The Wolf of Wall Street

Am amanat foarte mult sa vad filmul asta, in principiu pentru ca avea 3 ore, in principiu pentru ca suma lucrurilor pe care le-am auzit despre el m-au facut sa mi-l imaginez cam asa cum s-a dovedit a fi: lung, sec si cu foarte putin cinema. Cam genul de film-statement care nu stiu daca ma zgandare acolo unde imi place sa fiu zgandarit. Scorsese il pune pe DiCaprio si aghiotantul lui mega-fucking-retarded Jonah Hill sa se scalambaie timp de 3 ore pe tema HAHAHA VA AVEM BANIIIIII! BANIIIIIIIIIIIIIIIIIII! HAHAHA! Si poate ca as fi inteles si asta, da' de ce trebuia sa arate in halul asta de gen... serial TV sau nici macar? Nu sunt io acuma image-whore (desi sunt in general), da' de ce arata in halul asta de anost si anonim filmul asta? Ca si cum e un episod din Boardwalk Empire, ca si-asa are 50% din actorii de-acolo? Scorsese s-a lenevit? Ii e de ajuns sa il gadile pe DiCaprio in tot felul de feluri pentru ca are el asa mare pasiune cu DiCaprio? Si filmul chiar are niste momente atat de fucking lungi cu manifestari de-ale lui DiCaprio care nu mi se pare ca se justifica foarte tare dincolo de fetishu asta cu DiCaprio. Discursuri la microfon, mai multe, repetate, in care voiam sa pun mana pe telefon sa ma uit coaie de cand pula mea vorbeste asta? Foarte multe bunaciuni bune si goale in filmul asta, deci macar atat sa zicem. Si Matthew McConaughey care e atat de excelent in foarte putinele minute in care apare. Mi-as imagina ca are niste cunostinte destul de first hand de cum sa te porti ca si cum tocmai ai tras multa cocaina. Si stralucesc in film.

Ma rog, all in all nu mi s-a parut tocmai timp pierdut, astea 3 ore de uitat, desi what the fuck Jonah Hill... Mai degraba e chestia ca e un film facut de Scorsese si poate exista intotdeauna un soi de posibilitate ca poate e ceva acolo, ca la un moment dat chiar daca poate acum mult timp el facea totusi niste filme mai filmoase. Dar Wolf of Wall Street il arata pe Scorsese destul de obosit si cam lenes si cam neinteresant.

Filme random

What Richard Did - habar n-am exact de unde vine filmul asta sau ce-i cu el. La un moment dat intr-un puseu de hoarding am scanat internetu de filme recente si festivaliere si am downloadat vreo 140 din ele. Pesemne ca asta era unu din ele. E un film irlandez microdrama despre ce se intampla cand un baiat malac rugbist bine crescut si bine vorbit din greseala intr-o suparare ii da un picior in cap unui baiat care se dadea la prietena lui si dupa aia baiatu ala se ridica si pleaca. Da' dupa aia de fapt aparent a murit si de fapt asta l-a omorat. Asa ca ne dostoevskyiam un pic ca prostii de-ampulea vreo 90 de minute ca la sfarsit sa nu se intample nimic. Ala se duce la o cabana si se gandeste, da cu pumnii in cacaturi si se trage de par si dupa aia decide ca o sa se predea, pentru ca apoi in taietura numaru doi sa nu se mai predea si sa-si vada de viata lui. Microdrama pulii mele, ca abea vibreaza un pic acu pe sentiment in sus si in jos si se cheama ca-i realist si ce-a mai microscopiat sentimentu uman si si-n imagini de cacat. Imi bag pula-n filmele astea care au senzatia ca modu in care faci un film bun despre o viata interioara tulburata e sa pui camera prost pe fatza actorului cu ala uitandu-se in gol. Timp de 90 de minute. De fapt chestia asta nu face decat sa mascheze inabilitatea unui regizor de a avea orice soi de imaginatie ori perspectiva asupra a cum sa ilustreze chestia asta. Minimalism lenes si de cacat care trece ca vai drama vietii care vezi tu cu cat e mai microscopica si imperceptibila cu atat mai potenta. Muie si siktir la gara si invatati in pula mea sa faceti film.

