Friday, December 19, 2014

Toto si surorile lui

Nu stiu daca mai exista alt film romanesc despre tzigani ca Toto si surorile lui.

E un documentar despre trei copii de 9 (Toto) / 14 / 17  ani care raman singuri in mizeria Ferentariului dupa ce mama lor merge la puscarie pe motiv de distribuit heroina la alti amarati din zona. Ei sunt tzigani. Nu-mi vine acum sa ma joc de-a nomenclaturistu. Ei sunt tzigani rromi da' sunt in primu rand niste copii. Copiii nu se nasc nici tzigani, nici romani, nici buni, nici rai (dincolo de niste mosteniri genetice patologice poate), oricat de mult le-ar placea unora sa creada chestia asta sau oricat de mult mai confortabil e gandu asta. Copiii se nasc oameni, si oamenii daca se nasc si cresc in case cu fiinte mizere needucate a caror solutie ultima pentru viata e sa-si injecteze cata stare de bine pot periodic sa infunde intr-o siringa, atunci oamenii aia nu au foarte multe sanse sa ajunga sa faca altceva decat ce au vazut crescand.

Filmul ii urmareste pe cei trei copii pe o perioada de vreo 2 ani intr-un stil documentarist destul de observational pur, insemnand ca cel mai adesea camera e acolo ca un simplu martor la vietile copiilor astora. Copiii initial stau toti trei intr-o garsoniera jegoasa fara utilitati (in afara de curent), in care vedem ca in fiecare seara, ca dupa ceas, se preumbla un numar nedefinit de indivizi care gasesc de cuviinta ca cel mai bun loc in care sa-si injecteze heroina e langa copilul de 10 ani si surorile lui nu mult mai breze. Din perioada asta filmul produce niste cadre pur si simplu perfecte in oroarea pe care o produc, nu numai din pricina actiunii, da' estetica cadrelor in sine pare imprumutata din niste tablouri dintr-un infern al copilariilor. Toto se joaca cu o sarma groasa la prim plan in timp ce in spatele lui doi se injecteaza. Toto tot intreaba, jucandu-se cu niste ochelari, "aici scrie sport, nu?" intre doi heroinomani care nici nu-l vad, prea ocupati fiind sa se certe pe cum sa scoata ultimele faramite din punguta cu praf. Si intrebarea se tot repeta. Toto primeste niste atentie dupa ce acu intra-n gatu unuia dintre ei si-i injecteaza niste liniste. Filmul in general, in ciuda stilului lui observational, nimereste niste cadre de o estetica care l-ar face si pe cel mai constiincios DP gelos. Dincolo de cadrele cu Toto e unu cu fiica mijlocie asteptand la semi-apus eliberarea celeilalte surori in fatza penitenciarului si finalul care mai perfect de atat pur si simplu nu se putea.

La un moment dat i se si da o camera surorii mijlocii, pe numele ei Andreea, cu care sa mai filmeze ea, ceea ce e o chestie care se tot intampla in documentar de cand cu posibilitatile digitale si o tendinta foarte misto. Acolo unde camera mare nu are si nu ar avea cum sa aiba acces, filmarile din camera Andreei vin ca o complementare excelenta si foarte necesara pentru un film care-si propune sa-si puna trepiedu in mijlocu vietilor oamenilor astora.

Undeva dupa vreo 15-20 de minute de film se intampla un raid ale carui imagini sunt oferite cu gratie de brigada Antidrog, iar in raidul asta sora cea mare Ana e luata si dusa la puscarie. Si din perioada asta filmul produce niste cadre destul de perfecte cu surorile in sala de judecata, Andreea in spate, Ana in fatza la prim plan emotionata si rusinata pesemne de circumstantele in care-si revede sora mai mica. Copiii astia trei au niste moduri extrem de diferite si pe alocuri diametral opuse in reactia la mizeriile care li se intampla. Toto se inscrie intr-un club de dans unde invata sa faca miscari de robot si castiga si o competitie cu asta, prilej cu care filmul il arata inconjurat de o familie de data asta compusa nu din heroinomani, Andreea devine constienta de faptul ca toate lucrurile care i se intampla sunt profund in neregula, ceea ce incepe sa o macine si ea incepe sa tradeze niste emotii si tristete - e acuzata ca-si plange de mila, i se spune ca trebuie sa fie tare, ca trebuie sa fie a dracu, ca asa e viata grea - iar cea mai in varsta, Ana cea de 17 ani, avand sansa de a sta in caminul de copii cu ceilalti doi, dupa ce nu reuseste sa se inscrie la un curs de pregatire de ospatar pe motiv ca trebuie sa-i semneze mama (care din pacate e indisponibila si-n puscarie), ajunge intr-un final heroinomana si ea, izolata in apartamentul acum extra mizer din care au fugit ceilalti doi, singura cu drogu. E o scena in care Andreea o confrunta cu camera ei mica in mijlocul siringilor acolo care-ti rupe toate sufletele cand asta mica o tot intreaba de ce te droghezi? Si totusi heroin answers to no one si intr-un final fata devine mult prea enervata de toate intrebarile astea si-i da peste camera. Ana, dintre cei trei, e pesemne aia care a fost expusa mult prea mult timp la mizeriile vietii cu mama cea traficanta ca sa nu cada in aceeasi gaura neagra. Ceilalti doi par ca au alte sanse ca-s mai mici.

