filme recente

si multe si ca un soi de trecere in revista

Divergent - e un film alegorie la, cum ar veni, viatza, si se intampla intr-un viitor distopic in care umanitatea (sau cel putin americanicitatea) e impartita in 5 factiuni care sunt mai mult sau mai putin factiunile dupa care te sorteaza jobenu din Harry Potter. Deci in acest Hogwarts distopic oamenii se impart pe Amity / Dauntless / Abnegation / Erudite / Candor care sunt cam dupa cum le suna numele, respectiv generozitate / neinfricosenie / la sacrificiu / intelectuali / oameni sinceri care aici sunt aparent toti avocati in mod dubios. Shailene Woodley, motivu pentru care am vrut sa vad filmul asta, este, cum ar veni, asa un soi de fiinta ca un soi de fulg de nea, si nu intra la fix neaparat nicaieri ca e cam de toate, asta este ceea ce se cheama Divergent si asta e alegoria cu viata, cum ar veni. Filmul e dupa o carte care pare genu de carte blockbuster consumata de un public literar-ambiguu de femei confuze de 30+ ani. Si filmul e destul de in consecinta, pe langa faptul ca e un pic nesimtit de lung la 2h 20 de min, dar se vrea a fi un soi de epic. Celalalt element care-l facea pe film vag interesant e ca e regizat de tipu care a facut Limitless, un film tot foarte high-concept care intr-un final functioneaza destul de bine. Asta as zice ca e si meritul filmului de fatza ca intr-un fel se ia indeajuns de in serios cu premiza lui, asa cum se intampla si-n Limitless, incat filmul e, if nothing else, destul de privibil. Arata si destul de ok pentru un distopic destul de random, iar alegoria vietii e asumata pana la Dumnezeu, ceea ce e destul de ok, ca nu-ti face constant cu ochiu sa se asigure ca vezi ce inteligent e sau ceva. Kate Winslet e in mod surprinzator villain-u aici, iar pe sfarsit devine cam degeaba si nici nu se termina teribil de inspirat.


Børning - El este filmul despre care intelesesem ca e Fast and Furious-u norvegian. El este de fapt ceva mult mai confuz de atat. Se cam prezinta si ca film cu masini, si ca o comedie norvegiana (care in sine e o categorie destul de confuza) si si un soi de actiune cu un soi de drama. Dar mie-mi pare cel mai mult ca e un soi de norwegian car landscape film, pentru ca daca e sa zic pe ce se pune cel mai mult accent aici e pe filmatu de masini traversand cursa de 2000 de km de-a lungu norvegiei care e premiza filmului. Si se si spune de 3 ori in film ca da da' tre sa mergem ca we get to see the beautiful norwegian landscape. Damn straight. Asa ca dincolo de ambitiile lui dramaturgice filmul arata chiar bine bine, cadrele picturale ii cam ies, culorile-s destul de ce trebuie, iar la filmarile cu actiuni si masini se simte viteza destul de bine, asa cum si drifturile pe munti par destul de pe bune. Deci as opina ca pentru orice semi car enthusiast filmul asta e destul de car porn. Si si cu landscape. Asa ca mie mi-a cam placut. Cam asa

Hunger Games Mockingjay Part I - Vazut la cinema martea cu 12 lei traiasca rahova cinema. Eu nu-mi mai aminteam cam deloc ce se intampla in Hunger Games 2 in ciuda faptului c-am si scris despre el dincolo de faptu ca la un moment dat ei sunt inapoi in ring. Filmul sufera cam destul de foarte grav de sindromu bucatii nr. 3 din trilogie rupt in doua pe motive de facut mai multi bani, astfel incat foarte multe lucruri sunt lungite complet labaros si degeaba, iar prin alte locuri par ca trag pur si simplu de timp. Speram c-o sa vad ceva cantitate de bunaciune Natalie Dormer rasa in cap intr-o parte si poate si ceva de Philip Seymour Hoffman da' ambele aparitii sunt complet ignorabile si ignorate. In rolu lu Hoffman ar cam putea fi absolut oricine iar Natalie Dormer apare vreo 5 minute in care pare ca e vag retarda si deloc actrita. Jocurile cu personajele devin si ele destul de labaroase si telenovelistice ca deh e timp de umplut, asa ca wtf cu filmu asta. E asa, barely a film.