Blue Jasmine - Nu stiam scandalul asta recent in care e bagat Woody Allen si in care e implicat mai mult sau mai putin direct filmul asta. Da' cineva mi l-a redat inainte sa-i dam drumul la film. Si aparent gen dupa ce Woody Allen s-a despartit de Mia Farrow, Mia Farrow went batshit insane in principiu foarte pentru ca Woody Allen acum dadea muie la copii asiatici in loc sa-i dea ei. Si in consecinta a tot incercat sa-l futa p-asta de-a lungu timpului pentru ca i-a dat jet ca sa futa pizda mai frageda si mai asiatica. In consecinta, stiind lucrurile astea, Blue Jasmine pare a fi tratament post-matrimonial sau o muie din partea lu Woody Allen catre Mia Farrow la modu uite fa ce nebuna esti. Pentru ca in Blue Jasmine o femeie care a trait toata viata in plusul oferit de Alec Baldwin via Wall Street bullshit se gaseste decazuta in ranguri sociale de cocalari, cu sor-sa vitrega foarte cocalara, unde tre sa si locuiasca. Doar ca lucrurile astea se dovedesc a fi foarte self-inflicted cand vedem de fapt cum si de ce si-a taiat femeia asta singura craca de sub cur ca ultima proasta. Este, din punctul asta de vedere, un film extrem de cinic din partea lu' Woody Allen, care nu e amuzant cam aproape absolut deloc. Si se caca in capu personajelor pana la capatul capatului, tradandu-le ca pe niste fiinte prizoniere ale propriei prostii profunde, nedemne nici macar de mila. Si de fapt cadru de final, cu femeia nebuna vorbind de nebuna singura pe banca in parc, e ceva de o sensibilitate majora si cam finalul perfect pentru cinismul filmului. Ideea si imaginea asta cu femeia nebuna pe banca in parc imi pare destul de familiara si cred ca mai exista si prin alte parti ca o formulare apoteotica a singuratatii - pentru ca atunci cand chiar ti-ai facut-o singur cu mana ta, tot, pana la capat, de prost ce esti, cine pula mea sa mai aibe mila sau intelegere?


Escape Plan - pentru ca de la neorealism irlandez la woody allen la stallone si schwarzenegger in prison break de ce nu? Filmul asta are doua merite destul de mari si destul de late. In primul rand ca Schwarzenegger vorbeste in germana, ceea ce e foarte frumos si pare foarte potrivit. Cine-ar fi crezut ca daca-i dai un rol lu Schwarzenegger in care sa vorbeasca in germana, deodata o sa para ca si cum nu este o piesa de mobilier ci un actor. Asta n-ar fi mare cacat in sine daca filmul asta nu l-ar fi pus pe Schwarzenegger si sa citeze din Nietzsche intr-un fals puseu de nebunie incarcerat intr-un mecha-guantanamo. Bine ca l-am vazut pe film cu o adunatura de oameni intimi cu Nietzsche ca sa-mi zica, ca na, am trait-o si p-asta, Schwarzenegger, Stallone, Nietzsche si Guantanamo. Al doilea mare merit e ca atunci cand astia doi in sfarsit evadeaza, au un schimb de vreo 6-8 replici de o homosexualitate atat de frapanta cu replici gen "It got pretty hot in there. - Yes but I'm glad we're both out now" incat pesemne ca academicienii viitorului vor studia filmul asta si vor determina ca e tot o metafora de la a evada din guantanamo-u homosexualitatii dulapice. No regrets.


Rush - Ca un soi de pseudo-aficionado al F1-ului in general, eram curios cu filmul asta, mai cu seama ca nu stiam povestea dintre astia doi, Formula 1 pre anii 80 era un soi de barbarism care nu m-a interesat niciodata foarte tare, da' pesemne ca rivalitatea dintre astia doi, James Hunt si Niki Lauda, e cam cel mai bun lucru care a iesit de acolo. Filmul e ok-ish ca redare a povestii asteia, desi povestea din viata reala e cam imbatabila si Ron Howard nu se descurca foarte rau in a o pune pe ecran da' tot filtrata prin perspectiva de american prost e, and who the fuck needs that? Personaju lu Niki Lauda e destul de misto in film, pentru ca e misto si in realitate, pentru ca era austriac caruia-i placeau masinile si-l durea la pula, da' pesonaju lu James Hunt, interpretat aici de Thor, nu exista foarte substantial, mai degraba doar ca un contrapunct pentru omu caruia i-a ars fatza. Da' na, si cu plete blonde, si cu pieptu lat si si cu caracter, mai greu. Nici estetic nu face cine stie ce filmul asta, lucrurile arata mai degraba caramelizate decat orice altceva. Asa ca cumva esenta aia care conteaza din rivalitatea asta poate fi consumata si din documentarul asta de 40 de minute. In fine, pentru drama buna cu Formula 1 nu stiu ce-ar putea bate vreodata Senna, care e documentar da' se pisa pe orice fictiune si care si zice povestea da capo al fine al unui individ mai rar printre indivizi.

