Utøya

In ultimele zile m-am gasit cumva cuprins in tragedia Norvegiana din 22 iulie 2011, respectiv masacrul din Utoya. Am citit intamplator cartea lui Åsne Seierstad "One of Us" care e un account extrem de detaliat de 500 de pagini de viata lui Breivik pana la atac si in paralel 3-5 alte vieti de adolescenti imortalizati in traseul lor lung spre masacru.

Cateva lucruri.

Cand s-a intamplat chestia asta eu eram ocupat, dincolo de death toll si the surprise of it nu am inregistrat cine stie ce, asa ca eram curios acum cum arata povestea asta venind din Norvegia, o tara spre care majoritatea oamenilor se uita cu oaresicare invidie in prezent. In primul rand ar merita mentionat ca Norvegia are doar 5 milioane de locuitori. Oslo vreo 800.000. Asta cred ca e un factor destul de important in tot procesul lor de civilizatie care i-a transformat in crema nordului.

Titlul cartii e destul de oportun, Breivik se dovedeste a nu fi cu nimic foarte deosebit de omul de rand singur trist si frustrat. Toate comentariile pe care le-am auzit despre cum ar fi nebun si cum oamenii nu-si imagineaza cum ar putea cineva sa faca asa ceva suna doar a escapism. Cand un om ajunge intr-un loc suficient de izolat incat viata lui nu mai inseamna cine stie ce pentru el (ceea ce nu e ceva foarte rar), granita dintre hai sa omor o gramada de oameni si hai sa nu, nu mai e atat de substantiala. Diferenta e ca de obicei oamenii care nu pun pret pe viata lor se aseaza undeva intr-un colt si asteapta sa se ofileasca. Singurul lucru diferit la Breivik e ca e indeajuns de narcisist patologic, s-ar parea ca in principal din pricina unei copilarii in care n-a primit atentie deloc - ta-su a fugit si ma-sa era prea preocupata cu propriile depresii. Asa ca Breivik a atentat varii lucruri in viata fiind sigur ca e destinat sa faca lucruri marete care pana la urma au esuat toate, pana a ajuns sa se incuie in camera in casa lu ma-sa si sa joace World of Warcraft 3 ani, timp in care a descoperit site-urile extremiste anti-islamice, anti-imigranti etc. Sunt tone de handicapati tristi care dau din gura suparati despre cum imigrantii le distrug lor viata. Daca scoatem judecata de valoare din ecuatie, sunt pur si simplu tone de oameni singuri, suparati si ne-educati care concluzioneaza ca problema vietii lor e faptul ca intra alti oameni in tara lor. Pesemne ca atunci cand nu mai ai cine stie ce alte lucruri iti dai seama ca ai tara, si e a ta, si alti oameni intra in ea si-ti strica tie viata. Diferenta dintre aia care doar vorbesc si aia care se duc si impusca 69 de oameni pe o insula e fundamentul. Site-urile alea extremiste care exista cu galeata, desi sunt scrise de paznici tristi de hoteluri, sunt periculoase ca ajung la niste oameni din-astia ca Breivik care au varii traume in trecut care permit dezvoltarea unei patologii care sa ia tot extremismul ala foarte in serios. Breivik nu era nici prost nici nebun, desi aparent astea sunt niste explicatii mult mai confortabile, pana la urma tot spre the banality of evil bate vantul. Care e ceva mai putin placut de inteles pentru ca presupune ca cam oricine e la un pas de a face niste atrocitati din-astea care sunt indepartate proportional cu gradul presupus de proprie civilizatie. Pana la urma ce l-a impins pe Breivik dincolo de a scrie posturi suparate pe forumuri de extremisti a fost faptul ca avea in spate o viata intreaga de suparare si singuratate reprimate. Represie care s-a transformat compensatoriu in narcisism si convingerea ca nu primeste (inca) atentia cuvenita. Daca scoti prost si nebun din ecuatie si oamenii astia ca Breivik sau aia care impusca copii intr-una in State o fac pur si simplu pentru ca au o nevoie profunda si patologica de atentie, atunci e ceva mai trist si ceva mai inevitabil. Pentru ca e aproape imposibil sa dezvolti o societate astfel incat sa te asiguri ca nimeni nu are o copilarie indeajuns de de cacat incat sa nu se transforme in niste patologii periculoase. Ca nu i-a iubit nimeni. De-aia si atat surpriza cu Norvegia, ca teoretic la capitolul child care si family care sunt exemplele lumii. Asa ca dupa vreo 3 zile de submersie in universul tragediei norvegiene lucrurile mi se par doar cam triste. Ala sta in puscarie si tot asteapta aplauzele care nu par sa vina, iar norvegienii mi-e neclar cat de mult au invatat sau nu din toata treaba asta, dar se pare ca nu prea mult, asta e problema cu escapismu cu trist si nebun.

In fine, exista si un film Utoya care a fost lansat anul asta la Berlinale si e one shot tot, 10 minute inainte sa apara Breivik pe insula si apoi 72 cu el pe insula, urmarind o fata care se tot ascunde. Cred ca e unul dintre cele mai justificate one shot films. Eficienta tactica a norvegienilor a fost in ziua aia invers proportionala cu gradul lor de civilizatie, nu se asteptau, nu erau pregatiti, tot raspunsul de dupa bomba a fost un dezastru. Desi cineva a sunat la politie la 5 minute dupa bomba si l-a descris pe Breivik exact, inclusiv faptul ca era imbracat in politist, inclusiv marca masinii si numarul. Dar cumva ei n-au facut nimic cu informatia asta, lu Breivik i-a luat o ora jumate sa ajunga pe insula pentru ca era trafic, timp in care a tot trecut pe langa politisti. Cand au auzit ce se intampla pe insula, au trimis trupe in alt loc. Incompetenta asta frapanta mi s-a parut una dintre cele mai suparatoare lucruri din toata treaba asta, pentru ca era important fiecare minut. Breivik, pompat cu steroizi si efedrina, dupa ce a omorat 40 de copii a obosit si se intreba de ce nu vine nimeni sa-l impuste. A sunat la politie de doua ori, el, Breivik, sa zica ca vrea sa se predea, unde e politia? Cum n-a venit nimeni, a zis ok, asta e, continui. Asadar, acest one shot de 72 de minute iti permite sa simti perpetuu intarzierea asta. Dar e greu sa faci un one shot cu copii incercand sa se ascunda, asa ca filmul face unele concesii dramaturgice care se simt ca artificii din simplul motiv ca fata asta la un moment dat gaseste o ascunzatoare destul de buna, dar nu prea iese film din a sta 30 de minute in acelasi loc, ceea ce duce la niste decizii dubitabile. Pe de alta parte, reactiile adolescentilor de pe insula au variat dramatic si foarte multi din pacate aparent s-au comportat ca in cele mai proaste filme horror. Cel mai grav a fost la cei 11 adolescenti care au decis ca o sa se culce pe pamant si o sa se prefaca ca sunt morti. Dar Breivik nu era urs, a dat peste ei si pur si simplu a vazut ca nu erau impuscati, asa ca i-a executat pe toti. Asa ca pe mine nu m-au scos prea tare din film deciziile astea aparent random. Panica presupun ca scuza multe. Dincolo de considerentele dramaturgice, filmul isi propune sa fie un catharsis pentru 5 milioane de oameni traumatizati, o oportunitate de a fi cu copiii aia pe insula si a simti panica si frica pe care au simtit-o ei, o iluzie a insotirii. Din punctul asta de vedere cred ca e destul de excelent. Probabil se putea mai bine, dupa astea trei zile de submersie, timp in care am devenit expert, e destul de ciudat cum filmul nu respecta niste chestii banale din realitate, cum ar fi tipul de sunet al armelor si frecventa impuscaturilor. Mi-as fi imaginat ca daca faci un asemenea film, si norvegian fiind, ai incerca sa nimeresti detaliile pana la ultimul milimetru. Dar e un argument ciudat de facut asta ca ai fi putut sa-mi dai tragedia asta cu 0.5 mai bine decat mi-ai dat-o, am primit catharsis de doar 8, nu 8.5. Asa ca, overall, isi implineste scopul.

Zvyagintsev - Loveless

In Leviathan, filmul precedent al lui Zvyagintsev, mi s-a parut ca stilul asta de neoneorealism, in care te preumbli observational prin niste mizerabilism estic, s-a desumflat destul de dramatic spre sfarsit. Asta pentru ca modul de livrare content in acest neoneorealism este sub forma unei mocneli care palpaie sub mizeriile din film si care-si face fatza vazuta din cand in cand, pentru ca la sfarsit sa-ti lege mahnirea toata intr-o fresca de tristete. Problema e ca atunci cand toata filozofia filmului se axeaza in jurul non-formularii aleia, cand ea sta cumva secreta, trebuie sa ai foarte mare grija atunci cand o scoti din subsol, pentru ca daca o faci prea brusc risti sa devii cabotin, sau daca chestia pe care o scoti din subsol, la care ai facut totusi cu ochiu ezoteric tot filmu, e ceva destul de slab, atunci filmul e neinteresant si pare c-a facut pe interesantu tot filmul. Cam asta mi s-a parut ca s-a intamplat cu multi-discutat-premiatul Leviathan.

In Loveless Zvyagintsev pare sa-si mai fi slefuit mestesugu. Sistemul de neoneorealism cu ceva palpaind sub el e acelasi, doar ca aici ce scoate, sau de fapt ce nu scoate din subsol e facut cu ceva mai multa maiestrie. Aproape ca daca in Leviathan filmul fasaie dintr-o combinatie de bruschețe (nu bruschette, nu fasaie de la bruschette) si reduntanta, aici Zvyagintsev prefera sa fie mai degraba prea precaut decat sa dea prea mult, ceea ce creste sansele ca spectatorii sa se scarpine un pic in cap la sfarsit. 

