intersthellar

Interstellar e filmul in care Nolan cu o oaresicare aroganta si pentru ca-si permite (ca are bani) isi incearca mana la SF si zice hai sa-i dam si noi cu niste nolan in spatiu. Spread the Nolan seed into space. Si-asa mai departe. In consecinta filmul e scris si executat cu o oaresicare leneveala pe care si-o permite (ca are bani) Nolan de auteur hollywoodian ce e. Astfel incat in detrimentul vreunui soi de ingenuitati cinematografice sau efort, filmul isi compenseaza lenea din lungime. Astfel incat se primeste pe post de expozitiune un capitol de vreo 50 de minute in care spectatorul sa n-aiba de ales decat sa-i fie varata pe gat dragostea lu Matthew McConagheuy fatza de copiii lui si aspiratiile lui spre inclinatii mai inalte decat aia de fermier. Lucrurile astea ar fi putut fi facute mult mai eficient dar asa e cand esti hauteur la hollywood iti bagi pula ca why think when you have money si himax?

Astfel incat pana sa ajunga in spatiu Mathhew McConnagheuy spectatoru pleaca cu pachetel de drama emotionala, tragedia despartirii astronautului impromptu de copiii lui, asta fiind si cam intreaga miza a filmului, dincolo de toate scamatoriile cu gauri negre. Ideea asta in sine mie mi s-a parut destul de interesanta, respectiv hai sa luam tragedia despartirii si s-o aruncam in gaura neagra astfel incat sa capete dimensiuni masurate in fizica cuantica. Ideea asta e si ce functioneaza ca agentul lacrimogen maxim si de impact in salile de cinema si motivul pentru care filmul asta pe alocuri se simte ca Titanic in space. Problema e ca plusand pana in morti pe tragedia asta fara sa-si rezerve vreo urma de subtilitate (caci deh, trebuie sa inteleaga si ultimu descreierat), filmul care se promitea a fi SF-ul vietii descinde intr-o drama destul de cabotina in care avem de invatat ca de fapt forta cea mai puternica din univers, aia care transcende gauri negre si e=mc2, e dragostea. O fi, dar nu ai cum sa nu te simti un pic inselat atunci cand te duci la filmul asta si ai niste sperante altele decat ca o sa vezi ecranizarea unui Hallmark card.

 Este drept ca fundamental toate filmele SF de vreo oaresicare statura sunt de fapt aparate metaforice foarte minutios calibrate pentru a releva o chestiune eminamente umana si despre natura umana, dincolo de tot spatiul ala negru. Da' filmele care reusesc asta, si-si retin, in consecinta, un soi de statura, fac asta intr-un soi de dans destul de delicat astfel incat tribulatiile tale subliminale post-factum despre existenta umana raman ca un soi de vibratie indescriptibila si nu ai senzatia ca cineva tocmai s-a cacat Hallmark in sufletul tau si ti-a vandut dragostea la colt de strada pe $10. Cumva totusi pana acum ar fi trebuit sa fim intru totul obisnuiti cu faptul ca la hollywood totu-i de vanzare, deci elementu de surprindere ca lucrurile-s la modu asta si nu altfel are mai degraba legatura cu niste aspiratii nejustificate din partea spectatorului.

 Io nu m-am dus la film gandindu-ma ca vrea ceva altceva decat sa-mi vanda o jucarie, fie ea si jucaria dragostei, asa ca eforturile mele sustinute pe parcurs au fost de a incerca sa vad daca pot sa gasesc ceva care sa-mi si placa si daca din toata arhitectura asta de mega autor arhitect Nolan care este el, exista si ceva de calitate. Si exista ceva de calitate si ceva savurabil, si anume muzica lu Hans Zimmer de orga de biserica in spatiu auzita la maxim in sala de cinema. Au fost anumite cateva momente in film in care imaginile lui Nolan cu orga lui Zimmer mi-au dat niste fiori cativa d-aia cinematografici, da' nu neaparat de bine ce-o da, ci mai mult pe seama faptului ca io am o sensibilitate maxima in zona asta ca scena din Solaris cu levitatia si orga lui Bach e pentru mine undeva in top20 lucruri care s-au intamplat vreodata in cinema. Asa ca eram flamand pentru niste space orga.

Revenind, totusi, concluzia despre filmul asta e mai degraba ca nu face Nolan SF la fel de bun cum face Zimmer muzica SF, daca vorbim despre hai sa ne incercam mana de-ampulea la lucruri ca ne permitem (ca avem bani). Deci din punctul meu de vedere din toata concupiscenta asta telenovelistica de film exista vreo 2-4 imagini care aduc ceva in stocul cinema-ului, da' asta e cumva extrem de putin pentru ceva de 3 ore, da' macar bine ca exista si atat, presupun. Restul, replici, actori, povesti, lucruri obosite si scuze ca sa se joace Nolan cu jucarii si dupa aia sa ne vanda noua cazuti in cur dragostea vietii.