Wes Anderson in extrem, Paradjanov si Tati

Wow. M-am dus la film cu sperante destul de mici. Trailerul mi se parea ca arata ca si cum Wes Anderson s-a dus intr-o directie autoparodianta si ca cumva s-a excedat. Dar filmul e mult mai ok si friendly si cald si nu atat de scos-ochii degeaba cum arata concentrat tot intr-o picatura stoarsa in trailerul ala.

Filmul face ceva foarte interesant si cu 4:3-ul ala potential hipsteristic. In ciuda caracterului hipsteristic de care poate fi suspectat utilizarea formatului astuia in ziua de azi, Wes Anderson pare a avea niste repere mult mai eminamente cinematografice decat Instragram. Estetica asta a lui dusa in extrem dar in acelasi timp tinuta intr-o disciplina care nu e doar auto-indulgenta... respira. Imaginile sunt in continuare pur si simplu foarte frumoase, Wes Anderson le gaseste in continuare, si daca le gaseste, atunci, cum ar veni, le gaseste. Sunt putine lucruri care i se pot reprosa filmului astuia atata timp cat scopul principal pe care si-l propune, sa stabileasca o cadenta in primul si in primul rand vizuala, ii iese destul de elegant. Toata chestia cu 4:3-ul e de fapt introdusa foarte frumos si gentil, povestea filmului e introdusa frame-within-frame, cineva povesteste despre cineva care povesteste, iar fiecare plan temporal are aspect ratio-ul lui, chestie care nu e imediat sesizabila, mai ales la inceput cand tot trece dintr-unul in altul. Asa ca filmul incepe un soi de 16:10 dubios, trece in 16:9 familiar si povestea cu Ralph Fiennes, care ocupa majoritatea filmului si se intampla in 1938, se intampla in 4:3. Iar acest 4:3 Wes Anderson si-l revendica intr-un mod destul de foarte excelent as zice, estetica asta a lui de geografii compulsive se cam foarte preteaza pe formatul patrat. Si atunci cand o aplica cu constiinciozitate si in momentele in care i se aliniaza toate stelele, filmul capata rezonante majore de filmele lui Paradjanov in atentia la geografii colorate 4:3 si cu un slapstick foarte in zona Jacques Tati, in special Les Vacances de Monsieur Hulot. Iar aceste rezonante pesemne ca sunt un compliment destul de masiv pentru film.

Asa ca na, nu stiu, mie mi se pare ca ii foarte iese, e in continuare destul de distractiv, pare in continuare destul de genuine si are plusul absolut gigantic de Ralph Fiennes. Nu chiar tot filmul e o reverie curcubeica a simturilor in care nimic altceva numai conteaza. In momentele in care pare ca se clatina insa, Ralph Fiennes tine tot filmul pe umeri destul de grav. I guess he can just really really fucking act. Energia filmului vine in principal de la el, care pare a fi un personaj bagat complet in priza intr-o lume intotdeauna patrata. Filmul are 20 de nume de actori mari da' de fapt majoritatea filmului sunt doar Ralph Fiennes si Lobby Boy. Ceilalti nu apar cine stie ce, Bill Murray apare vreun minut, da' chiar si cand apar fetze cunoscute, tot pare destul de ok pentru ca, din nou, dusa estetica asta in extrem asumat, toate chestiile astea par sa fie in primul si in primul rand in serviciul imaginii care primeaza aici poate mult mai clar decat in oricare dintre filmele lui precedente. Si chiar si in conditiile astea, reuseste sa spuna o poveste careia ii permite un oaresicare suflet, dincolo de geografii. Deci da, eram gata sa ma supar pe filmul asta, da' m-am cam bucurat.