Sunday, August 31, 2014

America cea terorizată

Prin virtutea faptului că sunt de ceva timp incapabil să mă ridic din pat în vreun fel relevant de vreo trei zile și trei luni, văd din când in când la televizor filme pe care altminteri le-aș ignora cu grație. Printre ele s-a numărat întâmplător și acest cuplu de americă terorizată în două filme concomitent, White House Down și Zero Dark Thirty. Există și nu există diferențe considerabile între ele, și totuși unul e cu Channing Tatum și unul nu, deci lucrurile încep de-aici. 


White House Down - Prin virtutea Channing Tatum-ului și cele jdemii de milioane de buget cu care vine la pachet, filmul ăsta se anunță destul de din start ce-o să fie. Die hard sloboz. M-am uitat deci la el parțial din curiozitate pentru culoarea slobozului american contemporan (căci s-a-nnegrit în frunte), parțial dintr-o paralizie temporară. Un Channing Tatum vrea să fie un căcat mai puțin căcat decât e, drept pentru care vrea sa ajunga în serviciul secret al lui Jamie Foxx cel negru și președinte. Are și o fiică de căcat. Cei doi căcați se plimbă prin casa albă după ce serviciile lu Channing Tatum au fost refuzate, când, șoc și groază, niște teroriști din-ăia răii atacă casa albă din interior și încep să omoare pe toată lumea în mod subit. Tată și fiică sunt despărțiți, târfa mică singuratică pe holurile cu hoituri și Tatumu singuru rămas cumva lângă președinte să-l apere. Politic filmul atentează să fie ceea ce pesemne că dupa standardele Hollywoodiene s-ar putea chema progresiv, iar după toate celelalte standarde s-ar putea chema da-ți-vă-n morții voștrii de zombii degeaba. Președintele negrotei e pe cale de a semna un pact pentru a aduce pacea-n lumea toată, fix așa cum a făcut Obama, când nebunaticii ăștia teroriști pun mâna pe armele nucleare ale americii și le îndreaptă spre orientul mijlociul cu scopul de a rezolva problema o dată pentru totdeauna. Teroristul șef, care era și inside man și american, era foarte supărat pentru ca fiul lui murise în conflict, de prost. Undeva pe la începutul filmlui au loc niște discuții timide din-astea menite să lumineze mintea întunecată și degeaba a mâncătorului de popcorn american, în care unu explică ca vezi s-ar putea sa fie probleme dacă facem treaba asta cu pacea că oamenii care vând arme s-ar putea să se supere. Wow cât de upfront și progresiv e hollywood-ul. Blockbusterele astea care încearcă cu juma de inimă să se deghizeze în mai puțin căcat sunt cele mai amuzante în principiu pentru că prin tentativele astea căcatul fundamental devine cu atât mai transparent. Alt exemplu foarte bun a fost Argo, care a făcut niște valuri în America ca wow ce pe bune arată lucrurile și ce dur e cu America. Lol. Filmul ala începe cu niște inserturi de text în care se dă un semi-context al mizeriilor pe care le-a facut America în Iranul în care Ben Affleck era acum captiv. În afară de textele alea, căcatu ala de film e tot Die Hard bătut in piept de american cu stea in frunte, iranienii sunt tot niște maimuțe care se cațără la propriu pe zidurile americane urlând chestii de maimuțe de-ampulea în timp ce Ben Affleck transpiră. Revenind la asta cealaltă mizerie, ce-i interesant la filmele astea e că în tentativa de a-și corecta vizibil niște avânturi propagandistice, și le lasă descoperite pe alea fundamentale. Națiunea lu dumnezeu cu libertatea ei infinita tot trebuie preaslăvită și salvată, iar spectatorului tot tre să i se facă pielea de găină la sfârșit când dezastrul e evitat prin fluturarea unui steag de către pizda mică și degeaba care se tot prelinge din căcat în căcat pe parcursul filmului. Iată, însă, la sfârșit, ea este totuși victorioasă deși a trecut prin atâtea lucruri și i-a fost atât de greu, puterea steagului izbăvește. Nu că m-aș fi așteptat la altceva de la un film cu Channing Tatum. Filmele astea sunt doar doza necesară de patriotism pe care americanu de rând se duce să și-o bage in venă. Mai ales când subiectul în cauză e maltratarea casei albe, fâlfâie din start tot patriotismul în ei. Vai, cineva distruge casa albă? They. would. not. dare. You go get em, boys! Bine tu Channing Tatum mmm mă duc să mănânc un hamburger și să-mi fac un împrumut la bancă pe care nu pot să-l plătesc. 