Si uitandu-ma la film asa, si nu intamplator ci datorita montajului abil pe care-l face Nanau care taie de la Toto si surorile lui inconjurati de drogati, la ei incercand sa solutioneze 2+2 si sa citeasca alfabetu, ma gandeam cum o fi sa trebuiasca sa fii copil functional in clasa si sa poti sa fii atent la lucrurile astea si sa inveti ceea ce pare de o abstractie complet inutila cand viata ta arata asa? Cand tu trebuie sa solutionezi care numar e mai mare decat care cand in capu tau pluteste miros de heroina de azi-noapte cand unchii tai se injectau unu pe altu langa tine. Poate cand esti mai mic ca Toto lucrurile astea nu-ti plutesc in cap sub forma de ganduri inca, da' Andreea tot e urecheata ca nu e atenta la ce-ar trebui sa invete.

Filmul asta prin existenta lui dizolva doua mituri in care societatea romana crede cu aproape mandrie: 1. ca tiganii sunt asa cum sunt ca asa sunt ei, oameni de cacat si 2. ca drogatii, si mai ales heroinomanii, sunt cum sunt ca asa sunt ei, oameni de cacat. Atitudinea asta fata de problemele astea doua cu care se confrunta cam orice societate (daca nu-s tigani sunt negri/mexicani/minoritati) e una care tine de confort mai mult decat vreun soi de legatura factuala cu realitatea. E mult mai confortabil sa crezi ca aia-s pur si simplu prosti, muisti, oameni de cacat, si d-aia sunt asa, si-ai rezolvat-o, nu trebuie sa-ti mai pui nici un soi de problema. Pe cand in realitate e pur si simplu o problema de saracie si e o problema de educatie, si astea doua merg mana-n mana. Indivizii care au senzatia ca oamenii se nasc pe lumea asta cu sanse egale si prolifereaza absurditatea asta sunt de obicei aia nascuti cu iPhone-u-n gura. Exista o natiune intreaga cladita pe iluzia de equal opportunity numita the American Dream - iar daca nu ti-a iesit, n-ai muncit destul de mult, o mantra perfecta pentru detinatorii de bani din lumea asta cu care sa-i spele pe creieri pe aia "mai putin muncitori".

Revenind in gradina noastra, Ana, si tziganca, si saraca, ajunge deci heroinomana. In tarile mai civilizate dependenta de heroina e tratata ca o boala, asa cum e si normal sa fie, motiv pentru care scena dintre Andreea si Ana e cu atat mai zdrobitoare, ca vezi marginile custii chimice in care sora cea mare si-a bagat creierul ca raspuns la o viata eminamente de cacat. De ce ar trebui tratata dependenta de heroina ca o boala? Daca trebuie sa tii in carca o greutate de vreo 200 de kile si incerci s-o tot ridici pana ti se rup si mainile si spatele, nu trebuie sa iei niste medicamente? Sa ti se dea niste ingrijiri? Sau zicem pur si simplu ca eh, asta-i prost, n-avea oasele tari, incheieturi proaste, da-l in morti. Si creierul permite o cantitate limitata de lucruri pe care tot poate sa le ridice si sa le sustina pana cand se rupe, iar atunci cand se rupe si esti in Ferentari si nu poti sa incepi sa mergi la psiholog sa discuti despre copilaria ta si sa iei xanax, rezolvarea imediata e la colt de strada si costa cat o shaorma. Oamenii care ies ok din vieti de genul asta sunt exceptiile, nu regula.

Deci din nou, demonizarea oamenilor astora e pur si simplu o chestiune de confort propriu si tine si de o oaresicare educatie care ar releva ca lucrurile sunt, intr-adevar, ceva mai complicate. Da' de ce-ai vrea sa stii ca lucrurile sunt mai complicate cand poti pur si simplu sa urasti si sa-ti vezi in continuare de viata ta nestingherit?

Doar ca filmul asta nu te lasa. Strutz sa fii si capu in pamant sa ti-l tot bagi, da' nimic nu-ti releva umanitatea unui individ mai empiric decat prin a te pune intr-o situatie in care te gasesti empatizand subit cu personaje despre care aveai tot soiul de preconceptii. Asta e o functie destul de miraculoasa pe care un film o poate indeplini, iar Toto si surorile lui isi executa ce-si propune intr-un mod complet implacabil.

No comments:

Post a Comment