Monday, July 13, 2015

Enemy and the value of not understanding



Acuma o sa scriu cu fanboyism. 

Enemy e ultimul film al foarte capabilului Denis Villeneuve si e cu doi Jake Gyllenhaali. La un moment dat intr-un Toronto foarte galben si pânzos, un Jake Gyllenhaal trist descopera existenta unui alt Jake Gyllenhaal la fel ca el doar ca ceva mai plin de viata si mai actor. Filmul e cu intersectarile lor cumva din ce in ce mai dubioase si mai inexplicabile, pana la finalul infamously what-the-fuck-ish. Care nu-ti explica absolut nimic, ba cumva din contra, iti livreaza o ultima doza de anxietate destul de nerezolvabila. Doar ca daca te scremi foarte tare ea poate sa fie rezolvabila. Si daca te scremi si mai tare poti cumva sa legi toate itele din film astfel incat sa intelegi precis care era anxietatea personajului principal, imprastiata la sfarsit pe toti peretii. Doar ca asta e cam cel mai neinteresant si nevaloros lucru pe care poti sa-l faci cu filmul asta.

Enemy e facut tot intr-o oniricitate lugubra asumata si all-in. Astfel incat pe masura ce povestea avanseaza lucrurile devin aparent din ce in ce mai confuze decat revelatorii. Da' nici n-ai cum sa nu incerci, in timpul filmului, sa-ti tesi tot soiul de teorii proprii despre ce se intampla si de ce. Sunt frati, sunt clone, sunt doua planuri temporale diferite, sunt mortii lor. Filmul asta e aproape perfect in a testa si ilustra automatismele mintii in eforturi de a face sens din ce se intampla pe ecran. Pentru ca te tine tot filmul intr-un dans destul de elegant in care e in perpetuitate cu un pas inaintea ta. Si urmatoarea bucata din puzzle care vine complica lucrurile in loc sa le simplifice. Si e cumva elegant pentru ca chestiile pe care le mulge sunt niste frici si anxietati mult mai cotidiene decat senzatiile pe care ti le da un horror. Motiv pentru care sunt si mult mai potente, pentru ca-si pastreaza o margine de plauzibilitate care are un efect destul de spulberator. Un exemplu de chestie din-asta minora dar destul de rupatoare e cand Jake Gyllenhaalu actor ii spune neveste-sii insarcinate I have no idea what's going on si ea se uita la el cu lacrimi in ochi si intensitate maxima si ii zice I think you know. Holy of the mother of the fuck. Si in punctul asta al filmului n-ai absolut nici un motiv sa crezi ca actor jake might be lying. Asa ca nevasta-sa care arata oh so fucking angelic iti da ditamai pumnu de anxietate in gura. Si filmul continua tot asa pana la finalul pumn maxim. 

Si acum filmul te pune intr-o postura destul de dificila cand el se termina atat de misterios. Ori incerci din rasputeri sa-l legi si sa intelegi exact care era treaba si frica si ce-i cu painjenii si ce inseamna asta pentru jake, si sansele sa reusesti sa faci asta din prima vizionare sunt aproape nule. Ori zici ah imi bag pula-n el de film cu final d-asta de cop-out de nu vrea sa-mi zica nimic si-mi da mie cu mister whatever. Ambele reactii mi se pare ca rateaza valoarea filmului intr-o egala masura. Daca atunci cand esti confruntat cu o chestie construit atat de meticulos ambiguu, efortul tau principal e sa-l iei pe ezoteric si sa-l traduci in ceva inteligibil rational si liniar, atunci ai pierdut tot filmul. Chestia asta e valabila la toate filmele care se straduiesc din rasputeri sa emuleze un oniric autentic, de la Tarkovsky la Melancholia si Synechdoche, New York si, mergand mai departe, e in principiu valabila la toate chestiile de valoare produse intr-o oaresicare sfera estetica, imagini, scris, muzica, orice. Atunci cand le iei din estetismul lor si reusesti sa le traduci intr-o logica rationala, le-ai omorat, iar victoria e una complet lipsita de insemnatate, pentru ca chestia cea mai importanta din estetismul ala ai dezamorsat-o in cuvinte, si acum poate sa stea linistita intr-o propozitie, unde nu mai are nici o forta. Motiv si pentru care atunci cand am vazut filmul, ultimul lucru care ma interesa era cum se leaga de fapt lucrurile, si ce inseamna de fapt. Pentru ca de fapt nu inseamna nimic de fapt, ce inseamna de fapt tocmai s-a intamplat in film si s-a intamplat in imagini, acel mult-dorit de fapt nu e decat o atributie logica borderline redundanta pe care filmul si-o pastreaza din ratiuni pur economice. Dar ce e of utmost importance este ca atributia asta, sau modul in care filmul insusi isi leaga in subteran itele, nu este cu nimic mai valoroasa decat imaginile in sine. Decat anxietatea si ce iese din estetica filmului pe de-a intregul. De fapt nu ca nu e nimic mai valoroasa, e, prin comparatie, de-a dreptul redundanta. Cand l-am vazut pe film a doua oara si am zis ca ok acum o sa ma uit la un clip foarte lung pe youtube care le leaga pe toate, nu m-am simtit cu nimic mai castigat, ci cumva dimpotriva. Pentru ca odata ce mi s-a dat explicatia filmului, venita destul de direct din gura regizorului, atunci filmul devine limitat la o anxietate, la o problema, problema lu jake cu painjenii si ce inseamna asta pentru el. Dar daca il intelegi asa, din nou il dezamorsezi. 

Dar daca nu incerci sa-l dezamorsezi, totusi, si daca-l lasi asa cum e, atunci filmul iti da oportunitatea de a experimenta si contempla insasi anxietatea, in starea ei pura. Pe care daca te incapatanezi sa o atribui unui individ fictiv care are probleme cu paienjeni, ea devina nula. Daca o lasi salbatica atunci devine oportunitatea de a contempla anxietatea in sine, singura chestie reala din toata ecuatia asta, si sa o experimentezi, dar s-o faci intr-un mediu destul de controlat in care poti s-o vezi in actiune de la distanta fara sa existe un pericol real. Valoarea abilitatii de a contempla anxietate (i.e. experience it while preserving a degree of consciousness) este infinita, pentru ca e de fapt valoarea de a simti si a-ti asuma simtirile. Iar filmele mari iti dau oportunitatea de a contempla niste chestii din profunzimile umanitatii, in starea lor pura, motiv pentru care este cu atat mai trist ca lumea e intr-o perpetua cursa spre cat mai multa dezamorsare. 

Asa ca da, uneori sa stii te face mai prost. 

No comments:

Post a Comment