Sunday, October 7, 2018

Utøya

In ultimele zile m-am gasit cumva cuprins in tragedia Norvegiana din 22 iulie 2011, respectiv masacrul din Utoya. Am citit intamplator cartea lui Åsne Seierstad "One of Us" care e un account extrem de detaliat de 500 de pagini de viata lui Breivik pana la atac si in paralel 3-5 alte vieti de adolescenti imortalizati in traseul lor lung spre masacru.

Cateva lucruri.

Cand s-a intamplat chestia asta eu eram ocupat, dincolo de death toll si the surprise of it nu am inregistrat cine stie ce, asa ca eram curios acum cum arata povestea asta venind din Norvegia, o tara spre care majoritatea oamenilor se uita cu oaresicare invidie in prezent. In primul rand ar merita mentionat ca Norvegia are doar 5 milioane de locuitori. Oslo vreo 800.000. Asta cred ca e un factor destul de important in tot procesul lor de civilizatie care i-a transformat in crema nordului.

Titlul cartii e destul de oportun, Breivik se dovedeste a nu fi cu nimic foarte deosebit de omul de rand singur trist si frustrat. Toate comentariile pe care le-am auzit despre cum ar fi nebun si cum oamenii nu-si imagineaza cum ar putea cineva sa faca asa ceva suna doar a escapism. Cand un om ajunge intr-un loc suficient de izolat incat viata lui nu mai inseamna cine stie ce pentru el (ceea ce nu e ceva foarte rar), granita dintre hai sa omor o gramada de oameni si hai sa nu, nu mai e atat de substantiala. Diferenta e ca de obicei oamenii care nu pun pret pe viata lor se aseaza undeva intr-un colt si asteapta sa se ofileasca. Singurul lucru diferit la Breivik e ca e indeajuns de narcisist patologic, s-ar parea ca in principal din pricina unei copilarii in care n-a primit atentie deloc - ta-su a fugit si ma-sa era prea preocupata cu propriile depresii. Asa ca Breivik a atentat varii lucruri in viata fiind sigur ca e destinat sa faca lucruri marete care pana la urma au esuat toate, pana a ajuns sa se incuie in camera in casa lu ma-sa si sa joace World of Warcraft 3 ani, timp in care a descoperit site-urile extremiste anti-islamice, anti-imigranti etc. Sunt tone de handicapati tristi care dau din gura suparati despre cum imigrantii le distrug lor viata. Daca scoatem judecata de valoare din ecuatie, sunt pur si simplu tone de oameni singuri, suparati si ne-educati care concluzioneaza ca problema vietii lor e faptul ca intra alti oameni in tara lor. Pesemne ca atunci cand nu mai ai cine stie ce alte lucruri iti dai seama ca ai tara, si e a ta, si alti oameni intra in ea si-ti strica tie viata. Diferenta dintre aia care doar vorbesc si aia care se duc si impusca 69 de oameni pe o insula e fundamentul. Site-urile alea extremiste care exista cu galeata, desi sunt scrise de paznici tristi de hoteluri, sunt periculoase ca ajung la niste oameni din-astia ca Breivik care au varii traume in trecut care permit dezvoltarea unei patologii care sa ia tot extremismul ala foarte in serios. Breivik nu era nici prost nici nebun, desi aparent astea sunt niste explicatii mult mai confortabile, pana la urma tot spre the banality of evil bate vantul. Care e ceva mai putin placut de inteles pentru ca presupune ca cam oricine e la un pas de a face niste atrocitati din-astea care sunt indepartate proportional cu gradul presupus de proprie civilizatie. Pana la urma ce l-a impins pe Breivik dincolo de a scrie posturi suparate pe forumuri de extremisti a fost faptul ca avea in spate o viata intreaga de suparare si singuratate reprimate. Represie care s-a transformat compensatoriu in narcisism si convingerea ca nu primeste (inca) atentia cuvenita. Daca scoti prost si nebun din ecuatie si oamenii astia ca Breivik sau aia care impusca copii intr-una in State o fac pur si simplu pentru ca au o nevoie profunda si patologica de atentie, atunci e ceva mai trist si ceva mai inevitabil. Pentru ca e aproape imposibil sa dezvolti o societate astfel incat sa te asiguri ca nimeni nu are o copilarie indeajuns de de cacat incat sa nu se transforme in niste patologii periculoase. Ca nu i-a iubit nimeni. De-aia si atat surpriza cu Norvegia, ca teoretic la capitolul child care si family care sunt exemplele lumii. Asa ca dupa vreo 3 zile de submersie in universul tragediei norvegiene lucrurile mi se par doar cam triste. Ala sta in puscarie si tot asteapta aplauzele care nu par sa vina, iar norvegienii mi-e neclar cat de mult au invatat sau nu din toata treaba asta, dar se pare ca nu prea mult, asta e problema cu escapismu cu trist si nebun.