Hide Your Smiling Faces - El e facut tot destul de in cheie de bucata cu copilaria din Tree of Life, care e acolo o cheie foarte ok, iar aici ei o aproximeaza destul de aproximativ. Undeva prin salbaticiile nord-vestului american (adica cu paduri si nu desert) doi frati de vreo 10 si 15 ani sau ceva sunt frati si deodata un prieten mic al fratelui mic se arunca de pe un pod dupa o cearta stupida cu ta-su stupid. Filmul in consecinta incearca sa fie o explorare in imagini contemplativ paduratice a acestei tragedii care se intampla copiilor astora. Drept pentru care majoritatea filmului se petrece in mutzenie, care mutzenie de la un punct incolo din pacate incepe sa para mai degraba o lipsa de inspiratie suplimentara decat o alegere stilistica. Asa ca filmul isi propune destul de putin si as zice ca-i reuseste putinul respectiv, da' nothing to write home about.

Cred ca poate destul deocamdata.

intersthellar

Interstellar e filmul in care Nolan cu o oaresicare aroganta si pentru ca-si permite (ca are bani) isi incearca mana la SF si zice hai sa-i dam si noi cu niste nolan in spatiu. Spread the Nolan seed into space. Si-asa mai departe. In consecinta filmul e scris si executat cu o oaresicare leneveala pe care si-o permite (ca are bani) Nolan de auteur hollywoodian ce e. Astfel incat in detrimentul vreunui soi de ingenuitati cinematografice sau efort, filmul isi compenseaza lenea din lungime. Astfel incat se primeste pe post de expozitiune un capitol de vreo 50 de minute in care spectatorul sa n-aiba de ales decat sa-i fie varata pe gat dragostea lu Matthew McConagheuy fatza de copiii lui si aspiratiile lui spre inclinatii mai inalte decat aia de fermier. Lucrurile astea ar fi putut fi facute mult mai eficient dar asa e cand esti hauteur la hollywood iti bagi pula ca why think when you have money si himax?

Astfel incat pana sa ajunga in spatiu Mathhew McConnagheuy spectatoru pleaca cu pachetel de drama emotionala, tragedia despartirii astronautului impromptu de copiii lui, asta fiind si cam intreaga miza a filmului, dincolo de toate scamatoriile cu gauri negre. Ideea asta in sine mie mi s-a parut destul de interesanta, respectiv hai sa luam tragedia despartirii si s-o aruncam in gaura neagra astfel incat sa capete dimensiuni masurate in fizica cuantica. Ideea asta e si ce functioneaza ca agentul lacrimogen maxim si de impact in salile de cinema si motivul pentru care filmul asta pe alocuri se simte ca Titanic in space. Problema e ca plusand pana in morti pe tragedia asta fara sa-si rezerve vreo urma de subtilitate (caci deh, trebuie sa inteleaga si ultimu descreierat), filmul care se promitea a fi SF-ul vietii descinde intr-o drama destul de cabotina in care avem de invatat ca de fapt forta cea mai puternica din univers, aia care transcende gauri negre si e=mc2, e dragostea. O fi, dar nu ai cum sa nu te simti un pic inselat atunci cand te duci la filmul asta si ai niste sperante altele decat ca o sa vezi ecranizarea unui Hallmark card.

 Este drept ca fundamental toate filmele SF de vreo oaresicare statura sunt de fapt aparate metaforice foarte minutios calibrate pentru a releva o chestiune eminamente umana si despre natura umana, dincolo de tot spatiul ala negru. Da' filmele care reusesc asta, si-si retin, in consecinta, un soi de statura, fac asta intr-un soi de dans destul de delicat astfel incat tribulatiile tale subliminale post-factum despre existenta umana raman ca un soi de vibratie indescriptibila si nu ai senzatia ca cineva tocmai s-a cacat Hallmark in sufletul tau si ti-a vandut dragostea la colt de strada pe $10. Cumva totusi pana acum ar fi trebuit sa fim intru totul obisnuiti cu faptul ca la hollywood totu-i de vanzare, deci elementu de surprindere ca lucrurile-s la modu asta si nu altfel are mai degraba legatura cu niste aspiratii nejustificate din partea spectatorului.