Zero Dark Thirty încearcă să facă ceva mai interesant. E povestea femeii din spatele capturării lu Osama Bin Laden, femeie, cam singură și singura, care a fost obsedată de chestia asta de la început până la sfârșit, vreo 10 ani. Filmul iși propune să fie cam jumate povestea femeii ăsteia, jumate povestea operatiunii în sine și în consecință nu prea e niciuna. Dar în primul rând cred că filmul ăsta are rolul de a satisface nevoia profundă a populației americane de a vedea cu ochii lor ce anume s-a întâmplat în cazul inamicului numarul 1 al nației vieții. Demonizarea individului ăstuia ca suma tuturor neregulilor din lume s-a întâmplat atâta timp și cu atâta patos încât filmul e menit să servească un pathologically needed closure populației de căcați, să poată să meargă acasă dupa aia și să zica We got him, bros, și să se culce liniștiți că bau-bau bin Laden nu mai e în dulap și lucrurile sunt din nou pefect ok în lume. Zero Dark Thirty wastes no time și începe jegos până-n sânge cu clipuri audio cu diverse victime 9/11 care se manifestă speriați peste ecranul negru pe care ți-l dă filmul ca ocazie să ne amintim din nou ce ne-au făcut nenorociții, erau americani care erau speriați și au murit, americani care n-o sa mai mănânce niciodată de la McDonalds, americani care n-o să mai mănânce niciodată popcorn. Voi înțelegeți? Americani. Filmul începe cam așa, cu un profund voi vă dați seama ce ne-au făcut? Ca s-o rezolve pe-asta rapid și să-l țintuiască pe fraier în scaun plin ochi de tragedie septembristă. După aia filmul practic se transformă intr-un soi de Munich la capătul caruia i se dă americanului money shot-ul scontat într-o bucată lungă de 25 de minute în care americanii intră in casa lui bin Laden și in cele din urmă îl și împușcă. Filmul restul o mai fi cum o mai fi, da finalul ăsta e sheer revenge jerk off material care să-i redea pacea sufletească americanului. Eu nu mai țin minte exact cât de jidănist era Munich pentru că l-am văzut la o vârstă la care jidanism-o-meterul meu era încă destul de fraged. Dar îmi amintesc că încerca sa meargă pe o linie destul de subțire și cenușie. Ceva similar se întâmplă și aici, respectiv se încearcă dislocarea discursului pro sau contra sub ascunzișul femeii principale care e menită să anuleze din probleme printr-un aparent focus pe umanitatea ei in suferință prin tot acest proces. Dar aici problema e că filmul nu reușește să creeze vreun personaj real din femeia aia, e pur și simplu o ființă mânată exclusiv de obsesia asta și asta e tot ce știi despre ea. În consecință ea și obsesia ei devin un înlocuitor al americii care e obligată să ducă lucrurile până la capăt oricât de mult ar durea. Iar în acest sens, filmul se termină cu cadru strâns pe fața femeii care, după ce treaba e terminată, se așează în avion și incepe să plângă. America plânge. Ne-a fost foarte greu dar a trebuit sa ducem treaba până la capăt. Pentru că eram supărați. Și americani erau speriați. Mă șterg la pulă cu lacrimile voastre. 

No comments:

Post a Comment