Filmul e despre un cuplu care divorteaza si intre ei au un copil de 12 ani. Nu pare niciunul dintre ei teribil de atasat de copil, fiind mult prea preocupati cu ura pe care si-o poarta unul altuia. In consecinta, copilul dispare la un moment dat si niciunul nu-si da seama decat vreo 2 zile mai tarziu. Copilul in sine apare in film vreo 3 minute din 127, ceea ce functioneaza foarte bine in a-ti emula gradul de absenta a copilului astuia din viata parintilor lui. E destul de interesant din punctul asta de vedere, pentru ca am mai vazut filme in care parintii sunt absenti din viata copilului, si copilul se prelinge trist prin cadre, dar nu stiu daca am mai vazut o asemenea stergere completa a copilului din perspectiva unor parinti. Intr-o asemenea masura incat, in prima treime din film, in care urmarim ce fac in mod separat cei doi parinti cu noii lor parteneri, chiar daca nu pare inca ceva in neregula, intrebarea pluteste de: ok, da' unde va e copilul? 

Restul filmului e un soi de Prisoners in vena Cristi Puiu. E o combinatie foarte dubioasa, da' executata cu atata zel iese destul de interesant. Cam jumatate din film copilul e cautat impreuna cu o echipa de voluntari prin varii locuri. Cel mai bun moment din film e fara indoiala spre sfarsit cand vreo 30 de oameni cauta printr-o cladire abandonata aflata intr-un soi de semi-ruina in care pare ca oameni cam au fost acolo dar cam nu mai sunt. Filmul petrece foarte mult timp plimbandu-se prin camerele astea uriase si goale impreuna cu tatal, iar cam atunci face un click destul de deosebit toata cautarea asta care devine o manifestare estetica a absentei. Si cu cat cauta ei mai mult, cu atat simti mai mult cat de absent era de fapt copilul asta pentru ei. 

Finalul se intampla in stil foarte clasic neoneorealist, cu mentiunea ca aici Zvyaginstev, cum ziceam si mai sus, e si mai retinut decat inainte. Ma simt destul de ambivalent fata de genul asta de sfarsituri atat de supra-uzitate in care practic nu se rezolva nimic si viata continua sa curga in acelasi mod mizer. E un soi de anti-catharsis, iar mie trebuie sa zic ca imi place catharsisul. In contextul mizerabilismului blocului estic pesemne ca catharsisul a devenit cu certitudine o notiune romantica. Dar catharsisul nu trebuie sa serveasca neaparat un soi de izbavire pozitiva a lucrurilor. Poate sa fie si un soi de catharsis printr-o apoteoza a dementei, cam cum se intampla de exemplu in Anticristul lui Lars von Trier. Pentru ca sa te prabusesti, cum se intampla aici, in anti-catharsis, mi se pare mult prea aproape de cinism, iar cinismul in film nu mi se pare extrem de valoros. Pentru ca efectul lui imediat e mai degraba sa te umple cu anxietatea si mizeria la care tocmai ai fost martor. Motiv si pentru care spectatorii non-uber-cinefili se plang de filmele astea care ce dracu imi trebuie sa ma umplu de ce aveam deja plina bucataria. Si mi-e teama ca exista niste dreptate in chestia asta. 

Cred ca nu e deloc degeaba totusi faptul ca Moartea Domnului Lazarescu a capatat reputatia si notorietatea pe care o are. Pentru ca acolo se intampla exact chestia asta cu aparent observationalul plimbat prin mizerie, doar ca empatia arde atat de puternic in subsol la filmul ala incat pe tot parcursul pare ca abia reuseste sa se contina si sa nu scapere pe aici si pe colo. De-aia finalul ala functioneaza acolo pentru ca ai simtit deja tot ce era de simtit pe parcursul filmului. Lazarescu in ansamblu cred ca-i un film foarte curajos emotional - in sensul in care filmul in sine nu se sfieste de la a-si arata vulnerabilitatile. 12 ani mai tarziu, in aceste neoneorealisme practicate de oameni ca Zvyagintsev, trebuie sa ai foarte mare grija sa nu para ca pur si simplu frizezi distant mizeria, ca intr-un soi de turism prin nihilism. Mai precis, pericolul devine foarte mare cand pare ca te situezi deasupra personajelor, situatie in care toata constructia aia nu prea mai are cine stie ce sansa sa comunice valid emotional. La pericolul asta contribuie si supra-estetizarea povestilor de genul asta, iar Loveless aici arata atat de bine incat e undeva la limita. Presupun ca de-asta se si pupa atat de bine handheld-ul dement pentru ca esti bagat tot acolo, nu contemplezi calibrat de la distanta. 

In concluzie, as zice ca filmul e destul de bun, dar sunt foarte suspicios vizavi de finalul ala cam mult prea aproape de ceva ce miroase a un soi de lasitate.

Bela Tarr

Cu prilejul filme de cannes, in ordinea vedeniilor

Almanac of Fall - 1984, pelicula color in proiectie la cinemateca Eforie care s-a dovedit a fi o sala mai decenta decat ma asteptam, respectiv nu miroase a gunoi si nu are o proiectie mizera ca sora ei cinemateca Union. Filmul e despre niste multi oameni in acelasi casoi mare, vechi si dezolant, care se intrepatrund in moduri in care se intrepatrund oamenii in spatii locative constranse. Respectiv se urasc, se fut, se bat, se iubesc, se despart si pana la urma unii se si casatoresc. Filmul de 2 ore e compus din vignette cu discutiile oamenilor astora iluminate in niste culori puternice de rosu / verde / albastru. Camera jumatate din timp sta pe dupa ziduri si rame, cealalta jumate intra in ei. Toate scenele tin undeva intre 5 si 10 minute si sunt adesea facute din cadre foarte lungi, fiecare cadru parand sa aiba misiunea lui foarte specifica. Asa ca in timp ce oamenii astia isi discuta problemele camera are si ea agenda ei. Sunt vreo 2 scene care par a fi exercitii tehnice foarte bine delimitate, respectiv una in care doi betivi se cearta si camera sta tot timpul inclinata pe diagonala la vreo 45 de grade. Si inca o scena in care Bela Tarr ii pune pe actori pe o podea transparenta si filmeaza de sub ei cum unul dintre ei isi ia bataie. Asta a aratat destul de bine. Nu pot sa zic ca a existat vreo implicare emotionala in povestea aia de acolo, cel mai important personaj a parut sa fie camera si ce face ea, ceea ce pare sa fie cazul in general cu Bela Tarr oricum. Personajele sunt un soi de decor vorbitor, secundar imaginii si muzicii. Si in general lucrurile pe care le spun sunt atat de balonate filozofic incat n-ai cum sa le iei in serios tot timpul. Ce spun ei sunt mai degraba un soi de tema muzicala, un refren. Lucrurile pe care sa le iei cu tine acasa dintr-un film Bela Tarr nu vin din vorbele personajelor oricum. Povestea in Q&A-ul de la Turin Horse ca pentru el muzica e a main character. Asadar, foarte impresionant la filmul asta a fost cat de frumos aratau culorile alea pe pelicula si de asemenea faptul ca copia parea a fi destul de fututa si cand se apropia de schimbul de rola, imaginea incepea sa se degradeze cu vreun minut inainte. Si incepea si se grainuia si se supara si-i apareau dungi si mai sarea si sunetul pacaia si el din ce in ce mai tare pana cand cigarette burns din ce in ce mai mari si mai suparate si mai diforme pana cand pac se schimba rola, isi revine si sunetul 2 secunde mai tarziu, imaginea se reajusteaza grainul incepe sa dispara si el incet incet si intr-un minut totul era inapoi la normal. Partea si mai dubioasa e ca chestia asta parea sa ajute filmul destul de mult, ca era ca un soi de mini-climax pe fiecare rola. Cu atat mai mult cu cat Bela Tarr lucreaza tot timpul in secventele astea lungi care par a fi niste mini-filme in interiorul filmului. Astfel incat formatul filmic iti livra un soi de climax la fiecare 10 minute, in care filmul parea ca-si trage sufletul si o ia de la capat.

Turin Horse - Vazut a ~treia oara si prima oara pe ecran mare. In primul rand ca pe ecran mare filmul asta e wow. Just wow. Nu este, insa, cu nimic mai scurt, dar ecranul mare il ajuta cu siguranta sa-si livreze vijelia existentiala. Destul de uimitor in continuare totusi cum filmul la cele 2 ore 35 ale sale e facut din doar 30 de cadre. Dar majoritatea cadrelor sunt steady-uri extrem de bine planificate care de fapt iti livreaza vreo 5-8-25 de cadre in interior. Dar wow planificarea cadrului. Inainte de film Bela Tarr zisese in broken english gluma I hope you'll not kill Cristian [Mungiu] for bringing this black and white film here... that is so long... and boring... and nothing happens. Asa ca intr-un moment in care nimeni nu mai punea intrebari la Q&A si devenise cam awkward l-am intrebat daca lui insusi i se pare ca filmele lui sunt lente sau pur si simplu asta e normal pentru el. Spre norocul meu n-a crezut ca-s imbecil si a inceput sa vorbeasca despre relatia lui cu timpul. Si cum i se pare ca atunci cand abordezi teme din-astea mai grandios-unitare ai nevoie de timp sa examinezi lucrurile, nu e de parca avansezi o poveste. Si cum de fapt pentru el chestia cu timpul e dimensiunea care-l intereseaza cel mai mult si mulatul timpului. Voiam sa zic ca Tarkovsky Sculpting in Time da' n-am zis. In aceeasi vena cumva a facut la un moment dat o confesiune destul de voluntara in care vorbea despre cum filmul asta e despre moarte si despre cum, pe masura ce progreseaza timpul, iti pierzi din ce in ce mai mult din putere si e de la o zi la alta si nu-ti dai seama pe moment dar la un moment dat iti dai seama ca nu mai ai si dupa aia te stingi si dispari. A fost destul de induiosator pentru ca vorbea in mod evident despre el insusi. Si probabil ca tot de-asta a si declarat asta ca fiind ultimul lui film, pentru ca nu pare foarte bine cu sanatatea. Altminteri, filmul tot stindardul arthouse-ului ramane si sunt destul de recunoscator c-am avut ocazia sa-l vad pe ecran mare.

