Filme, cum ar veni

Southpaw - Din categoria filme cu care sa ma pedepsesc. Caci asta merit, filme facute de cocalari basiti care trec de la tristete cu fiica de boxeur la trainig music montage pe muzica de Eminem. Acest Antoin Fuqua, celebrul regizor de la Training Day si alte mizerii care incercau sa fie training day, este un cocalar jegos, ca sa nu ne invartim dupa degete. Filme cu Jake Gyllenhaal mie imi place sa vad. Insa asta e ceva facut intr-un asemenea hal dupa reteta de filme cu boxeuri, incat pe alocuri pare borderline parodie a genului, insa nu e. Nu e. E doar inca un film 0 barat cu from rags to riches to rags to riches. Ahhh ce s-a mai luptat. Si ce-a mai castigat. In viata trebuie doar sa lupti, asta este ideea de retinut. Si faptul ca 50 Cent e un muist.

Calgary - Din categoria pare ca fac un film semi-inteligent la pseudo-profunzimi dar de fapt imi place sa par cool aruncand replici irlandeze in irlandezi beti si multicolori. Coolereanuism pe coasta desertata de irlanda, cu preoti retrasi din vieti pacatoase care-si asteapta pedeapsa. Si ea vine. Film venit de la omu care a facut The Guard, care eu credeam ca este ala care a facut In Bruges. Pesemne ca si el credea tot asta, si de-asta tot face filme care se simt ca rip-off-uri scremute de In Bruges. O pleiada de personaje refugiate in pustietatea satucului irlandez, toti foarte colorati si interesanti si cu personalitati. Exista chiar si un negru. Iata, cata policromie. Bleah. Nici la 14 ani nu gustam asemenea mizerii de filme care se joaca de-a profunzimi in timp ce executa niste teribilisme de toata jena.

Ordinary People - Film din anii 80, mai precis anul 80, primul film regizat de Robert Redford. Lung lung la vreo 2 ore, prezinta problema unui adolescent cu probleme care se regaseste pierdut in idilismul american dupa ce fra-su a murit intr-un accident cu barca. Venea o masina de pe sensu celalalt si a virat si a intrat in ei. O ilustratie onesta a ceea ce inseamna depresie serioasa adolescentina in suburbii americane nu prea exista prin anii 80. Asa ca in ciuda faptului ca filmu asta e destul de dubios pe alocuri si destul de groaznic prin altele, miezul lui se pastreaza destul de pur in tentativa de a-i da legitimitate tristetii generale a individului. Pentru ca tragedia vine la pachet cu maica-sa care cumva il dispretuieste distant, un tata disperat in impotenta si ceva prieteni care nu mai exista. Ce-l face destul de rar, I guess, e ca e portretul unei familii disfunctionale din suburbii care nici macar n-are happy end si nu stiu daca am mentionat ca se intampla in anul 1980. Oricum a meritat umm timpul in care am stat pe spate si m-am uitat la el.

disparaturi

Toata lumea zice intr-una ca viata e scurta. Si dupa aia iti dai seama de fapt ca e lunga. De fapt e destul de lunga. Te grabesti sa ajungi la sfarsitul ei si dupa aia iti dai seama ca oh fuck. Mai e o gramada. Cineva trebuia sa zica ceva. Ca acum e complicat. S-a terminat de vreo doua ori si de fapt tot merge. O fi bine, o fi rau? Si de unde atata inertie? Au terminat la magazinu de inertie, nu mai au. M-am dus ieri si am cerut si au zis. Ca nu. Ca nu mai e. Am intrebat. Mai aduceti? Nu stim, au zis. Baga-mi-as pula. Pai si cum facem? Au ridicat din umeri. Si magazinu de inertie tot romanesc. Deci nu stiu, da' la un moment dat tot tre sa aduca ma gandesc. Ca altfel mergem asa pe fara? Nu cred ca merge mult asa, se strica. Deci sa le mai scriu un mail zic. Sa ma plang.