Din categoria thrillere koreene cu pedigree, I Saw the Devil debuteaza subit si fara prea multe intrebari cu o decapitare standard si facut pachetel pe o koreanca gestanta. Sotul e agent de CIA korean, se supara, il cauta pe criminal, si-l gaseste. Asta se intampla in primele 20 de minute, drept pentru care te intrebi in mod legitim, ok, si acum ce se intampla?
Filmu exceleaza tocmai la capitolul asta de ajuns repede in niste momente cliseice comune pentru spectatorul de rand de thriller korean, doar ca sa le depaseasca si sa mulga ce vine dupa in niste alte feluri mai interesante. In felul asta pasesti in perpetuitate in teritoriu nou in care nu stii ce reguli se aplica, astfel incat un anumit nivel de tensiune e asigurat din start.
Aici macazul se schimba dupa alea 20 de minute cand ti se arata ca de fapt pe sotu victimei il tenteaza mai mult sa-l praduiasca p-asta si sa-l tot prinda si sa-i dea drumul cat sa-l tina intr-un terorism perpetuu. Avand de a face cu un psihopat masochist caruia nu-i pasa teribil de tare daca moare sau nu, sotu incearca sa-l aduca intr-un colaps psihic inainte sa moara. Miza asta a filmului mi se pare destul de excelenta, ideea de a baga frica in psihopat exclusiv ca sa-l omori intr-un moment in care e dezbracat de demnitate. La nivel local si pentru ca societatile asiatice pun mai mult pret pe onoare si pe construit persone din-astea verticale pana la dumnezeu, apoteoza careia fiind tocmai modul cum mori. Mori cu pantalonii pe tine sau cu ei in vine? Samuraii aveau cultul mortii atat de puternic incat modul in care mureai era cam la fel de important ca modul in care traiai. Si degeaba traiai bine daca mureai prost, si degeaba mureai bine daca traiai prost.
Scopul asta principal al sotului e apoi dublat de costul obtinerii, care e facut intr-un Nietzsche gros de "he who fights with monsters should see to it that he himself does not become a monster - for if you gaze long into an abyss, the abyss also gazes into you". Asa ca filmul exploreaza tema faptului ca atunci cand cineva iti decapiteaza sotia gestanta, ideal ar fi sa-l omori destul de repede si nu sa petreci niste saptamani haituindu-l de distractie, pentru ca intr-adevar iata, ca sa te iei la tranta cu psihopati trebuie intai sa devii si tu un psihopat. Pe de alta parte Nietzsche se intreba si "is it better to out-monster the monster or to be quietly devoured?" Si, iata, astfel, viata devine complicata. Filmul isi pastreaza o ambivalenta utila in prezentarea problemei, fara sa se tranteasca moralizator pe oricare dintre parti, ci facand niste lucruri abil filmice cat sa ilustreze costul distractiei. Si dualitatea asta vine in acelasi registru de inselat clisee comfortabile prin reprezentarea costurilor subsecvente. Cadrul final al filmului vine ca o incununare perfecta a mizei asteia, cand dintr-un cadru din-ala cool in care personajul principal se indeparteaza de la locul faptei in timp ce lucrurile se prabusesc in spatele lui fara sa clipeasca - aici clipeste, iar camera se transforma subit dintr-un steady perfect intr-un handheld de parca abia se mai tinea camera in mana. Deci stilistic se bifeaza tot ce trebuie, mai cu seama ca asiaticii au si o anumita poezie a dezmembrarii, in care sunt perfect capabili sa se bucure estetic de un cadru in care pluteste la treimi un cap taiat prin apa.
Singura problema a filmului e ca tensiunea aia a teritoriului nou e pierduta la un moment dat cand isi aloca prea mult timp sa-si schimbe un macaz pe care si-l anunta cam din timp. Astfel incat ai o oaresicare burta de vreo 20 de minute care n-ar fi fost atat de deranjanta daca filmul nu si-ar fi facut o tema din a exceda familiarul. Dar asa iti da un respiro sa te desumfli, ceea ce e un pic pacat.
