Fetisizarea diversitatii

Intr-o zi inceata si proasta acum mult timp, am luat decizia dubitabila de a ma uita la Divergent. Si titlul si lungimea il recomandau ca mizeria care este, dar eu rar sunt detractat de asemenea impedimente insignifiante. La fel ca majoritatea greselilor pe care le-am facut in viata asta, si filmul asta l-am vazut din cauza unei pizde. Si anume pizda principala, pe numele ei ala care o fi, pentru ca era simpatica in The Spectacular Now, un film care ilustra decent impasul adolescentin de pasit in lumea post-liceala. Am si scris in ziua aia fatidica in care l-am vazut pe Divergent, motiv pentru care o sa reiau textul aici de lene. 

Divergent - e un film alegorie la, cum ar veni, viatza, si se intampla intr-un viitor distopic in care umanitatea (sau cel putin americanicitatea) e impartita in 5 factiuni care sunt mai mult sau mai putin factiunile dupa care te sorteaza jobenu din Harry Potter. Deci in acest Hogwarts distopic oamenii se impart pe Amity / Dauntless / Abnegation / Erudite / Candor care sunt cam dupa cum le suna numele, respectiv generozitate / neinfricosenie / la sacrificiu / intelectuali / oameni sinceri care aici sunt aparent toti avocati in mod dubios. Shailene Woodley, motivu pentru care am vrut sa vad filmul asta, este, cum ar veni, asa un soi de fiinta ca un soi de fulg de nea, si nu intra la fix neaparat nicaieri ca e cam de toate, asta este ceea ce se cheama Divergent si asta e alegoria cu viata, cum ar veni. Filmul e dupa o carte care pare genu de carte blockbuster consumata de un public literar-ambiguu de femei confuze de 30+ ani. Si filmul e destul de in consecinta, pe langa faptul ca e un pic nesimtit de lung la 2h 20 de min, dar se vrea a fi un soi de epic. Celalalt element care-l facea pe film vag interesant e ca e regizat de tipu care a facut Limitless, un film tot foarte high-concept care intr-un final functioneaza destul de bine. Asta as zice ca e si meritul filmului de fatza ca intr-un fel se ia indeajuns de in serios cu premiza lui, asa cum se intampla si-n Limitless, incat filmul e, if nothing else, destul de privibil. Arata si destul de ok pentru un distopic destul de random, iar alegoria vietii e asumata pana la Dumnezeu, ceea ce e destul de ok, ca nu-ti face constant cu ochiu sa se asigure ca vezi ce inteligent e sau ceva. Kate Winslet e in mod surprinzator villain-u aici, iar pe sfarsit devine cam degeaba si nici nu se termina teribil de inspirat.

Dar cum o greseala vine rar singura, m-am uitat si la Insurgent, care este, iata, sequel-ul apt intitulat de la Divergent. Iar el este atat de prost incat isi extinde mizeria si asupra filmului precedent. Daca atunci in noiembrie mi se parea nu tocmai o crima impotriva umanitatii ce se intampla in filmul ala, sequel-ul m-a razgandit. 

