Deci am vazut Hunger Games si pe-al doilea, in sfarsit, gratie oamenilor buni la suflet care pun pe youtube filme intregi si recente riscandu-si conturile pentru nefericitii ca mine prinsi in spatele unor granite civilizate unde oamenii nu mai sunt de acord cu downloadatu si uitatu la ce film vrea pula ta cand vrea pula ta, ci opteaza pentru a face coada la cinema-uri pentru a o vedea cu pauza de pipi la mijloc pe Jennifer Lawrence vorbind germana in padurea in care toti incearca deopotriva s-o omoare in germana. Cum am optat sa nu fac asta, si sa-l vad in confortul youtub-ului personal, ma simt acum in masura sa gandesc ceva in legatura cu Hunger Games, ceva ce nu s-a intamplat intr-un mod foarte relevant dupa primul Hunger Games.Primul Hunger Games era ok si toata distopia aia conturata la un mod mai degraba elegant decat orice altceva, intr-o asemenea masura incat singurul lucru pe care l-am luat din filmul ala e fatza all-american a lu Jennifer Lawrence care personal imi reactiveaza niste vise dubioase pe care le-am avut in America. Asa ca primu Hunger Games in principiu n-am facut decat sa ma holbez la fatza lu Jennifer Lawrence. Si a fost ok. Au murit niste negri mici in padure, si a trebuit sa fim tristi si dupa aia a cantat o pasare si dupa aia fatza lu Jennifer Lawrence si dupa aia s-a terminat.
Al doilea Hunger Games isi propune insa sa impinga din cacatu distopiei ceva mai la vale, si prima jumate a filmului e mult mai tortura pe tema tiraniei decat isi permisese sa fie prima bucata, care era mult mai onest-clasic blockbusteriana, si-ti livra in consecinta. Asta a doua bucata, totusi, face ceva mult mai curios la nivel filmic.
Prima ora a filmului e de-a dreptul dura. E luatu personajelor principale si taratu lor prin rahat si biciuiri fara nici un soi de respiro. Pesemne tocmai pentru ca urmeaza o jumatate de blockbustereala dupa, isi permite sa fie in prima asta ora de un nihilism destul de feroce. Sistemu pur si simplu se caca pe personajele principale cele 2 la cote astronomice, sunt luati si aruncati de colo colo, familiile le sunt distruse, oamenii sunt executati in fatza lor, pentru ca la finalu pedepsirii asteia sistematice sa arunce cacatu maxim si sa-i bage la loc in ring. Si cand se intampla asta, si mi se pare curios ca zic asa ceva despre un film ca Hunger Games, da' cand la finalul orei asteia torturante se intampla si chestia pe care a construit o frica atat de maxima si permeanta incat nici n-avea nevoie se fie formulata, si ii pun p-astia sa se intoarce la loc in joc... woah. Filmu asta wins. Ora jumate care urmeaza dupa e fix dupa formula blockbusteraica si dupa formula precedentului, aceleasi soi de jocuri de deathmatch bla bla drama beaten path, si deci familiara, si deci comfortabila. Asta e chestia foarte curioasa cu filmul asta, ca pare ca se rupe complet in momentu ala pe la mijloc, asa grav incat par doua filme diferite, facute de doi oameni diferiti. Prima parte cu tortura si distopie autoritara si toate lucrurile alea grave parca a fost comandata la o fabrica de film in Franta, si le-au livrat-o asa, cu tot pathosu socialist posibil. Si dupa aia pac ii arunca in ring si filmul s-a schimbat si suntem din nou inapoi in full hollywood.
Foaaaaarte curios. De placut normal ca mi-a placut, ca in timp ce se intamplau toate lucrurile astea io ma holbam la fatza lu Jennifer Lawrence, da' e o experienta extrem de dubioasa. Si cred ca e dubioasa pentru ca fragmentarea asta a filmului pe undeva imita modelul propagandei demonizata in film. Dupa prima aia jumatate de hardcoreala urmeaza jumatatea a doua ca un soi de eye bleach confortabil care vrei nu vrei estompeaza impactul primei jumatati si te pune linistit inapoi in scaunu tau de mall, iti reaminteste de popcorn, iti zice sa mai bei niste cola si tot asa. Deci este gen the new monster hybrid blockbuster, unu care te zgandare la frantuzism si dupa aia iti zice sa stai dreaq jos si sa-ti bei cola, sclav. Ce pot sa zic, all hail, I bow to this new master, atata timp cat are fatza lu Jennifer Lawrence.
No comments:
Post a Comment