Cu foarte mari dubii anul asta de mers la TIFF sau nemers la tiff. Anul trecut mi-am jurat ca nu mai vin, da anu trecut am aterizat cam rupt aici asa ca intre timp am pus neplacerile acumulate la sederea trecuta in seama starii mele legumicole.
Asa ca cu foarte multe eforturi anu asta la tiff, si stres mai mult ca niciodata, dintr-un motiv sau celalalt. Si totusi ajung in cluj dupa o calatorie prin purgatoriul cfr de 10 ore la sfarsitul caruia ma simteam de parca am ajuns alt om la cluj, am murit de vreo 2 ori. Si ajuns in Cluj complet confuz vizavi de momentul din zi in care ne aflam si am baut niste cafea si m-am agitat un pic si am aflat destul de repede ca se intampla peste 3 ore ultimul film al lui Murnau, Tabu, acompaniat la ceva copil de pian cu theremin. Asta nu e ceva ce poti sa refuzi in viata ta de muritor, asa ca m-am dus. Si imediat dupa primele 3-4 minute de film mut cam superb cu ceva pian live cantat au cam topit tot si a fost din nou momentul ala de ah, pula mea, da, ok, de-aia vin la tiff. Ca in rest in viata mea de instagramist de masini nu prea vad filme mute cu tanti nebuna la pianotheremin. Anu trecut ca peak a fost tot vazutu de Murnau, Faust, doar ca intr-o biserica, cantat la orga, ceea ce pur si simplu wow. Da' Tabu a inceput superb vreo 30 de minute si dupa aia m-am plictisit vreo 30 de minute ca nu prea se intampla nimic nici la nivel de film nici de muzica si dupa aia ultimele 30 de minute au fost cam superbe din nou. Pentru ca tanti care canta la instrumentul tare dubios, ceva prim instrument electronic din 1928, cand atingea niste corzi foarte inalte sau joase suna totul destul de fucking other-worldly. Deci din start m-am simtit destul de gratificat de venire.
A urmat destul de repede dupa, cu pauza de snitel nefacut intre, sequelul lui Joshsua Oppenheimer la The Act of Killing, in care il ia pe un indonezian al carui frate a fost omorat de oamenii din filmul precedent si il pune sa se uite la film si sa se mai intalneasca cu aia. In prima instanta am fost impresionat de o asemenea metoda de a-ti valorifica filmul precedent. Parea cam tare. Doar ca dupa aia filmul incepe sa tina o singura nota grava intr-una la nivelul de omul se duce si tot plange la astia "da' nu simtiti regret?" la care i se raspunde un variat dar perpetuu "ne doare la pula, ba". Si asta tot trece din soc in soc. Doamne cat de tare ii doare la pula. Filmul a fost abandonat cam dupa o ora si 15, un fapt de-a dreptul dramatic.
Dimineata urmatoare a inceput cu o fuga la un cinema unde n-am gasit filmul care trebuia. Intrebat daca sunt sigur ca vreau sa vad o antropologie a Germaniei Weimarene la ora 10 dimineata, am raspuns un da categoric si am purces catre un cinema unde filmul se intampla maine. Asa ca m-am tuns. A urmat o calatorie in afara Clujului intr-un soi de parc de sculpturi facute din fân de catre un domn cu mustață de Dali, unde trebuia sa-l intalnesc pe negrul din filmele lu Jarmusch. Insa el nu aterizase in aceasta tara. Drept pentru care am mancat niste papricaș de ciuperci si am plecat.
Am ajuns apoi intamplator la un film numit Tras el cristal facut de un spaniol in '86 despre un pedofil nazist care e imobilizat intr-un iron lung din-ala dement si un baiat fost abuzat de el il gaseste si recreeaza cumva toate cacaturile care i-au fost facute. Most hardcore being ca ala e imobilizat acolo in iron lung si traumatized nazi pedophilia victim boy isi da drumu pe fatza lui. O tanti de langa mine din stanga care parea venita de la piata a plecat la aproximativ 7 minute dupa ce s-a intamplat asta. N-a apucat sa vada ca il omoara scotandu-l din iron lung si sufocandu-l cu pula. Doesn't really get much more home invasion than this. I-a invadat toata casa, cum s-ar spune. Si i-a spanzurat si nevasta. For good measure. Adevaru e ca si-asa vorbea destul de mult.
A urmat o intermisiune cu un snitel de data asta facut dar cumva in egala masura nesatisfacator.
Si apoi am decis sa ma duc sa revad Rams sa vad cum arata in cinema. M. cel neapreciator de filme bune cu berbeci a abandonat dupa 45 de minute si s-a dus sa vada un documentar turcesc. Filmu minunat de vazut in cinema, m-a tinut destul de foarte bine chiar si a doua oara in 10 zile. Si la imaginea finala care just drives the whole fucking thing home si esti in mijlocu deplangerii umanitatii pierdute dar gasite dar pierdute si o tanti cade de pe un scaun de plastic, il rupe si emite si un urlet inconfundabil de "tocmai rup un scaun de plastic si cad". Asa ca oamenii au izbucnit intr-un ras destul de nervos de phew we don't have to feel all of this.
Si dupa aia cam atat.
No comments:
Post a Comment