Poate o singura doza de imbecilitate d-asta de divergenta in care oamenii sunt impartiti pe factiuni si personalitatile umane sunt deci explicate astfel, merge. Cand se insista insa in imbecilitatea asta cu atata obstinatie ea devine cam insultatoare. La fel ca majoritatea lucrurilor pe care le emit acesti retardati de americani. In filmul cel de-al doilea divergenta sefa pizda are in jurul ei cativa altii care au fugit cu ea si impreuna toti se lupta cu fortele cotropitoare. Ca niste insurgenti divergenti ce sunt. Niste iconoclasti, niste pesti care inoata in sus pe rau, niste bulangii nenorociti care nu se complac cu sistemul. Niste rebeli. Insurgenti. Si dupa ce se bat tot filmul cu lumea ca rebelii ce sunt, deznodamantul mirobolant al filmului e ca de fapt iata, tot cacatu ala de oras si sistem era de fapt un test sa vada niste unii oameni altii de mai dinainte daca in ciuda faptului ca i-au pus pe toti in niste cutii atat de stramte, ies totusi divergenti si de-acolo, ca umanitatea aia buna care nu conteneste din a erupe in pofida tuturor obstacolelor, ale cele multe. Si deci iata, concluzia mistifianta este ca divergentii sunt de fapt raspunsul la toate problemele umanitatii, si ca divergenta sefa e singura care poate sa deschida cubu umanitatii si sa se uite in el. Daca primul film era oaresicum tolerabil in eforturile lui de a sublinia ca mai exista si oameni care scapa printre crapaturi, glorificarea paroxistica a diversitatii care se intampla in partea asta a doua ii confera statutul de bucata retardata cacat de mizerie americana. Pentru ca lucrurile duse in extrem intr-un mod compensatoriu nu au cam niciodata efectul scontat. Daca o duci atat de in extrem si fetishizezi diversitatea asta atunci ea devine bibelou distant lipsit de orice forta reala. Pentru ca o incastrezi pentru spectatorul tau retard intr-o bula pe care si-o depoziteaza undeva in adancurile intunecate ale prostiei lui de unde nu mai are nici un efect. O faci slogan, o faci cliseu, o faci o mizerie care suna bine si nu schimba nimic. DIVERSITATEA E CHEIA LA TOT. YO. Nu e vorba despre faptul ca nu e adevarat, ci ca e prea adevarat, e prea adevarat ca sa merite un tratament din-asta de McDonalds slobozit din poigne de prost care-l serveste drept o instanta de feel-good pentru consumatorii de momente scurte auto-imbratisante pentru ca apoi sa iasa inapoi pe strada si sa-si bage pula-n mortii lu ala care-i un pic mai diferit. Ca da-l in sloboz d-aicea de bulangiu dubios. Da' diversitatea e cheia la tot, remember, ah ce frumos.

Exista in ultimul timp un val de filme hollywoodiene in care se tot atenteaza un soi de affirmative action for the disenfranchised, dar produs oricum din creiere de primate avide de bani ele pornesc de obicei avand un iz vag de validitate pentru ca apoi sa TAKE IT UP TO 11 ca sa inteleaga si ultimul prost si devin deci nule. Pentru ca ultimul prost e nul ca toata pula. Pastile pentru cacati cu care sa-si incalzeasca un pic prostia inainte sa se duca sa dea muie in lume.

Iar eu scriu atat de mult despre lucruri atat de proaste pentru ca nici io nu-s mult mai destept.

Enemy and the value of not understanding

Acuma o sa scriu cu fanboyism. 

Enemy e ultimul film al foarte capabilului Denis Villeneuve si e cu doi Jake Gyllenhaali. La un moment dat intr-un Toronto foarte galben si pânzos, un Jake Gyllenhaal trist descopera existenta unui alt Jake Gyllenhaal la fel ca el doar ca ceva mai plin de viata si mai actor. Filmul e cu intersectarile lor cumva din ce in ce mai dubioase si mai inexplicabile, pana la finalul infamously what-the-fuck-ish. Care nu-ti explica absolut nimic, ba cumva din contra, iti livreaza o ultima doza de anxietate destul de nerezolvabila. Doar ca daca te scremi foarte tare ea poate sa fie rezolvabila. Si daca te scremi si mai tare poti cumva sa legi toate itele din film astfel incat sa intelegi precis care era anxietatea personajului principal, imprastiata la sfarsit pe toti peretii. Doar ca asta e cam cel mai neinteresant si nevaloros lucru pe care poti sa-l faci cu filmul asta.

Enemy e facut tot intr-o oniricitate lugubra asumata si all-in. Astfel incat pe masura ce povestea avanseaza lucrurile devin aparent din ce in ce mai confuze decat revelatorii. Da' nici n-ai cum sa nu incerci, in timpul filmului, sa-ti tesi tot soiul de teorii proprii despre ce se intampla si de ce. Sunt frati, sunt clone, sunt doua planuri temporale diferite, sunt mortii lor. Filmul asta e aproape perfect in a testa si ilustra automatismele mintii in eforturi de a face sens din ce se intampla pe ecran. Pentru ca te tine tot filmul intr-un dans destul de elegant in care e in perpetuitate cu un pas inaintea ta. Si urmatoarea bucata din puzzle care vine complica lucrurile in loc sa le simplifice. Si e cumva elegant pentru ca chestiile pe care le mulge sunt niste frici si anxietati mult mai cotidiene decat senzatiile pe care ti le da un horror. Motiv pentru care sunt si mult mai potente, pentru ca-si pastreaza o margine de plauzibilitate care are un efect destul de spulberator. Un exemplu de chestie din-asta minora dar destul de rupatoare e cand Jake Gyllenhaalu actor ii spune neveste-sii insarcinate I have no idea what's going on si ea se uita la el cu lacrimi in ochi si intensitate maxima si ii zice I think you know. Holy of the mother of the fuck. Si in punctul asta al filmului n-ai absolut nici un motiv sa crezi ca actor jake might be lying. Asa ca nevasta-sa care arata oh so fucking angelic iti da ditamai pumnu de anxietate in gura. Si filmul continua tot asa pana la finalul pumn maxim. 