Philip Seymour Hoffman

Mi-ar placea sa cred c-a avut o moarte fericita. Parea genul de om din-ala foarte bun si poate un pic pierdut. Sa mori supradozat de heroina nu cred ca e ceva foarte dureros. Asa ca mi-ar placea sa cred ca s-a sinucis. Mi-ar placea sa cred era indeajuns de destept incat sa nu isi fi injectat doza de cand era dependent, greseala pe care aparent o fac majoritatea supradozatilor de heroina. Adica mi-ar placea sa cred ca era mai destept de atat, si ca pur si simplu voia sa se sinucida si ca asta i s-a parut un mod destul de ok de a muri. Dependentii de heroina descriu sentimentul ca pe absolut nimic altceva spectaculos decat ca o stare generala si muta de bine. Si zic ca o data ce ai simtit aia, "it's like kissing the face of god", si asta e ceva destul de greu de uitat, ca poti sa te simti atat de bine. Si atunci sa mori supradozat de heroina imi imaginez ca e ca si cum dispari intr-un soi de con de bine. Asa cum ziceam, mi-ar placea sa cred c-a avut o moarte fericita. Altfel ar fi cam de cacat, un om care facea atatea chestii ca asta sa moara asa, deodata, complet de-ampulea. Asa ca sper ca avea motivele lui.

Sper ca this finally got to him

Hunger Games blockbusteru cu doua capete?

Deci am vazut Hunger Games si pe-al doilea, in sfarsit, gratie oamenilor buni la suflet care pun pe youtube filme intregi si recente riscandu-si conturile pentru nefericitii ca mine prinsi in spatele unor granite civilizate unde oamenii nu mai sunt de acord cu downloadatu si uitatu la ce film vrea pula ta cand vrea pula ta, ci opteaza pentru a face coada la cinema-uri pentru a o vedea cu pauza de pipi la mijloc pe Jennifer Lawrence vorbind germana in padurea in care toti incearca deopotriva s-o omoare in germana. Cum am optat sa nu fac asta, si sa-l vad in confortul youtub-ului personal, ma simt acum in masura sa gandesc ceva in legatura cu Hunger Games, ceva ce nu s-a intamplat intr-un mod foarte relevant dupa primul Hunger Games.

Primul Hunger Games era ok si toata distopia aia conturata la un mod mai degraba elegant decat orice altceva, intr-o asemenea masura incat singurul lucru pe care l-am luat din filmul ala e fatza all-american a lu Jennifer Lawrence care personal imi reactiveaza niste vise dubioase pe care le-am avut in America. Asa ca primu Hunger Games in principiu n-am facut decat sa ma holbez la fatza lu Jennifer Lawrence. Si a fost ok. Au murit niste negri mici in padure, si a trebuit sa fim tristi si dupa aia a cantat o pasare si dupa aia fatza lu Jennifer Lawrence si dupa aia s-a terminat.


Al doilea Hunger Games isi propune insa sa impinga din cacatu distopiei ceva mai la vale, si prima jumate a filmului e mult mai tortura pe tema tiraniei decat isi permisese sa fie prima bucata, care era mult mai onest-clasic blockbusteriana, si-ti livra in consecinta. Asta a doua bucata, totusi, face ceva mult mai curios la nivel filmic.

