La grande belea

În La grande belezza un nene la 65 de ani care a scris o carte de mare succes la vârsta de 25 când s-a îndrăgostit de o fată și după aia nimic, nenea ăsta se găsește în postura contemplativă de a contempla nimicul ultimilor 40 de ani petrecuți în așteptarea granzii belezze din titlu. Domnul este un personaj italian construit cu mare finețe de connaisseur al senectuții pseudo-artistice bășite italienești, drept pentru care iese un personaj destul de fenomenal. Playboy ultra cinic și mizantrop care se cacă în sufletele oamenilor din jurul lui cu o grație într-adevăr demnă de invidiat, el e întrebat pe parcusul întregului film dar de ce nu ai mai scris o altă carte? Și răspunsul e undeva între nu știu și eram ocupat să mă înnec în limoncello prosciutto și pizdă. Răspunsul e de fapt pentru că era în căutare de la grande belezza pe care căutând-o cu atâta ardoare n-a mai găsit-o niciodată. Filmul se poziționează foarte vădit ca o reiterație pe tema 8 1/2 combinat cu Tree of Life-u lu Malick cu tot cu niște voice-over și filmări în care camera plutește confuz-entuziasmat prin spații. Și Roma-ul lui Fellini e foarte evocat aici, mai cu seamă că orașul joacă un rol destul de important în problemă. Și într-adevăr are constant niște cadre spectaculoase, într-o asemenea masura încât aș zice că e la limita de a fi acuzat de un soi de formalism. Și e chiar și un pic mai lung decât 8 1/2.

Dacă în 8 1/2 și corespondentul lui american, Synecdoche, New York, era destul de clar declarat că personajele în cauză sunt niște genii care s-au împiedicat peste propriile minți, La grande belezza aruncă încă o confuzie în joc prin faptul că nici nu e foarte clar că individul ăsta ar fi extrem de special. Filmul nu face foarte clar ce anume caută omul ăsta rămânând definit simplu într-o singură replică ca această la grande belezza. Faptul că nu e clar în film presupun că amplifică din nou faptul că nici lui nu îi e foarte clar deloc. Și abia aici filmul devine oareșicum înduioșător iar acest personaj eminamente repugnant capătă valențe umane în poziția lui de om pierdut. Nu sunt tocmai cert că mi-a plăcut filmul, poate trebuie să se mai aștearnă niște timp peste el mai cu seamă că la sfârșit se duce complet în pulă când în peisaj apare o pseudo-sfântă de 104 ani care își petrece majoritatea timpului arătând moartă, ceea ce confuzionează lucrurile rău de tot. Dar în frunte cu personajul ăsta care ghideaza un soi de contemplare confuză a nimicniciei unei existențe superficiale camumflată sub lauri din trecut meniți să servească drept combustibil îndeajuns pentru a nu mai trebui vreodată să confrunte vreo grande belezza așa cum a făcut la 25 de ani... e interesant.

Turin Horse si stindardul arthouse-ului

Disclaimer: este un film alb-negru de doua ore jumate in care nu se vorbeste si e cu Nietzsche si arthouse. Mi-am permis sa scriu proportional.


In primul si in primul rand cred ca e bine pentru societatea in care traim azi ca cineva isi permite sa faca ceva atat de absurd incat sa inceapa un film cu o poveste spusa cu gravitas despre ultimele momente din sanatatea mintala a lui Nietzsche, ceva care, venit din gura regizorului insusi, suna ca profetia despre sfarsitul lumii. Povestea cu sfarsitul lui Nietzsche e ca, la un moment dat, mergand pe o strada in Torino, a vazut un birjar batandu-si calul cu salbaticie. Calul nu voia sa se miste, birjarul era suparat si tot dadea, asa ca Nietzsche fuge inspre cal, il opreste pe birjar, incepe sa planga si imbratiseaza calul. Dupa care isi pierde mintile complet si pentru ultimii 10 ani din viata lui e o leguma complet, pana cand moare de un atac cerebral. Filmul are 2 ore jumate, e alb negru, se schimba vreo 3 cuvinte in el si-un monolog faux-nietzschean si este, in principiu, despre cum bate vantul. Dar toata partea aia cu Nietzsche de la inceput e destul de esentiala pentru cum bate vantul, bate vantu Nietzschean. Sau Nietzscheește. Ar trebui de asemenea mentionat ca, pe pagina cu biografia lui Bela Tarr de pe IMDB scrie ca "He originally wanted to be a philosopher and considered film making to be a hobby." Deci da.