Si acum filmul te pune intr-o postura destul de dificila cand el se termina atat de misterios. Ori incerci din rasputeri sa-l legi si sa intelegi exact care era treaba si frica si ce-i cu painjenii si ce inseamna asta pentru jake, si sansele sa reusesti sa faci asta din prima vizionare sunt aproape nule. Ori zici ah imi bag pula-n el de film cu final d-asta de cop-out de nu vrea sa-mi zica nimic si-mi da mie cu mister whatever. Ambele reactii mi se pare ca rateaza valoarea filmului intr-o egala masura. Daca atunci cand esti confruntat cu o chestie construit atat de meticulos ambiguu, efortul tau principal e sa-l iei pe ezoteric si sa-l traduci in ceva inteligibil rational si liniar, atunci ai pierdut tot filmul. Chestia asta e valabila la toate filmele care se straduiesc din rasputeri sa emuleze un oniric autentic, de la Tarkovsky la Melancholia si Synechdoche, New York si, mergand mai departe, e in principiu valabila la toate chestiile de valoare produse intr-o oaresicare sfera estetica, imagini, scris, muzica, orice. Atunci cand le iei din estetismul lor si reusesti sa le traduci intr-o logica rationala, le-ai omorat, iar victoria e una complet lipsita de insemnatate, pentru ca chestia cea mai importanta din estetismul ala ai dezamorsat-o in cuvinte, si acum poate sa stea linistita intr-o propozitie, unde nu mai are nici o forta. Motiv si pentru care atunci cand am vazut filmul, ultimul lucru care ma interesa era cum se leaga de fapt lucrurile, si ce inseamna de fapt. Pentru ca de fapt nu inseamna nimic de fapt, ce inseamna de fapt tocmai s-a intamplat in film si s-a intamplat in imagini, acel mult-dorit de fapt nu e decat o atributie logica borderline redundanta pe care filmul si-o pastreaza din ratiuni pur economice. Dar ce e of utmost importance este ca atributia asta, sau modul in care filmul insusi isi leaga in subteran itele, nu este cu nimic mai valoroasa decat imaginile in sine. Decat anxietatea si ce iese din estetica filmului pe de-a intregul. De fapt nu ca nu e nimic mai valoroasa, e, prin comparatie, de-a dreptul redundanta. Cand l-am vazut pe film a doua oara si am zis ca ok acum o sa ma uit la un clip foarte lung pe youtube care le leaga pe toate, nu m-am simtit cu nimic mai castigat, ci cumva dimpotriva. Pentru ca odata ce mi s-a dat explicatia filmului, venita destul de direct din gura regizorului, atunci filmul devine limitat la o anxietate, la o problema, problema lu jake cu painjenii si ce inseamna asta pentru el. Dar daca il intelegi asa, din nou il dezamorsezi. 

Dar daca nu incerci sa-l dezamorsezi, totusi, si daca-l lasi asa cum e, atunci filmul iti da oportunitatea de a experimenta si contempla insasi anxietatea, in starea ei pura. Pe care daca te incapatanezi sa o atribui unui individ fictiv care are probleme cu paienjeni, ea devina nula. Daca o lasi salbatica atunci devine oportunitatea de a contempla anxietatea in sine, singura chestie reala din toata ecuatia asta, si sa o experimentezi, dar s-o faci intr-un mediu destul de controlat in care poti s-o vezi in actiune de la distanta fara sa existe un pericol real. Valoarea abilitatii de a contempla anxietate (i.e. experience it while preserving a degree of consciousness) este infinita, pentru ca e de fapt valoarea de a simti si a-ti asuma simtirile. Iar filmele mari iti dau oportunitatea de a contempla niste chestii din profunzimile umanitatii, in starea lor pura, motiv pentru care este cu atat mai trist ca lumea e intr-o perpetua cursa spre cat mai multa dezamorsare. 

Asa ca da, uneori sa stii te face mai prost.