au

Aferim este primul film "istoric" romanesc care are pretentia sa fie facut cu vreun soi de cap versus mizeriile mihai viteazuistice care au existat pana acum. Geopolitic vorbind momentu sa faci un film cu tzigani persecutati n-avea cum sa fie mai bun, ca dovada premiu la Berlin nu pentru c-ar fi fost cine stie ce mare opus regizoral, ci pentru ca bate vantu de recunoscut tristetile minoritatilor si filmu s-a suit pe curent. Vizavi de vantu asta, nu e ceva rau in sine ce vrea el, cat modu in care bate s-a dovedit a fi adesea isteric-confuz. Si odata cu vantu asta s-ar putea sa se identifice niste limite ale umanitatii in formele ei actuale - respectiv toata aceasta evolutie intelectualo-civilizata sa se loveasca de bariera faptului ca majoritatea in majoritatea ei, se uita la toate lucrurile astea cu minoritati, si, presati de circumstante socio-economice urgente, sa emane un mic "da' mai da-i in mortii lor de tigani". Si dupa aia il alegem pe Trump. Avand in vedere ca societatea romaneasca nici nu identifica atitudinea ei vizavi de tigani ca rasism, ci pur si simplu normalitate, filmul isi asuma un ton in concordanta. Respectiv nici nu atenteaza la vreun soi de iz moralizator vizavi de lucrurile tehnic evident imorale care se intampla acolo, ci pur si simplu isi rezuma rolul de a le ilustra intr-o combinatie de No Country for Old Men si Django Chained si Hateful 8 in alb negru. Dar cumva de la decizia asta reiese si faptul ca valoarea lui Aferim e mai degraba in zona de document istoric ok, de ilustratie ok, de retinut, a cum se intamplau niste lucruri in Romania 1835, decat ca valoare cinematografica in sine. Distanta asta de rol ilustrativ poate fi, sigur, interpretata ca un soi de maturitate regizorala maxima, dar in principiu doar daca te simti foarte academic binevoitor. Altminteri neimplicarea asta destul de totala pur si simplu iti da o experienta turistica vizavi de perindat coclauri cu tigani 1835. Dar revenind la ce-am scris la inceput, e adevarat ca experienta turistica de sclavi tigani e cam tot ce poti sa oferi romanului fara sa para moralizator. Doar ca justificarea asta devine maxim ofertanta intr-un regim academic, pentru ca poti s-o invarti in cerc la nesfarsit, ceea ce din simplu volum incepe sa-i dea o importanta gonflata filmului. Fara elementul de masturbare intelectuala maxima, ca impact ea ramane o excursie interesanta, da' nu mult mai mult de atat.

Into the Inferno e un soi de hai sa vedem ce mai face Herzog. Filmul este teoretic despre vulcani, dar cumva acum in al 12-lea ceas al operei lu Herzog, nu-i mai pasa teribil de mult de altceva decat sa-ti arate exact cum se uita el la niste lucruri, oricare ar fi ele. Ceea ce a facut intotdeauna oricum, dar inainte parea sa fie un pic mai strict in a-si formula obsesia, intr-o maniera in care parea oarecum mai accesibil de impartasit. Din pricina relaxarii asteia a mestesugului, formularile lui capata acum un caracter mai degraba exhibitionist decat ospitalier. Astea sunt mai degraba niste note de subsol care mi se par mie interesante vizavi de evolutia lui, altminteri filmul e destul de perfect savurabil in forma lui de plimbat cu Herzog pe la vulcani. Doar ca in niste momente chiar pare ca filmul isi pierde un pic focusu si petrece mult timp prin Etiopia cautand fosile (ceea ce are oarecum periferic legatura cu vulcani) si apoi prin Coreea de Nord unde filmeaza serbari de copii. Cred ca un film Herzog cu Coreea de Nord ar fi minunat, si e aproape amuzant cat de greu se rupe filmul din peisajele alea dictatoriale ca sa se intoarca la vulcani, dar a, da, filmu asta e despre vulcani. Am uitat. Cam asa se intampla filmul asta: vulcani vulcani vulcani, ah da' ia uite ce chestie interesanta si dubioasa, ah da, vulcani vulcani si tot asa. Ceea ce-l face destul de simpatic.