Intr-o zi inceata si proasta acum mult timp, am luat decizia dubitabila de a ma uita la Divergent. Si titlul si lungimea il recomandau ca mizeria care este, dar eu rar sunt detractat de asemenea impedimente insignifiante. La fel ca majoritatea greselilor pe care le-am facut in viata asta, si filmul asta l-am vazut din cauza unei pizde. Si anume pizda principala, pe numele ei ala care o fi, pentru ca era simpatica in The Spectacular Now, un film care ilustra decent impasul adolescentin de pasit in lumea post-liceala. Am si scris in ziua aia fatidica in care l-am vazut pe Divergent, motiv pentru care o sa reiau textul aici de lene.
Divergent - e un film alegorie la, cum ar veni, viatza, si se intampla intr-un viitor distopic in care umanitatea (sau cel putin americanicitatea) e impartita in 5 factiuni care sunt mai mult sau mai putin factiunile dupa care te sorteaza jobenu din Harry Potter. Deci in acest Hogwarts distopic oamenii se impart pe Amity / Dauntless / Abnegation / Erudite / Candor care sunt cam dupa cum le suna numele, respectiv generozitate / neinfricosenie / la sacrificiu / intelectuali / oameni sinceri care aici sunt aparent toti avocati in mod dubios. Shailene Woodley, motivu pentru care am vrut sa vad filmul asta, este, cum ar veni, asa un soi de fiinta ca un soi de fulg de nea, si nu intra la fix neaparat nicaieri ca e cam de toate, asta este ceea ce se cheama Divergent si asta e alegoria cu viata, cum ar veni. Filmul e dupa o carte care pare genu de carte blockbuster consumata de un public literar-ambiguu de femei confuze de 30+ ani. Si filmul e destul de in consecinta, pe langa faptul ca e un pic nesimtit de lung la 2h 20 de min, dar se vrea a fi un soi de epic. Celalalt element care-l facea pe film vag interesant e ca e regizat de tipu care a facut Limitless, un film tot foarte high-concept care intr-un final functioneaza destul de bine. Asta as zice ca e si meritul filmului de fatza ca intr-un fel se ia indeajuns de in serios cu premiza lui, asa cum se intampla si-n Limitless, incat filmul e, if nothing else, destul de privibil. Arata si destul de ok pentru un distopic destul de random, iar alegoria vietii e asumata pana la Dumnezeu, ceea ce e destul de ok, ca nu-ti face constant cu ochiu sa se asigure ca vezi ce inteligent e sau ceva. Kate Winslet e in mod surprinzator villain-u aici, iar pe sfarsit devine cam degeaba si nici nu se termina teribil de inspirat.
Dar cum o greseala vine rar singura, m-am uitat si la Insurgent, care este, iata, sequel-ul apt intitulat de la Divergent. Iar el este atat de prost incat isi extinde mizeria si asupra filmului precedent. Daca atunci in noiembrie mi se parea nu tocmai o crima impotriva umanitatii ce se intampla in filmul ala, sequel-ul m-a razgandit.
Poate o singura doza de imbecilitate d-asta de divergenta in care oamenii sunt impartiti pe factiuni si personalitatile umane sunt deci explicate astfel, merge. Cand se insista insa in imbecilitatea asta cu atata obstinatie ea devine cam insultatoare. La fel ca majoritatea lucrurilor pe care le emit acesti retardati de americani. In filmul cel de-al doilea divergenta sefa pizda are in jurul ei cativa altii care au fugit cu ea si impreuna toti se lupta cu fortele cotropitoare. Ca niste insurgenti divergenti ce sunt. Niste iconoclasti, niste pesti care inoata in sus pe rau, niste bulangii nenorociti care nu se complac cu sistemul. Niste rebeli. Insurgenti. Si dupa ce se bat tot filmul cu lumea ca rebelii ce sunt, deznodamantul mirobolant al filmului e ca de fapt iata, tot cacatu ala de oras si sistem era de fapt un test sa vada niste unii oameni altii de mai dinainte daca in ciuda faptului ca i-au pus pe toti in niste cutii atat de stramte, ies totusi divergenti si de-acolo, ca umanitatea aia buna care nu conteneste din a erupe in pofida tuturor obstacolelor, ale cele multe. Si deci iata, concluzia mistifianta este ca divergentii sunt de fapt raspunsul la toate problemele umanitatii, si ca divergenta sefa e singura care poate sa deschida cubu umanitatii si sa se uite in el. Daca primul film era oaresicum tolerabil in eforturile lui de a sublinia ca mai exista si oameni care scapa printre crapaturi, glorificarea paroxistica a diversitatii care se intampla in partea asta a doua ii confera statutul de bucata retardata cacat de mizerie americana. Pentru ca lucrurile duse in extrem intr-un mod compensatoriu nu au cam niciodata efectul scontat. Daca o duci atat de in extrem si fetishizezi diversitatea asta atunci ea devine bibelou distant lipsit de orice forta reala. Pentru ca o incastrezi pentru spectatorul tau retard intr-o bula pe care si-o depoziteaza undeva in adancurile intunecate ale prostiei lui de unde nu mai are nici un efect. O faci slogan, o faci cliseu, o faci o mizerie care suna bine si nu schimba nimic. DIVERSITATEA E CHEIA LA TOT. YO. Nu e vorba despre faptul ca nu e adevarat, ci ca e prea adevarat, e prea adevarat ca sa merite un tratament din-asta de McDonalds slobozit din poigne de prost care-l serveste drept o instanta de feel-good pentru consumatorii de momente scurte auto-imbratisante pentru ca apoi sa iasa inapoi pe strada si sa-si bage pula-n mortii lu ala care-i un pic mai diferit. Ca da-l in sloboz d-aicea de bulangiu dubios. Da' diversitatea e cheia la tot, remember, ah ce frumos.
Exista in ultimul timp un val de filme hollywoodiene in care se tot atenteaza un soi de affirmative action for the disenfranchised, dar produs oricum din creiere de primate avide de bani ele pornesc de obicei avand un iz vag de validitate pentru ca apoi sa TAKE IT UP TO 11 ca sa inteleaga si ultimul prost si devin deci nule. Pentru ca ultimul prost e nul ca toata pula. Pastile pentru cacati cu care sa-si incalzeasca un pic prostia inainte sa se duca sa dea muie in lume.
Iar eu scriu atat de mult despre lucruri atat de proaste pentru ca nici io nu-s mult mai destept.
No comments:
Post a Comment