Satantango - Dupa astea doua eram destul de sigur ca n-o sa pot sa rezist la 7 ore. Si asa si a fost, din pacate, desi filmul era proiectat tot de pe pelicula si fenomenul cu schimbatul rolei se intampla si mai oportun aici. Dar filmul e atat de incet si atat de intens cumva incat am senzatia ca daca l-ai ingurgita pe tot asa cum trebuie ti-ar schimba viata si ti-ar da vreo +5 ani +3 mizerie existentiala +4 dirty Hungarian life. Si nu eram pregatit. La Q&A-ul de la Turin Horse cineva l-a intrebat cum ai explica filmul asta unui copil de 5 ani? Si el a zis what? Explain this to a 5 year old? I would tell him, go outside, play football, fuck this bullshit. You have plenty of time to see the dark side. Asa ca la Satantango desi arata destul de superb, si chiar cred ca e indeajuns de potent incat sa-ti dea un soi de brain damage, am decis sa plec si sa nu fiu indeajuns de batran incat sa inghit toata chestia asta deocamdata. Mai e timp. Acuma poate ar trebui jucat niste fotbal.

Blade Runner 2049

Presupun ca exista varianta in care un film cu un scenariu bun dar cu un vizual prost poate ramane pana la urma in picioare si poate sa-ti dea si catharsisul si senzatia de burta plina. Exista si varianta in care un film isi neglijeaza scenariul, nu se bazeaza pe el, si face scamatorii estetice ca sa-ti umple matul emotional si poate sa functioneze si asta. Ce nu poate sa functioneze, aparent, e un film de 160 de minute in care scenariul-nimic isi cere importanta, in timp ce vizualul se deruleaza impecabil.

Ce vreau sa zic e ca daca nu-ti bati capul prea tare cu scenariul si oricum nu conteaza foarte tare, atunci poti sa scapi cu fantasmagorie imagistica. Daca scenariul insa incearca si el pe sub imaginile tale minunate sa-si screama zeama lui retarda in timp ce tu faci magie, atunci se pare ca la sfarsitul celor 160 de minute ramai la fel de gol ca salile de cinema la filmele lu Bela Tarr.

Concluzia asta m-a luat prin surprindere avand in vedere ca de vreun an eram absolut convins ca nu are ce sa fie prea in neregula cu Blade Runneru asta astfel incat sa ma faca sa nu savurez combinatia dintre Villeneuve si Deakins in spatiul viitorului. Ma gandeam ca doar Harrison Ford ar putea sa-mi rupa filmul daca se preumbla senil prin cadru asa cum o face in Star Wars. Aparent m-am inselat la ambele capete. Harrison Ford se dovedeste a fi cam singura performanta actoriceasca inregistrabila emotional din acest film, iar forta Villeneuve-Deakins nu e destul de puternica incat sa izbaveasca asupra retardului patologic din care se scriu scenariile blockbusteristice azi la Hollywood.

Nu stiu daca am mai vazut asa o ruptura puternica intre fortele care incearca sa ecranizeze filmul si materialul sursa care-l trage in jos la fiecare cotitura. Adica sigur exemplele sunt cu miile in general, dar nu stiu daca am mai vazut la scara asta si atat de vizibil. Lungimea filmului pare sa fi fost solutia teoretica gasita de Villeneuve la faptul ca i s-a livrat un scenariu mizer, de copy paste din minti din fundul Hollywoodului, prin venele carora curge exclusiv McDonalds. Fiecare scena din film e lungita mult dincolo de necesar, in speranta in care mana lu Villeneuve cu imaginea lui Deakins o sa te hipnotizeze si o sa te fure de la sirul factual al lucrurilor, a carui constructie se vede ca la un castel din lego facut de un autist cu Parkinson. Ideea functioneaza in bucati individuale, fiecare scena in mod independent e excelenta. Problema e cand scenele alea se aseaza una langa alta. Problema e cand iti dai seama ca imersiunea a fost de succes, te afli in 2049 intr-o lume foarte convingator-groaznica si nu absurd de distanta. Si problema e cand iti dai seama ca te afli in aceasta lume minunata urmarind o poveste care se prelinge intr-un mod complet disjunctiv. Lucrurile se lungesc asa tare si intens artistic pe alocuri incat aveam senzatia ca astia atenteaza aici neorealism de 2049. Ceea ce ar fi perfect ok. Doar ca neorealismul de 2049 e rupt in scena urmatoare in care filmul trebuie sa-si urmeze parcursul de hollywoood retard 2017. In care sunt plot hole-uri si actiuni atat de vidate incat par scrise de un creier prajit pe 20 de ani de cocaina care incearca sa-si aminteasca cum ar trebui sa functioneze un blockbuster. Si ia si citeste carnetelul si incepe sa bifeze check-pointuri. Daca as fi vazut ca omul care a scris Alien Covenant are vreo legatura cu filmul asta, in mod cert as fi fost mult mai pregatit. Pentru ca e greu de exprimat cat exact de non-existent  trebuie sa fii ca sa scrii ceva ca Alien Covenant. Filmul ala e un climax absolut al ceea ce inseamna receptacul regurgitant de clisee si "trope"-uri si bullet point-uri. Dar facut intr-un mod atat de imbecil incat pare a fi un film asamblat de un AI defect.

Aceasta entitate e prezenta si in Blade Runner. Si, in mod dezamagitor si surprinzator, nicio cantitate de efort imagistic nu poate acoperi cu succes o asemenea facatura de scenariu. Pentru ca pana la urma imaginea se misca odata cu povestea, din pacate, si e obligata s-o urmeze. Din nou, daca in filmul asta undeva pe la minutul 20, camera in loc sa-i urmareasca pe imbecilii aia facea subit stanga si incepea sa exploreze lumea aia pentru urmatoarele 140 de minute, ar fi fost probabil o capodopera. Dar cum imaginea e sluga prostilor aici, devine complice la livratul de mizerie. Pentru ca odata ce se incheie toata aceasta epopee a autismului, iti vine cumva sa te intorci impotriva imaginii asteia care tot incerca sa te traga si sa te convinga ca e ok. Din pacate nu e ok.

Si mai ne-ok e faptul ca unii oameni se straduie atat de mult sa construiasca niste lucruri la absolut milimetru, pentru ca noi apoi sa le vedem in 3D in niste sali de cinema in care am senzatia ca oricum nu e nimic niciodata in focus. Ce obiective, ce aparate, cand le arunci pe toate in 3D devine o ciorba completa, in conditiile in care daca-ti schimbi axul ochilor cu 0.3 grade atunci totul devine blurry. Deci tu teoretic ar trebui sa nu-ti misti capul sub absolut nici o forma pentru 160 de minute altfel ai compromis filmul estetic. Uneori stau in casa si la sfarsitul a catorva zile de paranoia ma simt paranoic fata de cat de paranoic sunt vizavi de evolutia lucrurilor in societate. Si apoi ies din casa si toate paranoiile par a fi sistematic confirmate de ce inseamna vazutul unui film 3D intr-un IMAX intr-un mall duminica.

In orice caz, filmul asta e cel mai bun topping de pizza existent pus pe un blat vechi de 20 de ani facut intr-o fabrica de prosti. Gustul va fi compromis. Si nici macar nu am zis nimic de muzica lui Hans Zimmer care vine sa-i cante in struna prostiei cu acelasi buton pe care-l apasa de 10 ani cand l-a descoperit pe Iisus goarna.

As zice poate data viitoare dar nu prea cred.

The Beguiled

Noul film al Sofiei Coppola, care mai mult decat orice e cunoscuta pentru abilitatea de a impacheta lucrurile intr-o atmosfera pungent adolescentin-nostalgica in care totul e vag visator si se intampla undeva in afara lucrurilor. Marie Antoinette e unde esueaza dramatic sa-si injecteze atmosfera aia pregnanta motiv pentru care filmul ala e degeaba. Am revazut oarecum de curand Lost in Translation si 13 ani mai tarziu ce-l salveaza e ca e destul de onest. Chiar daca in ciuda eforturilor lui ramane destul de superficial, ochii mari ai lu Scarlett Johansson ii preia si filmul si ii pastreaza.

The Beguiled se intampla undeva prin 1870 in timpul razboiului american de independenta intr-un plantation mansion unde s-au refugiat Nicole Kidman, Kirsten Dunst, the other Fanning si vreo 3 alte fetite mai mici sudiste. Subit dau peste un Colin Farrel inamic ranit in padure si decid sa-l adopte temporar, sa-l vindece inainte sa-l dea la impuscat fortelor sudiste. Doar ca Colin Farrel se dovedeste a fi un combinator, iar fetele se dovedesc a fi cam ahtiate dupa niste atentie si testosteron. Soldatul ranit incepe sa-i zica fiecareia cum e favorita lui si toate se simt speciale pana cand se descopera una pe alta. Moment in care lucrurile devin destul de haotice. Pentru ca m-am uitat la review-urile lasate de imbecili pe imdb am deprins parerea ca unii ar avea senzatia ca e vorba de vreun feminism sau sexism in filmul asta. Avand in vedere ca traim in aceasta epoca imbecila, aparent practic orice faci cu barbati sau femei va fi expus la comentarii de genul asta. Partea buna e ca toate personajele din casa de sclavi sunt in egala masura infecte, pana si fetitele alea mici. Partea morala a lucrurilor fiind astfel rezolvata, filmul isi vede de treaba in a construi atmosfera aia de care aparent inca e capabila Sofia Coppola. Imaginile sunt toate undeva intr-un impresionism gotic de plantatie, lumina din cadre de obicei abia daca face lucrurile vizibile si totul e undeva intr-o zona moale si difuza. Cam atat speram de la filmul asta, iar la capitolul imagine de secolul 19 livreaza destul de frumos.