Nietzsche si-a petrecut majoritatea timpului incercand sa explice intr-un mod cat mai academic filozofic posibil, el fiind impotriva a ceea ce inseamna "academia", cum toti filozofii astia care au venit inaintea lui sunt niste prosti, si ca the quest for truth e o basina. Mai exact, el spune ca sa gasesti un adevar prin intermediul limbajului e ca si cum ai ascunde adevaru dupa un tufis si dupa aia te-ai uita dupa tufis si hopa, ai gasit adevarul. Mai problematic e ca pe masura ce trece timpul, pare sa aiba din ce in ce mai multa dreptate. Desi la inceput Nietzsche nu era recunoscut nici macar ca un filozof, pentru ca nu avea propriul sistem. Sa ai sistem, gen, ca filozof, inseamna sa poti ori sa reunesti suma parerilor tale despre lucruri intr-un soi de viziune unitara, ori sa propui un sistem integru pentru interpretarea diverselor fenomene metafizice. Astea doua lucruri ar putea potential sa fie de fapt unul singur, dar nu sunt sigur. Oricum, ideea e ca Nietzsche nu avea sistem, si nu avea sistem pentru ca sistemul lui consta destul de mult in a constata cat de degeaba e majoritatea filozofiei care-l precede. De asemenea, el nu scria intr-un mod academic, folosea metafore pe langa silogisme, si in principiu scria intr-un fel cam la modul: asta e parerea mea si-mi bag pula-n voi - the protoblogger.

Dar problema principala a lui Nietzsche cu contemporaneitatea lui si filozofia care-l precedea era asta: umanitatea a uitat ca limbajul e doar o aproximare metaforica si inventata a experientei si dupa aia cu limbajul asta si-a construit imperii numite "cunostinte" si dupa aia s-a considerat destept, in genul ascuns adevarul in tufis. Asta este partea numarul 1. Consecinta este ca umanitatea s-a considerat atat de desteapta incat a uitat de faptul ca exista intuitie. Asta este ceva foarte grav pentru Nietzsche, pentru ca intuitia e toata chestia aia pe care umanitatea e incapabila s-o puna in limbaj, si a uita de incapabilitatea asta fundamentala doar ca sa te simti foarte destept si sa-ti ignori intuitia este, aparent, ceva foarte foarte rau. In fine, e greu de explicat toata chestia asta mai ales in romana, da' ideea e ca pentru Nietzsche animalele erau un soi de forma extrema a acestei intuitii, sau manifestarea extrema a ceea ce el numeste "the intuitive man". Asta in sensul in care animalele sunt all feeling, no reason. El si-a petrecut majoritatea filozofiei ducand chestia asta din ce in ce mai in extrem pana cand, iata, cade si imbratiseaza calu, si isi pierde si el complet mintile. "The Turin Horse" vine de la faptul ca, aparent, cand Bela Tarr a auzit povestea asta cu Nietzsche a intrebat la sfarsit: "But what happened to the horse?"

Asa ca este un film cu un cal extrem de Nietzschean, ar fi foarte greu de cuantificat cat exact de Nietzschean este, dar in orice caz, pare aproape mai Nietzschean decat Nietzsche. Bela Tarr, filozof de preferinta, pare ca si-a facut ultimul film intr-un fel foarte filozofic, filozofic ca toti mortii.

