Filme random

What Richard Did - habar n-am exact de unde vine filmul asta sau ce-i cu el. La un moment dat intr-un puseu de hoarding am scanat internetu de filme recente si festivaliere si am downloadat vreo 140 din ele. Pesemne ca asta era unu din ele. E un film irlandez microdrama despre ce se intampla cand un baiat malac rugbist bine crescut si bine vorbit din greseala intr-o suparare ii da un picior in cap unui baiat care se dadea la prietena lui si dupa aia baiatu ala se ridica si pleaca. Da' dupa aia de fapt aparent a murit si de fapt asta l-a omorat. Asa ca ne dostoevskyiam un pic ca prostii de-ampulea vreo 90 de minute ca la sfarsit sa nu se intample nimic. Ala se duce la o cabana si se gandeste, da cu pumnii in cacaturi si se trage de par si dupa aia decide ca o sa se predea, pentru ca apoi in taietura numaru doi sa nu se mai predea si sa-si vada de viata lui. Microdrama pulii mele, ca abea vibreaza un pic acu pe sentiment in sus si in jos si se cheama ca-i realist si ce-a mai microscopiat sentimentu uman si si-n imagini de cacat. Imi bag pula-n filmele astea care au senzatia ca modu in care faci un film bun despre o viata interioara tulburata e sa pui camera prost pe fatza actorului cu ala uitandu-se in gol. Timp de 90 de minute. De fapt chestia asta nu face decat sa mascheze inabilitatea unui regizor de a avea orice soi de imaginatie ori perspectiva asupra a cum sa ilustreze chestia asta. Minimalism lenes si de cacat care trece ca vai drama vietii care vezi tu cu cat e mai microscopica si imperceptibila cu atat mai potenta. Muie si siktir la gara si invatati in pula mea sa faceti film.

Blue Jasmine - Nu stiam scandalul asta recent in care e bagat Woody Allen si in care e implicat mai mult sau mai putin direct filmul asta. Da' cineva mi l-a redat inainte sa-i dam drumul la film. Si aparent gen dupa ce Woody Allen s-a despartit de Mia Farrow, Mia Farrow went batshit insane in principiu foarte pentru ca Woody Allen acum dadea muie la copii asiatici in loc sa-i dea ei. Si in consecinta a tot incercat sa-l futa p-asta de-a lungu timpului pentru ca i-a dat jet ca sa futa pizda mai frageda si mai asiatica. In consecinta, stiind lucrurile astea, Blue Jasmine pare a fi tratament post-matrimonial sau o muie din partea lu Woody Allen catre Mia Farrow la modu uite fa ce nebuna esti. Pentru ca in Blue Jasmine o femeie care a trait toata viata in plusul oferit de Alec Baldwin via Wall Street bullshit se gaseste decazuta in ranguri sociale de cocalari, cu sor-sa vitrega foarte cocalara, unde tre sa si locuiasca. Doar ca lucrurile astea se dovedesc a fi foarte self-inflicted cand vedem de fapt cum si de ce si-a taiat femeia asta singura craca de sub cur ca ultima proasta. Este, din punctul asta de vedere, un film extrem de cinic din partea lu' Woody Allen, care nu e amuzant cam aproape absolut deloc. Si se caca in capu personajelor pana la capatul capatului, tradandu-le ca pe niste fiinte prizoniere ale propriei prostii profunde, nedemne nici macar de mila. Si de fapt cadru de final, cu femeia nebuna vorbind de nebuna singura pe banca in parc, e ceva de o sensibilitate majora si cam finalul perfect pentru cinismul filmului. Ideea si imaginea asta cu femeia nebuna pe banca in parc imi pare destul de familiara si cred ca mai exista si prin alte parti ca o formulare apoteotica a singuratatii - pentru ca atunci cand chiar ti-ai facut-o singur cu mana ta, tot, pana la capat, de prost ce esti, cine pula mea sa mai aibe mila sau intelegere?


Escape Plan - pentru ca de la neorealism irlandez la woody allen la stallone si schwarzenegger in prison break de ce nu? Filmul asta are doua merite destul de mari si destul de late. In primul rand ca Schwarzenegger vorbeste in germana, ceea ce e foarte frumos si pare foarte potrivit. Cine-ar fi crezut ca daca-i dai un rol lu Schwarzenegger in care sa vorbeasca in germana, deodata o sa para ca si cum nu este o piesa de mobilier ci un actor. Asta n-ar fi mare cacat in sine daca filmul asta nu l-ar fi pus pe Schwarzenegger si sa citeze din Nietzsche intr-un fals puseu de nebunie incarcerat intr-un mecha-guantanamo. Bine ca l-am vazut pe film cu o adunatura de oameni intimi cu Nietzsche ca sa-mi zica, ca na, am trait-o si p-asta, Schwarzenegger, Stallone, Nietzsche si Guantanamo. Al doilea mare merit e ca atunci cand astia doi in sfarsit evadeaza, au un schimb de vreo 6-8 replici de o homosexualitate atat de frapanta cu replici gen "It got pretty hot in there. - Yes but I'm glad we're both out now" incat pesemne ca academicienii viitorului vor studia filmul asta si vor determina ca e tot o metafora de la a evada din guantanamo-u homosexualitatii dulapice. No regrets.


Rush - Ca un soi de pseudo-aficionado al F1-ului in general, eram curios cu filmul asta, mai cu seama ca nu stiam povestea dintre astia doi, Formula 1 pre anii 80 era un soi de barbarism care nu m-a interesat niciodata foarte tare, da' pesemne ca rivalitatea dintre astia doi, James Hunt si Niki Lauda, e cam cel mai bun lucru care a iesit de acolo. Filmul e ok-ish ca redare a povestii asteia, desi povestea din viata reala e cam imbatabila si Ron Howard nu se descurca foarte rau in a o pune pe ecran da' tot filtrata prin perspectiva de american prost e, and who the fuck needs that? Personaju lu Niki Lauda e destul de misto in film, pentru ca e misto si in realitate, pentru ca era austriac caruia-i placeau masinile si-l durea la pula, da' pesonaju lu James Hunt, interpretat aici de Thor, nu exista foarte substantial, mai degraba doar ca un contrapunct pentru omu caruia i-a ars fatza. Da' na, si cu plete blonde, si cu pieptu lat si si cu caracter, mai greu. Nici estetic nu face cine stie ce filmul asta, lucrurile arata mai degraba caramelizate decat orice altceva. Asa ca cumva esenta aia care conteaza din rivalitatea asta poate fi consumata si din documentarul asta de 40 de minute. In fine, pentru drama buna cu Formula 1 nu stiu ce-ar putea bate vreodata Senna, care e documentar da' se pisa pe orice fictiune si care si zice povestea da capo al fine al unui individ mai rar printre indivizi.