La capitolul atmosfera Sofia Coppola pare sa se fi miscat dincolo de 15-19 si ce produce aici in ansamblu e o senzatia de izolare profunda. Dincolo de interactiunile mizer-retard-umane dintre personajele din casa, cadrele din afara casei si de departe, de dincolo de poarta, de dincolo de copaci, subliniaza cu fiecare ocazie cum sunt ele plantate in mijlocul nicaundeului. Intr-un contrast frumos, Nicole Kidman care e sefa la femei acolo incearca pe tot parcursul filmului sa pastreze un cod victorian curat, indiferent de circumstante, fetele trebuie sa se poarte intr-un foarte anumit fel. Contrastul asta dintre strictetea manierelor din interiorul conacului, si dezolarea absoluta din jur, reuseste sa produca prin repetitia lui sistematica, pe tot parcursul filmului, atmosfera aia buna de izolare existential-universala, vecina aproape cu ridicolul daca n-ar fi asa semi-tragic.

Silence

Estetic singura promisiune pe care o oferea Silence din trailer era fatza lu Adam Driver care era indeajuns de sculptata cat sa te transporte un pic in 1640. Surpriza, Adam Driver apare vreo 10 minute din cele 161 pe care si le rezerva Scorsese sa epateze cu etosu lui cretin. In rest e Spiderman. Spiderman care incearca sa planteze cuvantu domnului pe insulele japoneze si tot nu reuseste. Mi-e din ce in ce mai scarba de retardarea asta cu actori faimosi plasati random in filme din rezonuri de marketing. Ce cacat de treaba are fatza lu Spiderman cu martirizari cretine? Cum ar trebui sa-l iau eu in serios pe acest tanar hipster care ar trebui sa fie consumat de preocuparea lui pentru directia spirituala a japonezilor medievali? Am inteles ca initial in locul lui trebuia sa fie Gael Garcia Bernal, macar ala n-are o fatza vanduta cu totu.

Dincolo de problema asta care te loveste la fiecare cadru, filmu asta e o compromitere penibila a lu Scorsese ca om. El care s-a tot luptat cineastic de-a lungu vietii cu variate valente cretine care-l unduie. Incepand cu Small Streets, care e singurul valabil pe tema asta, unde justifica fapul ca e greu sa fii cretin in urbanizarea asta de azi, ca poti sa te rogi tu cat vrei da' atata timp cat capitalismu te impinge sa vinzi femei e greu sa fii un bun cretin. Dupa aia si-a bifat Iisusu si alte prostii ca spre sfarsitul vietii sa faca acest opus atotimportant despre cum chiar daca iti renegi cretinitatea, de fapt poti totusi sa ramai un bun cretin si sa crezi in Tati. Filmu asta chiar e facut cu sinceritate pentru populatia cretina ingurgitoare de mituri cu pseudo-martiri si probleme. Motiv pentru care s-a si proiectat prima oara la Vatican si s-a dus Scorsese sa-l arate la toti preotii sa arate ce evlavie mare are el.

Doar ca daca nu esti strapuns tot de fiorul Tati, filmu asta e despre niste amarati schizofrenici care tot incearca sa se lupte pentru dreptu lor la libera adunare. Tocmai pentru ca e facut cu atata simtire si onestitate, sa vezi filmul asta din afara nu face decat sa-ti accentueze anxietatea vizavi de calibru de imbecilitate de care esti inconjurat. In loc sa simt cum creste miru-n mine m-am gasit de partea japonezilor care ofereau niste argumente de bun simt vizavi de ce nu vor cretinatatea asta la ei pe tarla. Ca nu. Ca e periculos, ca sunteti prea prosti. In mod normal sunt la un nivel decent de toleranta vizavi de obiceiurile spirituale ale oricui. Da' tonu filmului astuia si lungimile lui sunt practic facute sa te scoata din mintile necretine. Cum sa poti sa vorbesti cu cineva care crede in mod real, si-s concursuri de care crede mai tare, ca exista un big Tati caruia tot trebuie sa-i ceara scuze. Este in top 3 cele mai aneantizante lucruri posibile la nivel de ce posibila valoare ar putea sa aiba viata umana. Si daca tu iti virezi viata dupa ce spune Tati, e cel mai neinteresant lucru posibil pentru mine. Ai putea la fel de bine sa fii un caine. Si esti de fapt, o oaie, asa cum spune Tati. Si daca tu te consideri o oaie si te comporti ca atare, de ce ar trebui sa-ti dau eu prerogative de om? Fii oaie. E ok. Unii oameni vor pur si simplu sa fie oi. Oamenii astia nici nu exista. Bine ca sunt 7.5 miliarde de oameni in lume acum. Sa mai creasca turma.

Cum ar trebui sa existi pe planeta asta inconjurat de oamenii astia care traiesc in mod evident pe o cu totul alta planeta? Sansele oricum de dialog real mi se par neinteresante si daca ar exista.

Ei bine, filmul asta e despre cum oaia Scorsese isi face datoria fata de Tati si arata ca e o oaie cuminte de fapt. Asta nu ar fi in sine descalificant pentru ca au mai existat manifestari artistice manate de Tati care au ramas valide. Cum ar fi Renasterea. Din pacate distanta calitativa dintre Renastere si ce caca Scorsese aici pe anusul lui cretin e mare. E penibil si confuz, lung si degeaba. Dar pesemne ca voia sa-si incheie viata pe o nota cretina.

Moonlight

Facut in trei capitole de viata, povestea unui baiat negru prin copilarie / adolescenta / maturitate si tribulatiile vietii in contextul unei mame crack cocained si o sexualitate inoportuna pentru cartier.

Intai aspectele socio-politice. Am aflat de curand acest termen devenit aparent barometru al opresiunii individuale, si anume intersectionality. Intersectionality inseamna in cate sectiuni de discriminare te regasesti. Esti doar femeie? Sau esti femeie lesbiana negresa saraca Hutu nu Tutsi? Din punct de vedere intersectional filmul asta loveste cam trei clopoti, personajul e negru, homosexual, dar atat de in dulap incat e gangster, cazut deci prada patriarhiei heteronormative de cartier. 3/3 la intersectionalitate. In momentul de fatza facutul unui film decent cu punctaj mare pe scara intersectionalitatii de obicei rezulta mai mult sau mai putin in punctaj mare pe scara premiilor si atentiilor primite. Asta din punct de vedere al activismului social prin cinema e o miscare ok, sa zicem. Din punct de vedere al puristilor cinematici intersectionalitatea pizdii e nula si conteaza doar produsul filmic prin suma caracteristicilor lui. Motiv si pentru care cu cat un film primeste mai multe atentii pe rezonuri de intersectionalitate mai mult decat orice altceva, cu cat mai vocal devine publicul purist in a se caca pe produsul respectiv.

Moonlight se afla undeva la mijloc in problema asta. Eu simpatizez si cu activismu si cu purismu, in sensul in care intr-o lume ideala pentru mine un activism ar fi maxim prin purism maxim, pentru ca daca nu greseste estetic atunci devine implacabil si-l inghiti pur si simplu, fara sa ai timp sa-l pui la indoiala, ci ca un soi de reactie umana normala. Respectiv, daca filmul de fatza ar fi fost perfect estetic atunci ai fi ajuns sa empatizezi profund cu povestea baiatului astuia vai de capu lui fara sa te intrebi sau sa te simti ridicol despre de ce ma identific cu un negru homosexual din cartier care-i trist. Cu cat purismu estetic e mai diluat, cu atat mana care conduce e mai moale, cu atat iti da mai multe sanse sa iesi din relatia de 1 la 1 si s-o contextualizezi si s-o judeci. Procesul empiric e rupt si situatia devine subit ridicola. Undeva prin aceeasi zona de empirizat minoritati, Toto si surorile lui al lui Nanau reuseste sa-ti vanda eficient viata de tigan mic prin faptul ca estetica e atat de ermetica. Ca simtirea aia care conduce filmu nu respira si te duce de la inceput pana la sfarsit fara momente de ragaz.

Moonlight, insa, respira, ceea ce e o problema proportionala cu gradu de intersectionalitate. Si aici cu cat esti mai activist, cu atat esti mai iertator vizavi de respiratu asta, si cu cat esti mai purist, cu atat o sa respingi mai tare ca cineva ar conspira sa te faca sa simti asa o empatie dubioasa. La modul general, empatia mi se pare o forta si o unealta destul de iluminanta vizavi de natura umana, proprie si altminteri, drept pentru care eu intotdeauna tin cu filmele astea sa le iasa, si ma simt mai degraba dezamagit sa constat cand respira. Mai cu seama ca aici nu-s empatii care tin exclusiv de sexualitate, asta e o platforma de lansat sentiment maxim de ostracizare, ceva ce in mod cert tine de experienta umana generala. Baiatu asta aici e homosexual prin faptul ca undeva pe la mijlocul filmului pupa alt baiat si aia e. Sexualitatea pune masa pentru a servi probleme mai fundamentale de identitati, si identitati are toata lumea.

Problema e ca cu cat respira filmul mai mult, cu cat iti da mai multi timpi morti, cu atat esti mai putin ingaduitor vizavi de metonimia asta a alienarii. Pentru ca daca e executat gresit atunci iesi din poezie si subit te gasesti pus fatza in fatza cu niste cadre de gangster negru cu dinti de aur clipind ridicol romantic la negru bucatar in restaurant. In conditiile in care mai tot capitolul asta al treilea vrea sa fie rupt din In The Mood for Love al lui WKW. Si daca vrei sa faci direct WKW la scara doar ca cu doi negri tristi, si n-o faci perfect, atunci ouch. Atunci fasaie. Si ca sa nu dai cu el de pamant de aici, trebuie sa fii foarte tolerant vizavi de film in conditiile in care estetica asta extrema incearca sa-ti vanda o sensibilitate la fel de extrema. Asta e partea in care activismul calca purismul pe bataturi.