Filmul arata timp de 6 zile cum un birjar la foarte senectute cu semipareza pe juma de corp traieste cu fii-sa care pare ori proasta ori muta, ori in orice caz indeajuns de muta cat sa para proasta, si cum cei doi fac fix aceeasi chestie in fiecare zi, in timp ce vantul bate cu putere in afara cabanutei: ei mananca un cartof, ea il imbraca si-l dezbraca pe el la nevoie, ea se duce si aduce apa, el taie lemne, calul nu mai mananca. Calul nu mai bea apa. Calul se infometeaza. Calul nu mai vrea nici macar sa se miste. Calul a slabit, si pare aproape de moarte. Sunt comfortabil sa spoiluiesc povestea filmului pentru ca banuiesc ca nimeni nu l-ar vedea for the plot. Ce se intampla in imaginile astea e ca Bela Tarr te pune sa stai in muțenie si in timp in casa cu oamenii astia care exista intr-o cu totul alta dimensiune, una filmata in alb-negru si in niste cadre care totusi, atunci cand se misca, arata destul de spectaculos. Filmul incepe, dupa povestea spusa despre Nietzsche pe ecran negru, cu un travelling shot super dinamic de vreo 7 minute in care calul si birjarul sunt filmati intorcandu-se acasa, pus pe cam cea mai dramatica Nietzsche death tragedy symphonic music imaginabila.

 Normal ca filmul mai stagneaza. Cam toate momentele in care camera se misca prin spatiu sunt mega fascinante, da' mai adesea camera mai si sta. Dar uneori sta intr-un mod foarte inteligent. Cum, de exemplu, la un moment dat fiica incearca sa-i dea de mancare calului, e filmat din interiorul hambarului, calul nu vrea sa manance, fiica pleaca, inchide usa, si ramai in hambar cu calul in intuneric cu doar cateva raze de lumina, cam inca vreun minut.

Filmul este extrem, da' tocmai pentru ca e atat de extrem e cumva greu sa-l critici. Ce poti sa spui despre el? Ca e lung? Ca e plicticos? Una din mizele filmului e ca exista la un moment dat un mod mult mai diferit in care umanitatea simtea timpul si il indura, sau macar ca exista mai multe moduri de a experimenta timpul. Deci da, o sa fie plictisitor. Ca sa-l critici trebuie cumva sa zici ca asta e o miza proasta. Si n-are cum sa fie o miza proasta, atata timp cat in mod evident i-a iesit, si multi oameni au simtit filmul asta. De-aia, pentru cat de lung si extrem si profund filozofic e filmul asta, faptul ca pana la urma functioneaza prin virtutea unor imagini extrem de bune nu face decat sa arate paleta larga de chestii pe care poate sa le faca cinema-ul. In sensul asta e un soi de stindard al arthouse-ului, pentru ca arata ca daca se poate face ceva atat de extrem, daca se poate duce atat de adanc intr-o asemenea masura doar din imagini, inseamna ca cinema-ul poate face multe. Iar asta este foarte, foarte bine.

Horse

Wes Anderson in extrem, Paradjanov si Tati

Wow. M-am dus la film cu sperante destul de mici. Trailerul mi se parea ca arata ca si cum Wes Anderson s-a dus intr-o directie autoparodianta si ca cumva s-a excedat. Dar filmul e mult mai ok si friendly si cald si nu atat de scos-ochii degeaba cum arata concentrat tot intr-o picatura stoarsa in trailerul ala.

