La grande belea

În La grande belezza un nene la 65 de ani care a scris o carte de mare succes la vârsta de 25 când s-a îndrăgostit de o fată și după aia nimic, nenea ăsta se găsește în postura contemplativă de a contempla nimicul ultimilor 40 de ani petrecuți în așteptarea granzii belezze din titlu. Domnul este un personaj italian construit cu mare finețe de connaisseur al senectuții pseudo-artistice bășite italienești, drept pentru care iese un personaj destul de fenomenal. Playboy ultra cinic și mizantrop care se cacă în sufletele oamenilor din jurul lui cu o grație într-adevăr demnă de invidiat, el e întrebat pe parcusul întregului film dar de ce nu ai mai scris o altă carte? Și răspunsul e undeva între nu știu și eram ocupat să mă înnec în limoncello prosciutto și pizdă. Răspunsul e de fapt pentru că era în căutare de la grande belezza pe care căutând-o cu atâta ardoare n-a mai găsit-o niciodată. Filmul se poziționează foarte vădit ca o reiterație pe tema 8 1/2 combinat cu Tree of Life-u lu Malick cu tot cu niște voice-over și filmări în care camera plutește confuz-entuziasmat prin spații. Și Roma-ul lui Fellini e foarte evocat aici, mai cu seamă că orașul joacă un rol destul de important în problemă. Și într-adevăr are constant niște cadre spectaculoase, într-o asemenea masura încât aș zice că e la limita de a fi acuzat de un soi de formalism. Și e chiar și un pic mai lung decât 8 1/2.

Dacă în 8 1/2 și corespondentul lui american, Synecdoche, New York, era destul de clar declarat că personajele în cauză sunt niște genii care s-au împiedicat peste propriile minți, La grande belezza aruncă încă o confuzie în joc prin faptul că nici nu e foarte clar că individul ăsta ar fi extrem de special. Filmul nu face foarte clar ce anume caută omul ăsta rămânând definit simplu într-o singură replică ca această la grande belezza. Faptul că nu e clar în film presupun că amplifică din nou faptul că nici lui nu îi e foarte clar deloc. Și abia aici filmul devine oareșicum înduioșător iar acest personaj eminamente repugnant capătă valențe umane în poziția lui de om pierdut. Nu sunt tocmai cert că mi-a plăcut filmul, poate trebuie să se mai aștearnă niște timp peste el mai cu seamă că la sfârșit se duce complet în pulă când în peisaj apare o pseudo-sfântă de 104 ani care își petrece majoritatea timpului arătând moartă, ceea ce confuzionează lucrurile rău de tot. Dar în frunte cu personajul ăsta care ghideaza un soi de contemplare confuză a nimicniciei unei existențe superficiale camumflată sub lauri din trecut meniți să servească drept combustibil îndeajuns pentru a nu mai trebui vreodată să confrunte vreo grande belezza așa cum a făcut la 25 de ani... e interesant.