Filmul o mai comite si pe parcurs, da' nicaieri mai grav decat la sfarsit, unde intr-adevar, problemele sunt oarecum minore, sa zicem, da' in conditii de tensiune si stres maxim crapaturile minore cam au potentialul sa darame toata cladirea. In segmentul de mijloc cu adolescenta sunt niste lungimi si repetitii care pierd iarasi un pic din tempo, chestie care mai epuizeaza din benevolenta pe care s-ar baza niste erori in copiat WKW. Prima treime, insa, filmata intr-un anamorphic curajos care distorsioneaza masiv tot in jurul subiectului focusat, iese destul de excelent. E o combinatie de actor mic bun cu niste imagini in unghiuri si miscari rupte din copilaria Tree of Life, peste care pus obiectivul asta maxim distorsionant, iese ceva asumat maxim estetic cu succes.

Overall, filmu are niste momente de sclipire, in combinatie cu o muzica foarte buna, dar momentele astea bune in a doua jumatate devin destul de rasfirate, indeajuns de incat sa nu formeze neaparat o imagine de ansamblu sclipitoare. Daca filmul asta ar fi fost european si cu negri din Franta, ar fi fost un film european usor peste standard, in mare datorita calitatii imaginii. Dar americanilor le place mult sa se autofelicite cand sunt progresivi, asa ca toata presa de peste ocean a luat filmul asta ca a doua venire a lui Iisus negru. Meh. Filmul asta ar fi fost destul de maxim daca era facut cu o mana si viziune feroce, a la Hunger-u lui Steve McQueen care nu respira nici o secunda. Aici mana cam tremura, lungimile sunt incerte, asa ca daca nici regizorul nu e teribil de convins, io cum sa fiu?

Chi-Raq

Spike Lee incearca sa bage o fisa de Baz Luhrmann si sa faca Lysistrata cu negri gang-bangeri. Lysistrata e o piesa greaca Aristophanes 411 BC in care Lysistrata e o femeie care organizeaza o greva vaginala generala in semn de protest fata de razboielile perceput absurde ale barbatilor lor.

Se cheama Chi-Raq pentru ca e despre Chicago unde, asa cum ne informa si Kanye prin 2011, in perioada 2001-2015 au murit mai multi americani impuscati in Chicago (~8000) decat in Afghanistan + Iraq combinate (~7000). Da' pesemne ca nu-i pasa nimanui ca statistic negrii nu-s americani si majoritatea care mor sunt negri, asa cum Kanye ne informa in alta melodie, intitulata Black on Black Murder.

Baz Luhrmann a reusit atat de bine sa transpuna radical modern Romeo + Juliet incat mi-a lasat o curiozitate pentru orice soi de tentativa de genul asta, chiar si venind din partea lui Spike Lee. Si chiar si cu insuportabilu Samuel L. Jackson.

Filmu incepe in mod complet retard cu o melodie care canta despre Chi-Raq in timp ce pe ecran se afiseaza versurile, timp de 4 minute. Asta e pur si simplu destul de complet nescuzabil si pesemne ca intra sub incidenta a ceea ce Spike Lee considera potrivit sa-si aroge drept drepturi de auteur. O sa va fac youtube lyric video de 4 minute pentru ca sunt negru transcendent. Apoi apare SLJackson in rol de narator, incercand sa-si depaseasca propria caricatura. Greu.

Pentru ca filmul se plaseaza in mijlocul unui razboi intre doua gasti de culori diferite, portocaliu si mov, coloristica se pastreaza in ton si face totu sa para cam rupt din LaChapelle, care nu-mi place in mod deosebit da' macar e interesant.

Dincolo de coloristica filmul e narativ inconsistent ca dracu, trecand dintr-o oaresicare verva muzicala in scene de 13 minute cu discursuri black lives matter care m-au impins, la propriu, sa researchuiesc pe telefon detalii despre home euthanasia. Ca incepusem sa ma gandesc la altceva.

Filmul ar fi putut sa fie ceva interesant daca Spike Lee n-ar fi fost atat de confuz-retard despre cum sa-si amestece continuturile si referintele intre ele. Filmu e ba comedie ba muzical ba black power ba caricatura. Ceea ce poate n-ar fi fost o problema atat de mare in sine daca schimbarile astea constante de macaz s-ar fi facut cu un oaresicare self-awareness in loc de vreun soi de imaginata subtilitate prin care reuseste sa-ti vanda faptu ca vietile de negri conteaza. Faptul ca e atat de non-apologetic retard prin locuri ma face sa suspectez ca Spike Lee nu are nici o pretentie de a-si livra continutul dincolo de publicii lui de negri ne-educati care ar putea poate sa gaseasca lectii de viata anti-gangbanging din experienta asta. Luat asa, ca bucata de propaganda anti-gangbangista pentru oameni blocati in cartiere de cacat se prea poate sa functioneze. Asa ca filmu asta e intr-un fel ca pentru copii, doar ca nu copii, ci negri saraci si violenti. Sa-l analizezi ca altceva presupun ca e destul de redundant, ca din punct de vedere al calitatii cinematografice e destul de gaunos si ineficient, dar in niste feluri in care presupun ca publicul lui tinta n-ar observa deloc.

Pe de alta parte aici intervine indeciziozitatea lu Spike Lee si retardarea sus numita, pentru ca nu pare sa-si asume niciuna din pozitii pana la capat, ceea ce-i viciaza pana la urma livrarea la orice tip de public. Pentru ca e atat de caricatural s-ar putea sa nu prinda la gangbangist ca pare ca se face misto, pe de alta parte cand nu se face misto isi umple gura toata de retorica propagandistica. Lucrurile astea doua manuite non-abil se anuleaza reciproc. Si impresia mea la final e ca s-a cam anulat singur. Nu mi-a satisfacut nici gangbangistu nici ala care cauta Luhrmann Romeo + Juliet. Singuru lucru oarecum potent in filmu asta ramane coloristica.

au

Aferim este primul film "istoric" romanesc care are pretentia sa fie facut cu vreun soi de cap versus mizeriile mihai viteazuistice care au existat pana acum. Geopolitic vorbind momentu sa faci un film cu tzigani persecutati n-avea cum sa fie mai bun, ca dovada premiu la Berlin nu pentru c-ar fi fost cine stie ce mare opus regizoral, ci pentru ca bate vantu de recunoscut tristetile minoritatilor si filmu s-a suit pe curent. Vizavi de vantu asta, nu e ceva rau in sine ce vrea el, cat modu in care bate s-a dovedit a fi adesea isteric-confuz. Si odata cu vantu asta s-ar putea sa se identifice niste limite ale umanitatii in formele ei actuale - respectiv toata aceasta evolutie intelectualo-civilizata sa se loveasca de bariera faptului ca majoritatea in majoritatea ei, se uita la toate lucrurile astea cu minoritati, si, presati de circumstante socio-economice urgente, sa emane un mic "da' mai da-i in mortii lor de tigani". Si dupa aia il alegem pe Trump. Avand in vedere ca societatea romaneasca nici nu identifica atitudinea ei vizavi de tigani ca rasism, ci pur si simplu normalitate, filmul isi asuma un ton in concordanta. Respectiv nici nu atenteaza la vreun soi de iz moralizator vizavi de lucrurile tehnic evident imorale care se intampla acolo, ci pur si simplu isi rezuma rolul de a le ilustra intr-o combinatie de No Country for Old Men si Django Chained si Hateful 8 in alb negru. Dar cumva de la decizia asta reiese si faptul ca valoarea lui Aferim e mai degraba in zona de document istoric ok, de ilustratie ok, de retinut, a cum se intamplau niste lucruri in Romania 1835, decat ca valoare cinematografica in sine. Distanta asta de rol ilustrativ poate fi, sigur, interpretata ca un soi de maturitate regizorala maxima, dar in principiu doar daca te simti foarte academic binevoitor. Altminteri neimplicarea asta destul de totala pur si simplu iti da o experienta turistica vizavi de perindat coclauri cu tigani 1835. Dar revenind la ce-am scris la inceput, e adevarat ca experienta turistica de sclavi tigani e cam tot ce poti sa oferi romanului fara sa para moralizator. Doar ca justificarea asta devine maxim ofertanta intr-un regim academic, pentru ca poti s-o invarti in cerc la nesfarsit, ceea ce din simplu volum incepe sa-i dea o importanta gonflata filmului. Fara elementul de masturbare intelectuala maxima, ca impact ea ramane o excursie interesanta, da' nu mult mai mult de atat.

Into the Inferno e un soi de hai sa vedem ce mai face Herzog. Filmul este teoretic despre vulcani, dar cumva acum in al 12-lea ceas al operei lu Herzog, nu-i mai pasa teribil de mult de altceva decat sa-ti arate exact cum se uita el la niste lucruri, oricare ar fi ele. Ceea ce a facut intotdeauna oricum, dar inainte parea sa fie un pic mai strict in a-si formula obsesia, intr-o maniera in care parea oarecum mai accesibil de impartasit. Din pricina relaxarii asteia a mestesugului, formularile lui capata acum un caracter mai degraba exhibitionist decat ospitalier. Astea sunt mai degraba niste note de subsol care mi se par mie interesante vizavi de evolutia lui, altminteri filmul e destul de perfect savurabil in forma lui de plimbat cu Herzog pe la vulcani. Doar ca in niste momente chiar pare ca filmul isi pierde un pic focusu si petrece mult timp prin Etiopia cautand fosile (ceea ce are oarecum periferic legatura cu vulcani) si apoi prin Coreea de Nord unde filmeaza serbari de copii. Cred ca un film Herzog cu Coreea de Nord ar fi minunat, si e aproape amuzant cat de greu se rupe filmul din peisajele alea dictatoriale ca sa se intoarca la vulcani, dar a, da, filmu asta e despre vulcani. Am uitat. Cam asa se intampla filmul asta: vulcani vulcani vulcani, ah da' ia uite ce chestie interesanta si dubioasa, ah da, vulcani vulcani si tot asa. Ceea ce-l face destul de simpatic.