Filmul face ceva foarte interesant si cu 4:3-ul ala potential hipsteristic. In ciuda caracterului hipsteristic de care poate fi suspectat utilizarea formatului astuia in ziua de azi, Wes Anderson pare a avea niste repere mult mai eminamente cinematografice decat Instragram. Estetica asta a lui dusa in extrem dar in acelasi timp tinuta intr-o disciplina care nu e doar auto-indulgenta... respira. Imaginile sunt in continuare pur si simplu foarte frumoase, Wes Anderson le gaseste in continuare, si daca le gaseste, atunci, cum ar veni, le gaseste. Sunt putine lucruri care i se pot reprosa filmului astuia atata timp cat scopul principal pe care si-l propune, sa stabileasca o cadenta in primul si in primul rand vizuala, ii iese destul de elegant. Toata chestia cu 4:3-ul e de fapt introdusa foarte frumos si gentil, povestea filmului e introdusa frame-within-frame, cineva povesteste despre cineva care povesteste, iar fiecare plan temporal are aspect ratio-ul lui, chestie care nu e imediat sesizabila, mai ales la inceput cand tot trece dintr-unul in altul. Asa ca filmul incepe un soi de 16:10 dubios, trece in 16:9 familiar si povestea cu Ralph Fiennes, care ocupa majoritatea filmului si se intampla in 1938, se intampla in 4:3. Iar acest 4:3 Wes Anderson si-l revendica intr-un mod destul de foarte excelent as zice, estetica asta a lui de geografii compulsive se cam foarte preteaza pe formatul patrat. Si atunci cand o aplica cu constiinciozitate si in momentele in care i se aliniaza toate stelele, filmul capata rezonante majore de filmele lui Paradjanov in atentia la geografii colorate 4:3 si cu un slapstick foarte in zona Jacques Tati, in special Les Vacances de Monsieur Hulot. Iar aceste rezonante pesemne ca sunt un compliment destul de masiv pentru film.

Asa ca na, nu stiu, mie mi se pare ca ii foarte iese, e in continuare destul de distractiv, pare in continuare destul de genuine si are plusul absolut gigantic de Ralph Fiennes. Nu chiar tot filmul e o reverie curcubeica a simturilor in care nimic altceva numai conteaza. In momentele in care pare ca se clatina insa, Ralph Fiennes tine tot filmul pe umeri destul de grav. I guess he can just really really fucking act. Energia filmului vine in principal de la el, care pare a fi un personaj bagat complet in priza intr-o lume intotdeauna patrata. Filmul are 20 de nume de actori mari da' de fapt majoritatea filmului sunt doar Ralph Fiennes si Lobby Boy. Ceilalti nu apar cine stie ce, Bill Murray apare vreun minut, da' chiar si cand apar fetze cunoscute, tot pare destul de ok pentru ca, din nou, dusa estetica asta in extrem asumat, toate chestiile astea par sa fie in primul si in primul rand in serviciul imaginii care primeaza aici poate mult mai clar decat in oricare dintre filmele lui precedente. Si chiar si in conditiile astea, reuseste sa spuna o poveste careia ii permite un oaresicare suflet, dincolo de geografii. Deci da, eram gata sa ma supar pe filmul asta, da' m-am cam bucurat.

Philip Seymour Hoffman

Mi-ar placea sa cred c-a avut o moarte fericita. Parea genul de om din-ala foarte bun si poate un pic pierdut. Sa mori supradozat de heroina nu cred ca e ceva foarte dureros. Asa ca mi-ar placea sa cred ca s-a sinucis. Mi-ar placea sa cred era indeajuns de destept incat sa nu isi fi injectat doza de cand era dependent, greseala pe care aparent o fac majoritatea supradozatilor de heroina. Adica mi-ar placea sa cred ca era mai destept de atat, si ca pur si simplu voia sa se sinucida si ca asta i s-a parut un mod destul de ok de a muri. Dependentii de heroina descriu sentimentul ca pe absolut nimic altceva spectaculos decat ca o stare generala si muta de bine. Si zic ca o data ce ai simtit aia, "it's like kissing the face of god", si asta e ceva destul de greu de uitat, ca poti sa te simti atat de bine. Si atunci sa mori supradozat de heroina imi imaginez ca e ca si cum dispari intr-un soi de con de bine. Asa cum ziceam, mi-ar placea sa cred c-a avut o moarte fericita. Altfel ar fi cam de cacat, un om care facea atatea chestii ca asta sa moara asa, deodata, complet de-ampulea. Asa ca sper ca avea motivele lui.