 Io nu m-am dus la film gandindu-ma ca vrea ceva altceva decat sa-mi vanda o jucarie, fie ea si jucaria dragostei, asa ca eforturile mele sustinute pe parcurs au fost de a incerca sa vad daca pot sa gasesc ceva care sa-mi si placa si daca din toata arhitectura asta de mega autor arhitect Nolan care este el, exista si ceva de calitate. Si exista ceva de calitate si ceva savurabil, si anume muzica lu Hans Zimmer de orga de biserica in spatiu auzita la maxim in sala de cinema. Au fost anumite cateva momente in film in care imaginile lui Nolan cu orga lui Zimmer mi-au dat niste fiori cativa d-aia cinematografici, da' nu neaparat de bine ce-o da, ci mai mult pe seama faptului ca io am o sensibilitate maxima in zona asta ca scena din Solaris cu levitatia si orga lui Bach e pentru mine undeva in top20 lucruri care s-au intamplat vreodata in cinema. Asa ca eram flamand pentru niste space orga.

Revenind, totusi, concluzia despre filmul asta e mai degraba ca nu face Nolan SF la fel de bun cum face Zimmer muzica SF, daca vorbim despre hai sa ne incercam mana de-ampulea la lucruri ca ne permitem (ca avem bani). Deci din punctul meu de vedere din toata concupiscenta asta telenovelistica de film exista vreo 2-4 imagini care aduc ceva in stocul cinema-ului, da' asta e cumva extrem de putin pentru ceva de 3 ore, da' macar bine ca exista si atat, presupun. Restul, replici, actori, povesti, lucruri obosite si scuze ca sa se joace Nolan cu jucarii si dupa aia sa ne vanda noua cazuti in cur dragostea vietii.

naomi watts day

21 grams - cred ca l-am vazut de fapt si de drept o singura data si atunci in cinema si cand eram destul de mic. am avut niste sentimente vag ambivalente in legatura cu el la momentul respectiv, cred ca in principiu mi s-a parut cam lung da' totusi avea niste scene destul de puternice in el, imi aminteam muzica si niste imagini.

revazut acum are in continuare doua-trei probleme

1. are un inceput destul de galopant ceea ce-i da inspre mijloc un soi de burta
2. faptu ca-i supra stilizat cu imaginile super zgomotoase ale lu rodrigo prieto + muzica lu santaolalla peste e pe alocuri detrimental, respectiv atunci cand naomi watts iese din spital afland ca i-au murit sotul si copiii, sa bagi acorduri de santaolalla peste asta makes it somewhat cheap n-are cum sa nu. there is no pleasant sound to death. chestia asta se intampla prin varii locuri prin film intr-o asemenea masura incat drama si tot fucked up-nessul triunghiului dintre cele trei personaje e oarecum estompat cand vine impachetat in ceva ce suna atat de melancolico-contemplativ. pe cand atunci cand ti-au murit copiii si sotu si omu care are inima lu sota-tu te fute si vrei sa-l omori p-ala lucrurile-mi par undeva dincolo de melancolie. asa ca-si taie un pic singur craca de sub picioare la capitolul impact de tragedie
3. gimmick-u narativ pe care-l foloseste in care sare constant intre trei personaje si vreo trei planuri temporare, desi mi se pare o idee destul de buna in sine ca sa mentii perpetua chestia cu care traiesc oamenii astia in ei, spre sfarsit din motive care-mi par ca tin de executie gimmicku-si pierde din justificare, pare cam grabit, si in consecinte incepe sa atraga atentia asupra gimmickului in sine si nu a tragediei. motiv pentru care mi se pare si vag ratat filmul spre sfarsit

altminteri este filmul care a facut din sfarcurile lu naomi watts niste adjective, iar charlotte gainsbourg of lars von trier fame e in filmul asta ceea ce a fost o surpriza placuta. e cam ultimul film cu benicio del toro in care asta e bun as fuck, nu stiu ce-a mai facut foarte notabil dupa in afara de wolfman in care e varcolac. dar da actorii sunt toti foarte buni, suprastilizarea le taie un pic din elan.