The Handmaiden

Park Chan Wook face un soi de fantezia la castel varianta 1930 Japanese da' de fapt un soi de basm rupt din fanteziilee sexuale japoneze medievale pe care protagonista trebuie sa le citeasca in fata unor mosi libidinosi care au facut din chestia asta o chestiune de cultura si nobilitate. Cu cat mai multe povesti porno aveai cu atat erai mai carturar dedicat literaturii patriei si un soi de patron si filantrop. Cu un plot de o complexitate twististica deja caracteristica pentru new korean thriller scheisse si cum Park Chan Wook a cam lansat toata chestia cu Oldboy, e placut sa-l vezi pe maestru la munca. Cu timpul se adauga un soi de eleganta la twist-uri. Nu mai e o chestiune de vai ia te uita ce informatie intorsatoare iti dau, cat stii c-o s-o ti-o intorc cumva da' ia uite ce elegant ti-o dau. Si atunci esti gen da, Park Chan Wook. Da-mi-o elegant. Mersi. Si atunci turns out ca daca esti un pic elegant poti sa faci frumos poveste cu lesbiene la castel. Blue is the Warmest Color e un exemplu foarte bun de cum arata cand in loc sa faci elegant o poveste cu lesbiene, o faci sinistru-confuz. Da' aici e cu respect de basm medieval frumos da' porno ca dracu. Presupun ca nu degeaba au japonezii cumva cel mai advanced porn fetish market in sensul de dezvoltat. Asa e cand faci asta de 400 de ani. Si dupa ce cumva de 300 de ani ajunsesei deja la caracatite in pizda. Asa ca daca reusesti sa arunci niste atmosfera de deep ancient porn, in niste imagini frumoase la castel si padure, toata lumea e fericita.

cannes la bucuresti

Loving - Jeff Nichols' new film gives him the opportunity to capitalize on his most beautiful trait in his handling of stories: the modest, borderline humble way of portraying his protagonists. Here is a director that could be a case study of the polar opposite of directing with condescension. In all of his films so far, Nichols has shown a consistent delicacy that betrays true respect for the characters he puts on screen.

Loving is the story of the inter-racial couple that borderline unwittingly removed some archaic slave laws that remained in place in the US until 1968 from sheer inertia, as white men were not allowed to marry black women. Their case was taken over by various civil rights organisations until it reached the Supreme Court, where it ultimately removed one of the last concrete elements of racism in American law.

The film begins with the couple's otherwise completely normal development up until the sheriff shows up on their doorstep to take them to jail for being caught in the same bed. But where you would normally expect a moment of self-righteous anger from the protagonists, a moment of sanctimonious beating of chests, Nichols shows none. His characters are some modest god-fearing deep Americans, ready to bow down their heads and apologize to whatever authority imputes them with impunity.

This is where Nichols shines, as the cry for justice is completely muffled throughout the whole film, to the point in which the maximal form of protest that the husband offers, at the eleventh hour, is a simple "You tell the judge I love my wife." They truly are simple people, and Nichols, here with more delicacy than ever, sides with their silence and authenticity against what seems like a distantly controlling, monstrous social apparatus. But silence is power when it comes to cinema, and Nichols manages to walk a very fine line of repression that ultimately packs more of a long-term punch than any hysterics.

L'eau froide - One of Assayas's earlier films that was meant to be a 52 minute TV movie that was ultimately turned into a feature as well. Unfortunately the fact that the film was initially planned to be considerably shorter shows, as at some point there is a 20 minute party scene in an abandoned house that does not do much to further much of anything. But as is the case with these over-extensions, the argument of further "immersion" can always be summoned. Otherwise this is a fairly classical tale of misunderstood boy meets misunderstood girl as they plan to elope and create their own universes. An illustration of some intensity capped with some bittersweetness.

Personal Shopper - Assayas's last film showcasing a very serious Kirsten Stewart facing her past ghosts quite literally. Beyond the elegant manner in which Assayas always carries his films, Personal Shopper manages to keep the spectator fairly on one's toes as it is never quite apparent where the film is going. The suspense, however, is never quite capitalized upon, as at some point the film devolves into a 15 minute loop of texting shenanigans that ultimately manage to deflate the situations due to its being pushed so far. A mysterious texter keeps texting Kirsten Stewart, jolly good, but when the mystery seems to artificially extend into forever, the film feels like it stops evolving. The whole situation is resolved in a fairly brutal bait and switch that does a good job at illuminating nothing and keeping the protagonist fairly opaque.

Sweet Dreams (Marco Bellochio) - A film made with an 80 year old man's sensibility for time and trauma. About a boy that never quite snaps out of the trauma caused by his mother committing suicide when he was little. It didn't seem all that bad, but the pacing quite literally put me to sleep.

Ma Loute - Where Bruno Dumont comes together in quite the spectacular fashion, managing to produce a sparkling mix of painting, Tin Tin and Jacques Tati. Featuring the absurd bourgeoisie, the cannibalistic peasants, idiotic police officers and a transgender teen oscillating between the worlds. Dumont's persistence in casting real people with real faces goes a long way here in creating inadvertent paintings one frame after the other. Quite beautiful and quite funny.

Beyond the Black Rainbow & Jungle Book

Beyond The Black Rainbow (2010) - Film destul de one-of-a-kind facut de un videostore geek in 2010 care incearca sa faca un film 100% din niste imagini neonice pe muzici synth retro 80iste. Povestea e foarte vag prezentata ca un laborator secret ceva in care o fata e inchisa si un individ o testeaza cu lucruri dubioase. Luminile si cadrele cat timp stau in interioare atent controlate sunt destul de excelente, chiar daca pe alocuri prea lungi sau prea absurde. Doar ca vine si momentu in care little pizda scapa, si cand incepe sa iasa in spatii necontrolate si respectiv prin spatele cladirilor, filmul se confuzioneaza complet si da in cele mai non-dramatice wide-uri posibile. Astfel incat iti dezamorseaza mai tot, subit. In plus peste, adauga un episod complet random care transforma filmul in ceva cu valente de slasher in loc de ambiguitati oniric-violente. Toate ca toate, pentru niste suprapuneri fericite de imagini si melodii, si niste suprapuneri la fel de fericite de imagini si imagini, filmul asta ramane o experienta foarte ok de avut. Cel mai interesant lucru la el e ca se ia atat de in serios in niste momente si pare cumva atat de convins de propria importanta incat chiar reuseste sa para important si de-a dreptul clasic in niste momente. Isi permite niste lungimi in niste tranzitii care sunt de obicei rezevate pentru oameni mari, nu filme la debut. Dar cum si le ia bine nu poti decat sa le apreciezi.

The Jungle Book (2016) - De niste mult timp deja filmele de genul asta sunt junkfood-ul meu primar cinefilic. Adica atunci cand e cel mai rau si cel mai grav, cand umanitatea e damnata toata, atunci intra numa bine un blockbuster cat mai retard ca sa-ti confirme toate grijile si gandurile apocaliptice.

Din punctul asta de vedere, pe o scara de Distrugere A Copilariei, Jungle Book 2016 se descurca absolut magnific si ia aproximativ 5 stele din 5. Copilul lasat la lupi are atitudini de copil cacacios american 2010 si vorbeste ca ultimu enervant in timp ce are o tenta maro-universala. Lumina bate in perpetuitate puternic pe el cel decupat din CGI-ul supraexpus retard ca sa se vada filmul normal in 3D. Adica pentru ca majoritatea aparaturii 3D intuneca automat filmele si le fac noapte de cacat, filmul de fatza a prevenit asemenea probleme arzandu-si intr-una imaginea ca sa nu se vada la Botosani noapte. La chestia asta primeste 5 blockbusteri din 5. Mai rar atata dedicatie pentru ban.

Si deci copilul acesta semi-maro enervant urmareste parcursul lui Mowgli doar ca inconjurat de CGI de data asta, si dincolo de un Baloo complet ratat si o Ka degeaba, unde iti distruge totusi cel mai tare copilaria Jungle Book, intr-un mod complet autentic si penetrant, e la momentele dansante. Desi filmul se poarta ca un thriller prost din 2010 si are magia unui hot dog, ei au decis ca trebuie totusi sa adapteze intr-un fel complet insultator melodiile originale si sa le puna in gura unor animale CGI care par de-a dreptu violate de cantec. Poate in cele mai urate cosmaruri cu Jungle Book se putea gasi o asemenea randare violatoare a momentelor muzicale cu ursul si necesitatile lui si maimuta simpatica care vrea si ea foc. Adica personajele astea, altminteri perpetuu suparate si din alt film, se gasesc deodata violate in gura de cuvinte cantate luate cu japca dintr-un loc care pare ca n-are nici o legatura cu ce se intampla aici. Si totul este invelit intr-o animatie si muzica reticenta care pare aproape vinovata ca fura atat de nesimtit din copilariile oamenilor.

Capacul la viol e pus de un "I Wanna Be Like You" interpretat de o maimuta gigantica Christopher Walken as Marlon Brando in Apocalypse Now si Godfather. Maimuta gigantica Christopher Walken e atat de suparat incat pare ca vrea sa-i fure inocenta (prin a il fute in cur) nu focu. Io as zice ca combinatia dintre sentimentele profunde de afectiune pe care majoritatea oamenilor le au fata de Louie-u original cald si uman, sa-l infatisezi asa aici si sa-ti bagi toata pula speriata in copilaria oamenilor e undeva in zona de viol. Asadar Jungle Book-ul nou este inca o confirmare a faptului ca poti sa faci filme atat de proaste cat sa violeze oameni. La copilarie.

I Saw The Devil

Din categoria thrillere koreene cu pedigree, I Saw the Devil debuteaza subit si fara prea multe intrebari cu o decapitare standard si facut pachetel pe o koreanca gestanta. Sotul e agent de CIA korean, se supara, il cauta pe criminal, si-l gaseste. Asta se intampla in primele 20 de minute, drept pentru care te intrebi in mod legitim, ok, si acum ce se intampla?