Sper ca this finally got to him

Hunger Games blockbusteru cu doua capete?

Deci am vazut Hunger Games si pe-al doilea, in sfarsit, gratie oamenilor buni la suflet care pun pe youtube filme intregi si recente riscandu-si conturile pentru nefericitii ca mine prinsi in spatele unor granite civilizate unde oamenii nu mai sunt de acord cu downloadatu si uitatu la ce film vrea pula ta cand vrea pula ta, ci opteaza pentru a face coada la cinema-uri pentru a o vedea cu pauza de pipi la mijloc pe Jennifer Lawrence vorbind germana in padurea in care toti incearca deopotriva s-o omoare in germana. Cum am optat sa nu fac asta, si sa-l vad in confortul youtub-ului personal, ma simt acum in masura sa gandesc ceva in legatura cu Hunger Games, ceva ce nu s-a intamplat intr-un mod foarte relevant dupa primul Hunger Games.

Primul Hunger Games era ok si toata distopia aia conturata la un mod mai degraba elegant decat orice altceva, intr-o asemenea masura incat singurul lucru pe care l-am luat din filmul ala e fatza all-american a lu Jennifer Lawrence care personal imi reactiveaza niste vise dubioase pe care le-am avut in America. Asa ca primu Hunger Games in principiu n-am facut decat sa ma holbez la fatza lu Jennifer Lawrence. Si a fost ok. Au murit niste negri mici in padure, si a trebuit sa fim tristi si dupa aia a cantat o pasare si dupa aia fatza lu Jennifer Lawrence si dupa aia s-a terminat.


Al doilea Hunger Games isi propune insa sa impinga din cacatu distopiei ceva mai la vale, si prima jumate a filmului e mult mai tortura pe tema tiraniei decat isi permisese sa fie prima bucata, care era mult mai onest-clasic blockbusteriana, si-ti livra in consecinta. Asta a doua bucata, totusi, face ceva mult mai curios la nivel filmic.

Prima ora a filmului e de-a dreptul dura. E luatu personajelor principale si taratu lor prin rahat si biciuiri fara nici un soi de respiro. Pesemne tocmai pentru ca urmeaza o jumatate de blockbustereala dupa, isi permite sa fie in prima asta ora de un nihilism destul de feroce. Sistemu pur si simplu se caca pe personajele principale cele 2 la cote astronomice, sunt luati si aruncati de colo colo, familiile le sunt distruse, oamenii sunt executati in fatza lor, pentru ca la finalu pedepsirii asteia sistematice sa arunce cacatu maxim si sa-i bage la loc in ring. Si cand se intampla asta, si mi se pare curios ca zic asa ceva despre un film ca Hunger Games, da' cand la finalul orei asteia torturante se intampla si chestia pe care a construit o frica atat de maxima si permeanta incat nici n-avea nevoie se fie formulata, si ii pun p-astia sa se intoarce la loc in joc... woah. Filmu asta wins. Ora jumate care urmeaza dupa e fix dupa formula blockbusteraica si dupa formula precedentului, aceleasi soi de jocuri de deathmatch bla bla drama beaten path, si deci familiara, si deci comfortabila. Asta e chestia foarte curioasa cu filmul asta, ca pare ca se rupe complet in momentu ala pe la mijloc, asa grav incat par doua filme diferite, facute de doi oameni diferiti. Prima parte cu tortura si distopie autoritara si toate lucrurile alea grave parca a fost comandata la o fabrica de film in Franta, si le-au livrat-o asa, cu tot pathosu socialist posibil. Si dupa aia pac ii arunca in ring si filmul s-a schimbat si suntem din nou inapoi in full hollywood.

