Facut in trei capitole de viata, povestea unui baiat negru prin copilarie / adolescenta / maturitate si tribulatiile vietii in contextul unei mame crack cocained si o sexualitate inoportuna pentru cartier.
Intai aspectele socio-politice. Am aflat de curand acest termen devenit aparent barometru al opresiunii individuale, si anume intersectionality. Intersectionality inseamna in cate sectiuni de discriminare te regasesti. Esti doar femeie? Sau esti femeie lesbiana negresa saraca Hutu nu Tutsi? Din punct de vedere intersectional filmul asta loveste cam trei clopoti, personajul e negru, homosexual, dar atat de in dulap incat e gangster, cazut deci prada patriarhiei heteronormative de cartier. 3/3 la intersectionalitate. In momentul de fatza facutul unui film decent cu punctaj mare pe scara intersectionalitatii de obicei rezulta mai mult sau mai putin in punctaj mare pe scara premiilor si atentiilor primite. Asta din punct de vedere al activismului social prin cinema e o miscare ok, sa zicem. Din punct de vedere al puristilor cinematici intersectionalitatea pizdii e nula si conteaza doar produsul filmic prin suma caracteristicilor lui. Motiv si pentru care cu cat un film primeste mai multe atentii pe rezonuri de intersectionalitate mai mult decat orice altceva, cu cat mai vocal devine publicul purist in a se caca pe produsul respectiv.
Moonlight se afla undeva la mijloc in problema asta. Eu simpatizez si cu activismu si cu purismu, in sensul in care intr-o lume ideala pentru mine un activism ar fi maxim prin purism maxim, pentru ca daca nu greseste estetic atunci devine implacabil si-l inghiti pur si simplu, fara sa ai timp sa-l pui la indoiala, ci ca un soi de reactie umana normala. Respectiv, daca filmul de fatza ar fi fost perfect estetic atunci ai fi ajuns sa empatizezi profund cu povestea baiatului astuia vai de capu lui fara sa te intrebi sau sa te simti ridicol despre de ce ma identific cu un negru homosexual din cartier care-i trist. Cu cat purismu estetic e mai diluat, cu atat mana care conduce e mai moale, cu atat iti da mai multe sanse sa iesi din relatia de 1 la 1 si s-o contextualizezi si s-o judeci. Procesul empiric e rupt si situatia devine subit ridicola. Undeva prin aceeasi zona de empirizat minoritati, Toto si surorile lui al lui Nanau reuseste sa-ti vanda eficient viata de tigan mic prin faptul ca estetica e atat de ermetica. Ca simtirea aia care conduce filmu nu respira si te duce de la inceput pana la sfarsit fara momente de ragaz.
Moonlight, insa, respira, ceea ce e o problema proportionala cu gradu de intersectionalitate. Si aici cu cat esti mai activist, cu atat esti mai iertator vizavi de respiratu asta, si cu cat esti mai purist, cu atat o sa respingi mai tare ca cineva ar conspira sa te faca sa simti asa o empatie dubioasa. La modul general, empatia mi se pare o forta si o unealta destul de iluminanta vizavi de natura umana, proprie si altminteri, drept pentru care eu intotdeauna tin cu filmele astea sa le iasa, si ma simt mai degraba dezamagit sa constat cand respira. Mai cu seama ca aici nu-s empatii care tin exclusiv de sexualitate, asta e o platforma de lansat sentiment maxim de ostracizare, ceva ce in mod cert tine de experienta umana generala. Baiatu asta aici e homosexual prin faptul ca undeva pe la mijlocul filmului pupa alt baiat si aia e. Sexualitatea pune masa pentru a servi probleme mai fundamentale de identitati, si identitati are toata lumea.
Problema e ca cu cat respira filmul mai mult, cu cat iti da mai multi timpi morti, cu atat esti mai putin ingaduitor vizavi de metonimia asta a alienarii. Pentru ca daca e executat gresit atunci iesi din poezie si subit te gasesti pus fatza in fatza cu niste cadre de gangster negru cu dinti de aur clipind ridicol romantic la negru bucatar in restaurant. In conditiile in care mai tot capitolul asta al treilea vrea sa fie rupt din In The Mood for Love al lui WKW. Si daca vrei sa faci direct WKW la scara doar ca cu doi negri tristi, si n-o faci perfect, atunci ouch. Atunci fasaie. Si ca sa nu dai cu el de pamant de aici, trebuie sa fii foarte tolerant vizavi de film in conditiile in care estetica asta extrema incearca sa-ti vanda o sensibilitate la fel de extrema. Asta e partea in care activismul calca purismul pe bataturi.
Filmul o mai comite si pe parcurs, da' nicaieri mai grav decat la sfarsit, unde intr-adevar, problemele sunt oarecum minore, sa zicem, da' in conditii de tensiune si stres maxim crapaturile minore cam au potentialul sa darame toata cladirea. In segmentul de mijloc cu adolescenta sunt niste lungimi si repetitii care pierd iarasi un pic din tempo, chestie care mai epuizeaza din benevolenta pe care s-ar baza niste erori in copiat WKW. Prima treime, insa, filmata intr-un anamorphic curajos care distorsioneaza masiv tot in jurul subiectului focusat, iese destul de excelent. E o combinatie de actor mic bun cu niste imagini in unghiuri si miscari rupte din copilaria Tree of Life, peste care pus obiectivul asta maxim distorsionant, iese ceva asumat maxim estetic cu succes.
Overall, filmu are niste momente de sclipire, in combinatie cu o muzica foarte buna, dar momentele astea bune in a doua jumatate devin destul de rasfirate, indeajuns de incat sa nu formeze neaparat o imagine de ansamblu sclipitoare. Daca filmul asta ar fi fost european si cu negri din Franta, ar fi fost un film european usor peste standard, in mare datorita calitatii imaginii. Dar americanilor le place mult sa se autofelicite cand sunt progresivi, asa ca toata presa de peste ocean a luat filmul asta ca a doua venire a lui Iisus negru. Meh. Filmul asta ar fi fost destul de maxim daca era facut cu o mana si viziune feroce, a la Hunger-u lui Steve McQueen care nu respira nici o secunda. Aici mana cam tremura, lungimile sunt incerte, asa ca daca nici regizorul nu e teribil de convins, io cum sa fiu?