Filmu exceleaza tocmai la capitolul asta de ajuns repede in niste momente cliseice comune pentru spectatorul de rand de thriller korean, doar ca sa le depaseasca si sa mulga ce vine dupa in niste alte feluri mai interesante. In felul asta pasesti in perpetuitate in teritoriu nou in care nu stii ce reguli se aplica, astfel incat un anumit nivel de tensiune e asigurat din start.

Aici macazul se schimba dupa alea 20 de minute cand ti se arata ca de fapt pe sotu victimei il tenteaza mai mult sa-l praduiasca p-asta si sa-l tot prinda si sa-i dea drumul cat sa-l tina intr-un terorism perpetuu. Avand de a face cu un psihopat masochist caruia nu-i pasa teribil de tare daca moare sau nu, sotu incearca sa-l aduca intr-un colaps psihic inainte sa moara. Miza asta a filmului mi se pare destul de excelenta, ideea de a baga frica in psihopat exclusiv ca sa-l omori intr-un moment in care e dezbracat de demnitate. La nivel local si pentru ca societatile asiatice pun mai mult pret pe onoare si pe construit persone din-astea verticale pana la dumnezeu, apoteoza careia fiind tocmai modul cum mori.  Mori cu pantalonii pe tine sau cu ei in vine? Samuraii aveau cultul mortii atat de puternic incat modul in care mureai era cam la fel de important ca modul in care traiai. Si degeaba traiai bine daca mureai prost, si degeaba mureai bine daca traiai prost.

Scopul asta principal al sotului e apoi dublat de costul obtinerii, care e facut intr-un Nietzsche gros de "he who fights with monsters should see to it that he himself does not become a monster - for if you gaze long into an abyss, the abyss also gazes into you". Asa ca filmul exploreaza tema faptului ca atunci cand cineva iti decapiteaza sotia gestanta, ideal ar fi sa-l omori destul de repede si nu sa petreci niste saptamani haituindu-l de distractie, pentru ca intr-adevar iata, ca sa te iei la tranta cu psihopati trebuie intai sa devii si tu un psihopat. Pe de alta parte Nietzsche se intreba si "is it better to out-monster the monster or to be quietly devoured?" Si, iata, astfel, viata devine complicata. Filmul isi pastreaza o ambivalenta utila in prezentarea problemei, fara sa se tranteasca moralizator pe oricare dintre parti, ci facand niste lucruri abil filmice cat sa ilustreze costul distractiei. Si dualitatea asta vine in acelasi registru de inselat clisee comfortabile prin reprezentarea costurilor subsecvente. Cadrul final al filmului vine ca o incununare perfecta a mizei asteia, cand dintr-un cadru din-ala cool in care personajul principal se indeparteaza de la locul faptei in timp ce lucrurile se prabusesc in spatele lui fara sa clipeasca - aici clipeste, iar camera se transforma subit dintr-un steady perfect intr-un handheld de parca abia se mai tinea camera in mana. Deci stilistic se bifeaza tot ce trebuie, mai cu seama ca asiaticii au si o anumita poezie a dezmembrarii, in care sunt perfect capabili sa se bucure estetic de un cadru in care pluteste la treimi un cap taiat prin apa.

Singura problema a filmului e ca tensiunea aia a teritoriului nou e pierduta la un moment dat cand isi aloca prea mult timp sa-si schimbe un macaz pe care si-l anunta cam din timp. Astfel incat ai o oaresicare burta de vreo 20 de minute care n-ar fi fost atat de deranjanta daca filmul nu si-ar fi facut o tema din a exceda familiarul. Dar asa iti da un respiro sa te desumfli, ceea ce e un pic pacat.

Laurence Anyways

Deci Xavier Dolan, acest wunderkind canadian, brav luptator pe fronturile de catharsis pentru oameni cu sexualitati inoportune pentru oamenii din juru lor.

Laurence Anyways te tine 3 ore 10 ani in viata unui individ care dupa 35 de ani de viata in impostura corpului de barbat decide ca nu mai poate si isi pune cercei. Nu este homosexual (desi tehnic este lesbian), nu-i place doar sa se joace de-a rochita, pur si simplu are senzatia ca are sufleti de femeie. De-a dreptu dezgustator.

Xavier Dolan se dovedeste a fi extrem de abil in a ilustra jucaus-elocvent un time-frame atat de considerabil. Filmul te trece prin toate stagiile problematice inerente unei schimbari profunde de identitate, care schimbare este o chestiune care priveste intreaga natura umana dar cumva daca se arunca cercei in ecuatie lucrurile devin deodata foarte dificil de privit. Filmul este dincolo de elegant in abordarea lui aproape celebratorie a procesului altminteri presarat cu probleme dintre cele mai dubioase. Celebratoriu pentru ca lucrurile se trateaza totusi ca un soi de venit acasa dificil al personajului, intamplat perpetuu in contrapunct cu femeia cu care-si imparte viata.  

Problema principala cu care se confrunta intotdeauna filmele astea exploratoare de LGBTQED este, ca peste tot, una de abilitate artistica si una de perspectiva. Dar cumva pentru ca chestia pe care incerci s-o vinzi e din start un ceva cu o tona de prejudecati in spate, orice soi de eroare e taxata la sange din instinctul prejudecantului de a refuta ce i se propune in slujba revenirii la ochelarii de cal. Si atunci multi LGBTQED cu intentii bune, din erori de calibrare, ajung sa contribuie la fetisizarea diferentelor dintre aia si aia si ajung sa adauge la perpetuarea segregarii.

Din fericire Xavier Dolan evita toata problematica facand un film nu din perspectiva iata, LGBTQED ci din perspectiva iata, oameni. Iata, umanitate. E complicat. Perspectiva e una atat de automat imbratisanta incat exista 0 ostracizare in interiorul viziunii filmului, ceea ce ofera la un mod foarte propriu un safe place pentru personajul care se tot zbate. Si atunci in povestea filmului problemele de sexualitati se muta la periferie si in esential ramane lupta unui individ in a deveni ce este. Nu stiu foarte multe alte filme care sa plece din start dintr-un punct atat de imbratisant dincolo de orice dubiu, dar Gregg Araki si al lui Mysterious Skin e cam primu lucru care-mi vine in minte. In niste moduri foarte similare Araki porneste automat imbratisant astfel incat tribulatiile personajului sunt ilustrate ca probleme inerente umanitatii nu probleme de cu cine te futi. Si in definitiv poate asta e punctul maxim pe care-l pot reusi filmele de genul asta in calitate de material artistic si anume o largire eficienta a conceptiei limitat-populiste despre ce inseamna umanitate. Caci umanitatea e larga, si nu poate pretinde nimeni ca-i stie toate valentele. Exista o discutie in film in care i se spune personajului principal in timp ce e concediat din postura de profesor ca potrivit dictionarului american de boli psihologice asta cu trasngenderismu e o boala. Si oare cum poate cineva sa dea un asemenea verdict? Din ce postura iti poti permite sa spui ca chestia aia despre care nu stii si nu intelegi nimic dincolo de o privire clinic-absurda a simptomelor - e o boala? Dar lucrurile astea intra deja intr-o sfera Nietzscheana a fatarniciei chestiei numita "human knowledge" in care umanitatea a invatat cu intelectul sa devina artificial stapana peste niste complexitati ale naturii trantind etichete. Si apoi avem distanta siguranta si superioritate. Deci din fotoliul lui de undeva un american prost a decis ca asta e o boala ca asa i se pare lui cu mintea lui de om insignifiant drept pentru care o multime de alti oameni sufera. 

Dincolo de lucrurile astea care sunt prea tentante sa scrii despre ca sa nu, Xavier Dolan e un regizor extrem de bun undeva la o confluenta foarte fericita de Gregg Araki, Gaspar Noe si Wong Kar Wai. Araki cu caldura, Gaspar Noe in niste puseuri de culori si neoane si cu WKW similar in forta cu care-si imprima o estetica foarte proprie. Respectiv filmul e plin de tot soiul de muzici care trec rapid de la Beethoven la The Cure la Moderat da' totul se intampla atat de ne-apologetic si exuberant incat functioneaza si o inghiti din inertie, caci el se duce. Si se duce des si se tot duce. Si nu-i deloc lucru putin sa poti sa sustii 168 de minute de epopee cu drama de identitate intr-un ritm care tot danseaza bipolar in niste estetici cat se poate de nimerite. Ajuta foarte mult si faptul ca Laurence si a lui partenera in jurul careia tot danseaza toti anii astia sunt jucati la 100% de actori. Le joaca cu toate venele de pe fatza.

In alta ordine de idei filmu asta mi-a reinviat frustrari vizavi de exista oamenilor intr-atat de mici incat sa fie deranjati de cum arata niste alti oameni din jurul lor. Pardon, sa fie insultati. De parca e lumea lu ma-ta sa ai tu opinii interventioniste despre cum ar trebui sau n-ar trebui sa arate ceilalti oameni din jurul tau. Daca n-as suspecta ca e o chestiune care tine mai mult de ignoranta si lipsa de educatie decat de o rautate elementara m-as cam caca in lumea asta. Da' slava domnului ca-s destept. 

The Revenant

Birdman, filmul precedent al lu Inarritu a fost o chestie cel putin interesanta care insa intr-un final n-a facut decat sa dovedeasca cat de confuz semidoct e de fapt acest Inarritu. De fapt acest "de fapt" nu se justifica, pentru ca nu a dovedit in nici un moment ca n-ar fi un confuz semidoct. Cumva boala filmelor lui este perfect trasabila prin intreaga lui filmografie si ea se numeste Inarritu. In ciuda numeroaselor situatii in care individul s-a gasit flancat de varii elemente cu potential considerabil, el a demonstrat in mod consistent o inabilitate de a-si jongla jocul pana la sfarsit. Chiar daca pleci la drum cu el cu niste bun simt si incredere, in toate filmele lui ii scapa lucrurile pe jos si ramai uitandu-te la un ceva dezastru de prost, tradat ca ti-ai investit vreun sentiment intr-o constructie in varfu careia iti apare negresit la sfarsit subit capu de prost al lu Inarritu. Astfel incat traseul spectatorului in relatie cu filmele lui se intampla astfel: Hai Inarritu. Hai jongleaza. Hai da-i tu. Hai ca parca jonglezi. Of Inarritu. Of. Iar le-ai scapat. Doamne. Doamne ce prost esti Inarritu.

