Tuesday, December 9, 2014

peckinpah

Cum The Wild Bunch (1969) e undeva in top3-5 westernuri hever si plus Pat Garrett & Billy the Kid (1972) care are si el raftu lui separat de western si cum Straw Dogs (1971) e si el destul de bun m-am gandit sa vad si restu lucrurilor facute de Peckinpah

Dar nu m-am uitat la chiar primu film facut de un peckinpah in pruncie ca atata curiozitate n-aveam.

M-am uitat la al doilea. Ride the High Country (1962). Care e un western destul de inert si lent da' salvat de un soi de puritate/naivitate proprie westernului clasic. In film doi barbati cu niste capete de dimensiuni monumentale - si asta e cel mai sesizabil lucru in film estetic vorbind - trebuie sa se duca pana sus pe munte si sa aduca aur in jos la vale si sa-l duca la banca. Cei doi cowboy erau trei, pentru ca langa ei apare si un rebel imberb numai bun de contrastat how the old ways are not the new ways, o chestie obligatorie de bifat pentru orice western care se respecta. Pe drum dau peste o pizda abuzata de ta-su (si cu sugestia ca ta-su ar vrea s-o futa) si pizda cauzeaza tot felul de probleme, asa cum fac pizdele abuzate. Filmul isi propune destul de exclusiv sa exploreze relatia de onoare de old-timeri intre cei doi caposi sefi, pentru ca la un moment dat unu' vrea sa-l tradeze pe celalalt si oarecum incearca si oarecum reuseste da' oarecum oricum la sfarsit respectul ramane deci da. 

Dupa Ride the High Country dintr-un motiv sau altul lui Peckinpah i s-a dat un buget considerabil care apoi a fost si taiat, lucru care i s-a tot intamplat in cariera lui Peckinpah, lucru care a dus la el bagandu-si pula adesea, fiind oricum si el destul de notoriu pentru cat de beat si fumat isi conducea filmele. 


(boom)

Major Dundee (1966) deci e facut cu o oaresicare anvergura, si cu si mai multe capete monumentale ca Charlton Heston, Richard Harris si James Coburn. Povestea e ca Heston sef de armata decazut si acum sef doar peste o puscarie de dezertori, porneste pe urmele unui indian masacrator care tot fuge vreo doua ore juma. Doar ca Heston decazut cum e, armata n-are, doar puscariasi, asa ca-si face echipa de puscariasi in frunte cu Richard Harris cel rebel si James Coburn cel amputee (pentru un motiv sau altul n-are o mana da' deloc in filmu asta). Harris vrea sa-l omoare pe Heston, Heston si el la fel, da' doar dupa ce "the indian has been captured or destroyed", mantra care se tot aude pe parcursul filmului cel lung ca io am vazut si extended version. In consecinta mult din film se petrece la modu asta: 




Respectiv plan contraplan Heston Suparat / Harris Suparat. Povestea e ca Heston in urmarirea lui pare din ce in ce mai putin de incredere in calitatea lui de comandant iar trupele se cam supara pe el si deciziile lui dubitabile astfel incat intr-adevar te intrebi si tu pe la 3/4 din film 'what the fuck are they doing?'. Si nu e clar. Din punctul asta de vedere si altele Major Dundee e destul de similar cu Mutiny on the Bounty facut cu 3 ani mai devreme si tot cu Richard Harris in calitate de rebel, si filmul ala era si mult mai lung si cumva si mult mai bun si si mult mai cu Marlon Brando. In calitatea lui de epic Major Dundee isi rezerva indeajuns de mult timp cat sa nu-ti arate mai nimic de foarte mare substanta dincolo de problemele cotidianului echipajului format ad-hoc. Adica o ard foarte mult destul de aiurea, asa cum fac epic-urile care vor sa-ti transmita cum trece foarte mult timp si cum lucrurile se intampla distantate in timp si efectul timpului asupra personajelor... in timp. Mutiny on the Bounty e cumva sef la asta pentru ca acolo intr-adevar de la inceput si pana la sfarsit ai senzatia ca ai trecut prin trei vieti. Asadar Major Dundee e cumva ok totusi, Heston seamana cu Schwarzenegger in multe cadre da' joaca bine, Harris si el joaca bine de rupe si in consecinta temele clasice westernului devin vag subsidiare duelului dintre cei doi. 

Ce e totusi destul de tare la ce face Peckinpah cu western-urile e ca le aduce un soi de realism si un soi de mizerie care pana atunci erau destul de nemaivazute. Western-urile ca gen intotdeauna au tins sa fie mai degraba spre glossy in functia lor de glorificarea mythosului american - Shane ar fi exemplu perfect de chestia asta. Chiar si filmele care puneau la indoiala status quo-u istoriei pe care si-o tot respun americanii tot aratau destul de glossy (gen John Ford etc). Asa ca ce se intampla in western-urile lu Peckinpah e ca parca s-a napastuit neorealismul peste vestu american. Motivu pentru care Wild Bunch si Pat Garrett & Billy the Kid raman ca doua dintre cele mai mari filme western e ca acolo Peckinpah face chestia cu gritty realism doar ca pluseaza cu niste secvente fantasmagorice inspre un magic realism european imprumutat de cowboy si sustinut de muzici excelente. Wild Bunch din punctu asta de vedere isi pastreaza masura, insa in Pat Garrett e tot un videoclip poezie cu cowboy si un Bob Dylan care se plimba complet pierdut si random prin film.







No comments:

Post a Comment