Foaaaaarte curios. De placut normal ca mi-a placut, ca in timp ce se intamplau toate lucrurile astea io ma holbam la fatza lu Jennifer Lawrence, da' e o experienta extrem de dubioasa. Si cred ca e dubioasa pentru ca fragmentarea asta a filmului pe undeva imita modelul propagandei demonizata in film. Dupa prima aia jumatate de hardcoreala urmeaza jumatatea a doua ca un soi de eye bleach confortabil care vrei nu vrei estompeaza impactul primei jumatati si te pune linistit inapoi in scaunu tau de mall, iti reaminteste de popcorn, iti zice sa mai bei niste cola si tot asa. Deci este gen the new monster hybrid blockbuster, unu care te zgandare la frantuzism si dupa aia iti zice sa stai dreaq jos si sa-ti bei cola, sclav. Ce pot sa zic, all hail, I bow to this new master, atata timp cat are fatza lu Jennifer Lawrence.

Jagermeister

Jagten incepe ca orice film nordic care se respecta, respectiv cu oameni batrani la pula goala sarind intr-un lac cu apa rece si dupa aia felicitandu-se unu pe altul. De cum am vazut asta stiam ca filmul asta o sa fie pe bune.

Jagten este despre extraterestrul Mads Mikkelsen care se regaseste educator de gradiniti in Nordlandia. Intrebarea care s-a pus de la inceput a fost: dar oamenii astia nu-si dau seama ca Mads Mikkelsen e extraterestru? Oare oamenii nordici il vad altfel? Oare au vikingvision?

Intrebarea asta s-a dovedit a fi deosebit de relevanta pentru ca lucrul de care e acuzat extraterestrul e unul destul de pedofilic. Asa ca deodata fatza lui Mikkelsen de extraterestru da foarte bine in peisajul in care e rejectat de congregatie pe motive destul de nasoleanu. Scanteia de la care pleaca filmul e ca o fetita mica zice in mod dubios ca Mads Mikkelsen cel extraterestru i-ar fi aratat pula lui cea erecta si aratanda. Ce urmeaza e un studiu destul de nordic al deconstruirii unei societati destul de nordice si deci civilizata, dar totusi bazata fundamental pe niste impulsuri destul de vanatoresti. Filmul ameninta in varii momente ca Jagten-ul din titlu, The Hunt, e la un pas de a deveni full rambo mode. Fiind totusi film nordic si facut si de Vinterberg pe deasupra, punctul de interes devine mai degraba the restraint of power decat imprastierea ei pe toti peretii. Asta este cred ca e ce s-ar putea chema un soi de maturitate. Acumuleaza tot filmul tensiuni pe paths not taken. Oricum, finalul e extrem de bun si o da fix in padure intr-un fel in care Jagtenul din titlu devine indeajuns de elusiv incat sa nu poata fi spoileruit in vreun fel foarte relevant.

Si pentru ca am mentionat padure, filmul asta are o multitudine de cadre in mod particular paduratice

Moonface gone simple

In albumul lui nou, Moonface, care este Spencer Krug cel de la Sunset Rubdown si Wolf Parade si Frog Eyes si Swan Lake si Moonface, Moonface face o chestiune foarte curioasa. In efortul lui de a-si gasi diversele voci interioare care pesemne ca-i soptesc, Spencer Krug s-a separat in izolare de unde produce ce vrea viata lui. Si ce-a vrut viata lui, dupa o incursiune obsesiv-repetitiva in sintetizatoare si o colaborare cu o trupa finlandeza, a fost sa faca un album intreg in care sa taie tot exclusiv la pian si voce, cuplat cu opiniile lui ca versurile cu cat sunt mai personale si mundane si proprii cu atat sunt mai bune. Ce rezulta e o chestie care exuda intimitate pura si dubioasa si pana la urma potenta as all fuck. Au fost review-uri bune la albumul asta si a cam fost bagat in seama, toata lumea laudand ca vai cat de vulnerabil e Spencer Krug cu vocea si pianul lui. Si e. Da' ideea e ca Spencer Krug e indeajuns de destept si indeajuns de muzician incat sa faca o estetica pe bune din chestia asta. E dusa pana in morti. Drept pentru care cele 10 piese toate cu vocea si improvizatiile lui pe pian formeaza un soi de masa amorfa da' o masa amorfa de Spencer Krug. Cu titluri auto-benevolente de genul "Love the House You're In". Cumva genul asta de intimism maxim si productie minima, de asemenea versuri atat de "vulnerabile" sau cumva naive, le avea si Daniel Johnston care cam asta face tot Daniel Johnstonu.