In fine, exista si un film Utoya care a fost lansat anul asta la Berlinale si e one shot tot, 10 minute inainte sa apara Breivik pe insula si apoi 72 cu el pe insula, urmarind o fata care se tot ascunde. Cred ca e unul dintre cele mai justificate one shot films. Eficienta tactica a norvegienilor a fost in ziua aia invers proportionala cu gradul lor de civilizatie, nu se asteptau, nu erau pregatiti, tot raspunsul de dupa bomba a fost un dezastru. Desi cineva a sunat la politie la 5 minute dupa bomba si l-a descris pe Breivik exact, inclusiv faptul ca era imbracat in politist, inclusiv marca masinii si numarul. Dar cumva ei n-au facut nimic cu informatia asta, lu Breivik i-a luat o ora jumate sa ajunga pe insula pentru ca era trafic, timp in care a tot trecut pe langa politisti. Cand au auzit ce se intampla pe insula, au trimis trupe in alt loc. Incompetenta asta frapanta mi s-a parut una dintre cele mai suparatoare lucruri din toata treaba asta, pentru ca era important fiecare minut. Breivik, pompat cu steroizi si efedrina, dupa ce a omorat 40 de copii a obosit si se intreba de ce nu vine nimeni sa-l impuste. A sunat la politie de doua ori, el, Breivik, sa zica ca vrea sa se predea, unde e politia? Cum n-a venit nimeni, a zis ok, asta e, continui. Asadar, acest one shot de 72 de minute iti permite sa simti perpetuu intarzierea asta. Dar e greu sa faci un one shot cu copii incercand sa se ascunda, asa ca filmul face unele concesii dramaturgice care se simt ca artificii din simplul motiv ca fata asta la un moment dat gaseste o ascunzatoare destul de buna, dar nu prea iese film din a sta 30 de minute in acelasi loc, ceea ce duce la niste decizii dubitabile. Pe de alta parte, reactiile adolescentilor de pe insula au variat dramatic si foarte multi din pacate aparent s-au comportat ca in cele mai proaste filme horror. Cel mai grav a fost la cei 11 adolescenti care au decis ca o sa se culce pe pamant si o sa se prefaca ca sunt morti. Dar Breivik nu era urs, a dat peste ei si pur si simplu a vazut ca nu erau impuscati, asa ca i-a executat pe toti. Asa ca pe mine nu m-au scos prea tare din film deciziile astea aparent random. Panica presupun ca scuza multe. Dincolo de considerentele dramaturgice, filmul isi propune sa fie un catharsis pentru 5 milioane de oameni traumatizati, o oportunitate de a fi cu copiii aia pe insula si a simti panica si frica pe care au simtit-o ei, o iluzie a insotirii. Din punctul asta de vedere cred ca e destul de excelent. Probabil se putea mai bine, dupa astea trei zile de submersie, timp in care am devenit expert, e destul de ciudat cum filmul nu respecta niste chestii banale din realitate, cum ar fi tipul de sunet al armelor si frecventa impuscaturilor. Mi-as fi imaginat ca daca faci un asemenea film, si norvegian fiind, ai incerca sa nimeresti detaliile pana la ultimul milimetru. Dar e un argument ciudat de facut asta ca ai fi putut sa-mi dai tragedia asta cu 0.5 mai bine decat mi-ai dat-o, am primit catharsis de doar 8, nu 8.5. Asa ca, overall, isi implineste scopul.

No comments:

Post a Comment