Prima ora a filmului e de-a dreptul dura. E luatu personajelor principale si taratu lor prin rahat si biciuiri fara nici un soi de respiro. Pesemne tocmai pentru ca urmeaza o jumatate de blockbustereala dupa, isi permite sa fie in prima asta ora de un nihilism destul de feroce. Sistemu pur si simplu se caca pe personajele principale cele 2 la cote astronomice, sunt luati si aruncati de colo colo, familiile le sunt distruse, oamenii sunt executati in fatza lor, pentru ca la finalu pedepsirii asteia sistematice sa arunce cacatu maxim si sa-i bage la loc in ring. Si cand se intampla asta, si mi se pare curios ca zic asa ceva despre un film ca Hunger Games, da' cand la finalul orei asteia torturante se intampla si chestia pe care a construit o frica atat de maxima si permeanta incat nici n-avea nevoie se fie formulata, si ii pun p-astia sa se intoarce la loc in joc... woah. Filmu asta wins. Ora jumate care urmeaza dupa e fix dupa formula blockbusteraica si dupa formula precedentului, aceleasi soi de jocuri de deathmatch bla bla drama beaten path, si deci familiara, si deci comfortabila. Asta e chestia foarte curioasa cu filmul asta, ca pare ca se rupe complet in momentu ala pe la mijloc, asa grav incat par doua filme diferite, facute de doi oameni diferiti. Prima parte cu tortura si distopie autoritara si toate lucrurile alea grave parca a fost comandata la o fabrica de film in Franta, si le-au livrat-o asa, cu tot pathosu socialist posibil. Si dupa aia pac ii arunca in ring si filmul s-a schimbat si suntem din nou inapoi in full hollywood.

Foaaaaarte curios. De placut normal ca mi-a placut, ca in timp ce se intamplau toate lucrurile astea io ma holbam la fatza lu Jennifer Lawrence, da' e o experienta extrem de dubioasa. Si cred ca e dubioasa pentru ca fragmentarea asta a filmului pe undeva imita modelul propagandei demonizata in film. Dupa prima aia jumatate de hardcoreala urmeaza jumatatea a doua ca un soi de eye bleach confortabil care vrei nu vrei estompeaza impactul primei jumatati si te pune linistit inapoi in scaunu tau de mall, iti reaminteste de popcorn, iti zice sa mai bei niste cola si tot asa. Deci este gen the new monster hybrid blockbuster, unu care te zgandare la frantuzism si dupa aia iti zice sa stai dreaq jos si sa-ti bei cola, sclav. Ce pot sa zic, all hail, I bow to this new master, atata timp cat are fatza lu Jennifer Lawrence.

Jagermeister

Jagten incepe ca orice film nordic care se respecta, respectiv cu oameni batrani la pula goala sarind intr-un lac cu apa rece si dupa aia felicitandu-se unu pe altul. De cum am vazut asta stiam ca filmul asta o sa fie pe bune.

Jagten este despre extraterestrul Mads Mikkelsen care se regaseste educator de gradiniti in Nordlandia. Intrebarea care s-a pus de la inceput a fost: dar oamenii astia nu-si dau seama ca Mads Mikkelsen e extraterestru? Oare oamenii nordici il vad altfel? Oare au vikingvision?

Intrebarea asta s-a dovedit a fi deosebit de relevanta pentru ca lucrul de care e acuzat extraterestrul e unul destul de pedofilic. Asa ca deodata fatza lui Mikkelsen de extraterestru da foarte bine in peisajul in care e rejectat de congregatie pe motive destul de nasoleanu. Scanteia de la care pleaca filmul e ca o fetita mica zice in mod dubios ca Mads Mikkelsen cel extraterestru i-ar fi aratat pula lui cea erecta si aratanda. Ce urmeaza e un studiu destul de nordic al deconstruirii unei societati destul de nordice si deci civilizata, dar totusi bazata fundamental pe niste impulsuri destul de vanatoresti. Filmul ameninta in varii momente ca Jagten-ul din titlu, The Hunt, e la un pas de a deveni full rambo mode. Fiind totusi film nordic si facut si de Vinterberg pe deasupra, punctul de interes devine mai degraba the restraint of power decat imprastierea ei pe toti peretii. Asta este cred ca e ce s-ar putea chema un soi de maturitate. Acumuleaza tot filmul tensiuni pe paths not taken. Oricum, finalul e extrem de bun si o da fix in padure intr-un fel in care Jagtenul din titlu devine indeajuns de elusiv incat sa nu poata fi spoileruit in vreun fel foarte relevant.

Si pentru ca am mentionat padure, filmul asta are o multitudine de cadre in mod particular paduratice