 Deci in concluzie Spencer Krug a dat in retard, da' a dat bine de tot in retard, cu acuratete.

Die Wand (2012) a.k.a. I'm stuck behind the fototapet

A durat vreo 4 zile sa vad filmul asta. Ceea ce nu cred ca e un lucru bun despre film. M-am uitat la el pentru ca nu stiu cum am dat peste el si era film austriac si aparent propunerea austriecilor pentru oscarul strain de anul asta si io mai vazusem in urma cu ceva timp intamplator tot un film austriac, care se chema Revanche. Care aparent a fost nominalizat pentru oscaru strain in 2009. Si cum mai vauzsem deja un film austriac, ma simteam pregatit. Cause, you know, Haneke and shit. Oare ce-o fi pe dealurile austriece? Aici, in Die Wand, plictiseala.

Revanche era despre un tip care jefuieste o banca cu gagica-sa prostituata si un politist ii impusca gagica in timp ce incearca sa fuga. Drept pentru care se duce in padure ii gaseste nevasta si-o tot fute. Revanche. Trailerul e asa:




Filmul e lung ca dracu insa, si la moment nu mi s-a parut ca-i indeajuns de bun cat sa se justifice tot travaliu' si totusi mi-a cam ramas in cap. Personajul principal e cam extrem de bun si are niste imagini pe-acolo prin padurile austriece care-s destul de memorabile. Si un plus, isi rezolva filmul in imagini, ceea ce Die Wand esueaza complet in ciuda subiectului.

El e despre asta:

O tanti se gaseste subit izolata in padure de un zid invizibil. Aparent filmul e dupa o carte austriaca foarte austriac-importanta pentru secolul 20. Deci riding on the All is Lost train, tot filme cu oameni izolati prin locuri. Doar ca macar All is Lost tacea, si te lasa sa te uiti la imagini. Filmul asta e luat din carte la modul cam cel mai prost posibil, respectiv ai o ora 40 de ilustratie cu tanti asta pierduta pe coclauri si in permanenta voice-over-ul ei narand peste, explicandu-si toate simtamintele izolante. Undeva dupa o ora (in caz ca nu era deja dupa primele 5 minute), voice-over-ul asta devine extrem de agasant si nu face decat sa mascheze inabilitatea regizorului de a-si conecta peisagistica cu personajul principal. Rezulta un film filmat oaresicum turistic, care nu ca nu reuseste sa-si concentreze propria directie estetic, da' nu reuseste nici macar sa ilustreze cacatu de voice-over care e intr-una intr-una. Si e un set-up de 90 de minute pentru un climax a carui miza se rezolva, pana la urma, tot in voice-over. Si asta se cheama not being able to convey ideas visually. Asa ca atunci cand vine, dupa toata plictiseala si turisticareala din primele 90 de minute, vine si tot din vocea aia de cacat, te doare la pula. Are vreo doua momente bune, cu caprioare impuscate rostogolindu-se la vale in slow motion, da' cam atat. In rest e destul de text-book failed adaptation facut de un regizor in mod evident nu indeajuns de capabil incat sa traduca in vreun fel relevant cartea aia in imagini. Asa ca rezulta, in consecinta, o colectie destul de ok de imagini cu fototapet (my fav):

Si major Caspar David Friedrich-isme (my fav):

With a little constant winter side of Bruegel (so fav):

Da' din pacate toate astea impreuna nu fac un film.