Chi-Raq

Spike Lee incearca sa bage o fisa de Baz Luhrmann si sa faca Lysistrata cu negri gang-bangeri. Lysistrata e o piesa greaca Aristophanes 411 BC in care Lysistrata e o femeie care organizeaza o greva vaginala generala in semn de protest fata de razboielile perceput absurde ale barbatilor lor.

Se cheama Chi-Raq pentru ca e despre Chicago unde, asa cum ne informa si Kanye prin 2011, in perioada 2001-2015 au murit mai multi americani impuscati in Chicago (~8000) decat in Afghanistan + Iraq combinate (~7000). Da' pesemne ca nu-i pasa nimanui ca statistic negrii nu-s americani si majoritatea care mor sunt negri, asa cum Kanye ne informa in alta melodie, intitulata Black on Black Murder.

Baz Luhrmann a reusit atat de bine sa transpuna radical modern Romeo + Juliet incat mi-a lasat o curiozitate pentru orice soi de tentativa de genul asta, chiar si venind din partea lui Spike Lee. Si chiar si cu insuportabilu Samuel L. Jackson.

Filmu incepe in mod complet retard cu o melodie care canta despre Chi-Raq in timp ce pe ecran se afiseaza versurile, timp de 4 minute. Asta e pur si simplu destul de complet nescuzabil si pesemne ca intra sub incidenta a ceea ce Spike Lee considera potrivit sa-si aroge drept drepturi de auteur. O sa va fac youtube lyric video de 4 minute pentru ca sunt negru transcendent. Apoi apare SLJackson in rol de narator, incercand sa-si depaseasca propria caricatura. Greu.

Pentru ca filmul se plaseaza in mijlocul unui razboi intre doua gasti de culori diferite, portocaliu si mov, coloristica se pastreaza in ton si face totu sa para cam rupt din LaChapelle, care nu-mi place in mod deosebit da' macar e interesant.

Dincolo de coloristica filmul e narativ inconsistent ca dracu, trecand dintr-o oaresicare verva muzicala in scene de 13 minute cu discursuri black lives matter care m-au impins, la propriu, sa researchuiesc pe telefon detalii despre home euthanasia. Ca incepusem sa ma gandesc la altceva.

Filmul ar fi putut sa fie ceva interesant daca Spike Lee n-ar fi fost atat de confuz-retard despre cum sa-si amestece continuturile si referintele intre ele. Filmu e ba comedie ba muzical ba black power ba caricatura. Ceea ce poate n-ar fi fost o problema atat de mare in sine daca schimbarile astea constante de macaz s-ar fi facut cu un oaresicare self-awareness in loc de vreun soi de imaginata subtilitate prin care reuseste sa-ti vanda faptu ca vietile de negri conteaza. Faptul ca e atat de non-apologetic retard prin locuri ma face sa suspectez ca Spike Lee nu are nici o pretentie de a-si livra continutul dincolo de publicii lui de negri ne-educati care ar putea poate sa gaseasca lectii de viata anti-gangbanging din experienta asta. Luat asa, ca bucata de propaganda anti-gangbangista pentru oameni blocati in cartiere de cacat se prea poate sa functioneze. Asa ca filmu asta e intr-un fel ca pentru copii, doar ca nu copii, ci negri saraci si violenti. Sa-l analizezi ca altceva presupun ca e destul de redundant, ca din punct de vedere al calitatii cinematografice e destul de gaunos si ineficient, dar in niste feluri in care presupun ca publicul lui tinta n-ar observa deloc.

Pe de alta parte aici intervine indeciziozitatea lu Spike Lee si retardarea sus numita, pentru ca nu pare sa-si asume niciuna din pozitii pana la capat, ceea ce-i viciaza pana la urma livrarea la orice tip de public. Pentru ca e atat de caricatural s-ar putea sa nu prinda la gangbangist ca pare ca se face misto, pe de alta parte cand nu se face misto isi umple gura toata de retorica propagandistica. Lucrurile astea doua manuite non-abil se anuleaza reciproc. Si impresia mea la final e ca s-a cam anulat singur. Nu mi-a satisfacut nici gangbangistu nici ala care cauta Luhrmann Romeo + Juliet. Singuru lucru oarecum potent in filmu asta ramane coloristica.