sunlight jr. - pt ca random imdb film starring naomi watts. 2013 ea si Matt Dillon sunt un cuplu foarte jos in foodchainu capitalist american respectiv el alcoolic inutil in scaun cu rotile iar ea muncitoare la 7-11u numit sunlight jr de unde se chinuie sa-si plateasca camera la motel in care locuiesc. lucrurile merg destul de prost si greu da' ei par sa se inteleaga bine, ea ramane insarcinata si ei par sa se pregateasca cu voiosie de aceasta noua provocarea, ea-si pierde jobu de la sunlight jr asa ca-si pierd casa si n-au unde locui. el bea si dispare, ea se duce si avorteaza, el apare si-i zice ca ii place de ea oricum si-ar mai vrea sa fie impreuna. un film a carui utilitate e destul de dubitabila dincolo de a ilustra o poveste destul de basic de very poor white people struggling in america. poate ca sfarsitul ala in care avorteaza ar putea fi unul controversial (?) pentru audientele americane, de se termina chiar asa in el intr-o asemenea masura incat pare ca tot filmul e un testimonial pentru de ce avortu e necesar si bun uneori ca sa nu mai aduci copii pe lume pe care tre sa-i cresti in masina ca altceva n-ai. ok. da' o tentativa destul de timida in directia asta care in consecinta nici nu reuseste cine stie ce in afara de a-i pune pe matt dillon sa joace un alcoolic in scaun cu rotile si naomi watts o white trash ignoranta da' cu suflet bun. si sfarcuri. ma rog, filme de actori i guess.

king kong - pentru ca de-asta am vrut sa revad filme cu naomi watts ca am revazut din nou sfarsitul de la king kong pe care altminteri cred ca l-am vazut de vreo 4 ori. putine lucruri mai am de spus despre filmul asta in afara de faptul ca e o ilustrare extrem de frumoasa a replicii din final cu "it was beauty killed the beast". e unul dintre cazurile in care abordarea larger than life hollywoodiana ia chestia asta si-i confera dimensiunile fantasmagorice pe care si le merita, astfel incat tot filmul imi pare ca un basm. mai sunt si alte lucruri of note pe-acolo cu si despre cinema si figura lu denham care e combinatii de varii regizori zelosi de prin istorii, da' mult dincolo de astea filmul asta e pur si simplu cinema pentru ca beauty killed the beast.

Infinite Jest #1

If, by the virtue of charity or the circumstance of desperation, you ever chance to spend a little time around a Substance-recovery halfway facility like Enfield MA's state-funded Ennet House, you will acquire many exotic new facts.

That a little-mentioned paradox of Substance addiction is: that once you are sufficiently enslaved by a Substance to need to quit the Substance in order to save your life, the enslaving Substance has become so deeply important to you that you will all but lose your mind when it is taken away from you.

That no matter how smart you thought you were, you are actually way less smart than that.

That over 50% of persons with a Substance addiction suffer from some other recognized form of psychiatric disorder, too. That some male prostitutes become so accustomed to enemas that they cannot have valid bowel movements without them. That a majority of Ennet House residents have at least one tattoo. That the significance of this datum is unanalyzable.

That sleeping can be a form of emotional escape and can with sustained effort be abused.

That logical validity is not a guarantee of truth.

That it is statistically easier for low-IQ people to kick an addiction than it is for high-IQ people.

That sometimes human beings have to just sit in one place and, like, hurt.

That there is such a thing as raw, unalloyed, agendaless kindness.

That most Substance-addicted people are also addicted to thinking, meaning that they have a compulsive and unhealthy relationship with their own thinking. That the cute Boston AA term for addictive-type thinking is: Analysis-Paralysis.

That it is simply more pleasant to be happy than to be pissed off.

That 99% of compulsive thinkiers' thinking is about themselves; that 99% of this self-directed thinking consists of imagining and then getting ready for things that are going to happen to them; and then, weirdly, that if they stop to think about it, that 100% of the things they spend 99% of their time and energy imagining and trying to prepare for all the contingencies and consequences of are never good. Then that this connects interestingly with the early-sobriety urge to pray for the literal loss of one's mind. In short that 99% of the head's thinking activity consists of trying to scare the everliving shit out of itself.

That the people to be most frightened of are the people who are the most frightened.

That no single, individual moment is in and of itself unendurable.