M-as aventura sa spun ca putini oameni de la Hollywood mai executa astazi atat de consistent semidoctie flatulata. Dar pesemne ca numele latin ii confera un grad de legimitate flatulenta confuzionanta.

The Revenant este aici o exceptie de la acel traseu numit mai sus. Pentru ca aici nu-ti da nici macar timp sa fii un pic hai Inarritu, jongleaza. Aici e destul de din prima faza: ummm... Ce faci Inarritu? Ce-ai facut acolo?

Din nou el se gaseste la intersectia unor lucruri din care poate ar putea iesi ceva cu potential, respectiv Lubezki in copaci cu actorii care sunt si landscape-ul care este. Si tocmai pentru ca toate elementele sunt destul de perfecte in singularitatea lor, ce iese in prim plan e doar cum le jongleaza Inarritu. Astfel incat in 156 de minute si 3 vieti (actual running time), ai tot timpul din lume sa devii din ce in ce mai confortabil cu notiunea ca nu ar mai trebui sa vezi vreodata un film facut de omul asta.

In film niste americani vanatori de piei pe pamanturi indiene sunt atacati si omorati, scapa doar vreo 10 din 50, printre ei DiCaprio si Tom Hardy. Ei trebuie sa mearga mult pe jos prin paduri pana ajung undeva unde vor. Din pricina faptului ca Glass e atacat subit de un urs digital, insa, cineva trebuie sa ramana in urma cu el si sa stea sa moara si sa-l ingroape. Hardy nu prea are rabdare insa, asa ca incearca sa-l ingroape inainte sa moara de urs. Si-l omoara si pe fi-su indian pentru ca asa se intampla cand faci lucruri din-astea. Hardy pleaca deci si urmeaza 2 ore in care DiCaprio se taraste prin paduri trist si cu bale la gura incercand foarte tare sa ajunga la Hardy ca sa-l ierte. Asadar majoritatea filmului e un soi de Bear Grylls melodramatic. Si niste indieni tristi presarati pentru gust. Sa nu uitam totusi ca indienii sunt tristi ca mai tineti minte atunci cand le-am ras rasa de pe fata pamantului si le-am luat pamanturile? Da' lasa ca-i punem aici si zicem ia uite ce rai am fost cu indienii si le trece. Si dam si-un premiu la cea mai mare tristete de indian. Pardon, cea mai indreptatita tristete de indian. Si oricum asta cu indienii se leaga la sfarsit intr-un mare fel revendicator pe care nici n-o sa-l intelegeti ca nu e nimic de inteles. Da' nu stiti asta. Poate o fi. O fi n-o fi?

In orice caz, intre timp pe drum Inarritu isi demonstreaza versatilitatea cinefila copiind varii chestii revoltatoare din alte filme pentru a ilustra puterea spiritului uman atunci cand vrea foarte tare sa gaseasca pe cineva si sa-l ierte. Astfel incat DiCaprio mananca organe crude si se baga intr-un cal de frig, invelindu-se gingas in fasii de abdomen cabalin. Doamne ce-o sa-l mai ierte. Obstacolele fizice nu sunt insa singurul lucru in calea acestui brav revenant. Pentru ca pe drum este torturat si de amintirea fiului indian mort si de femeia indianca moarta care se gaseste subit plutind prin cadre la intamplare intr-o maniera care definitiveaza in niste moduri absolute mozaicul de referinte confuze si degeaba in care se tot scalda filmul.

 Problema e ca atunci cand omagiezi niste lucruri, si mai ales niste lucruri asa serioase ca Tarkovsky, ideea e ca trebuie sa le si simti pe lucrurile alea. Omagiul reusit se intampla atunci cand doi oameni sunt deja pe aceeasi lungime de unda si doar isi imprumuta unul altuia niste simboluri din jurul aceleiasi expresii. Cand tu insa ce simti, chestia de care esti plin, e mizerie telenovelistica ieftina, melodrama de mexican prost in padure, si tu ai pretentia sa bati cu ochiul la Tarkovsky, atunci e pur si simplu 1) jenant 2) insultator 3) ineficient ca toti mortii. Mai mult, te joci de-a Tarkovsky in zapada si singurul moment care ti-ar fi putut conferi o oaresicare legitimitate proprie il ratezi in absoluta ignoranta. Asta este totusi spectaculos la Inarritu, consistenta impresionanta cu care-si tot confirma statutul de profan profund. Daca e sa iesi cu ceva de la filmul asta e tocmai standardul asta de mediocritate palpabila pe care Inarritu il executa cu atata zel. Putini oameni reusesc sa le tot invarta pe lucruri doar ca sa ajunga intotdeauna la aceeasi mediocritate brutala. Este cu atat mai frapant aici din moment ce si-a dat 2 ore jumate sa-si demonstreze neajunsurile. Este intr-adevar magnum opus-ul lui Inarritu in termeni de mediocritate.

Este, in consecinta, perfect logic si justificat ca filmul asta a primit atata atentie si atatea nominalizari pentru ca e un reprezentant excelent a ceea ce inseamna nivelul actual de film mainstream. O basina ceva vag contemplativa cu niste parca poezie p-acolo la care nu-i auzi versurile da' parca inseamna ceva si totusi niste lucruri se intampla si parca a fost destul de greu si da e destul de interesant nu stiu spiritul uman pare destul de interesant. Si complex oricum. Si filmul a fost si-asa destul de greu de facut. Da, foarte frumos. Eu zic ca merita.

2016

Fuck n-am scris nimic in decembrie. O eroare.

Listen to me Marlon - Documentar despre cum Marlon Brando si-a tot vorbit singur pe toata perioada vietii lui. Chestia e ca si-a tot vorbit frumos si in consecinta filmul iti da privilegiul unui soi de intimitati maxime cu un om care a fost in contact cu tot soiul de valente dubioase ale vietii. Plus ca tot filmul e ghidat de vocea lui care pe alocuri tot incearca sa se auto-hipnotizeze. Extrem de bun pentru ca filmul in mod destept nu-si propune sa fie vreun reveal subtire despre culisele individului altminteri foarte retras, ci mai degraba face efortu de a-ti livra un onirism intra-Brandoesc destul de veritabil.

99 Homes - Vazut pentru ca fatza lu Michael Shannon are indeajuns de mult credit incat sa cumpere orice ora juma. Si filmul se intampla in contextul fenomenului in care americanii sunt dati afara din case in 2010 pentru ca toate creditele alea pe care si le-au luat pe ochi frumosi ca sa-si cumpere cacaturi de care n-aveau nevoie ii dau acum afara din casa. Situatia e destul de dramatica dar si in acelasi timp o ilustratie destul de perfecta pentru foamea cu care inca se mai papa the american dream. Michael Shannon e un agent imobiliar care vindea case ca tot omul pana cand criza muismului global i-a transformat jobu in evacuator de americani dusi. El isi face un rol destul de misto o buna parte din film, indeajuns de mult cat sa nu regret redundanta frapanta care se intampla in paralel, insa intr-un final filmul decide subit sa devina full redundant dincolo de orice puteri Michael Shannonice.

4x4

O duminica cu 4 filme aranjate dupa dispozitie si capacitate.

Numb (2007) - Film peste care am tot dat peste in niste liste de lucruri interesante sau filme americane underrated. Cumva ma indoiam ca chiar e ceva de capul filmului astuia si pentru ca spectrul real al lu Chandler ca actor e de fapt destul de limitat. Nu toti oamenii care joaca aceeasi mimica 10 ani pot dupa aia sa faca si alte lucruri. Trebuie sa fii poate foarte abil ca sa rupi ritmul indeajuns de bine incat publicul obisnuit altfel cu tine sa nu fie ha ha Chandler is making a funny. In fine, asta nu e nici macar problema principala a filmului, cat o abordare a unei probleme psihologice serioase in interiorul unei formule cat se poate de hollywoodiene. Marele avantaj al filmului astuia e ca tipa care e love interest e foarte buna. Indeajuns de buna incat sa ma faca curios sa vad filmul #3 din ziua asta. Dar altminteri Numb e despre un cineva care sufera de depersonalization disorder si cum intalneste o fata da' din cauza bolii alieneaza fata da' dupa aia isi da seama ca de fapt fata-i tot ce-i trebuie si deci ii trece si boala. Abilitatile lu Chandler de a ilustra depersonalization disorder se situeaza undeva in jur de dat cu pumni in cap de frustrare, ridicat vocea un pic mai mult, si aratat in general neconfortabil. Oricum intr-un final se dovedeste ca Interstellar chiar avea dreptate si love really is the most powerful force in the universe ca-l repara pe Chandler.


The Little Prince (2015) - In primul rand face niste chestii foarte curate si misto din estetica filmul asta. Nu-mi dau seama daca filmele animate in general exceleaza la capitolul asta si eu pana acum nu le-am dat foarte mult
credit cinematografic, sau pur si simplu filmul asta chiar reuseste sa-si imprime niste esente ale povestii in niste geometrii si culori bine calibrate. Povestea pune in contrapunct o lume caricatural corporatista cu una a valorilor copilariei pentru care Little Prince e atat de cunoscut. O fata mica cu o mama uber-corporatista e pregatita sa urmeze aceeasi cale pana cand se muta langa un mos cu o casa geometric non-regulata care face lucruri cum ar fi sa se bucure de viata. Apoi mosul i-l arata pe micul print (ca sa zic asa) fetii, iar fata realizeaza treptat ca nu vrea sa fie corporatista ci copil. Mi se pare ca i se pot reprosa foarte putine lucruri filmului astuia si e destul de induiosator pe de-a intregul.

Uncertainty (2008) - Filmul cu Joseph Gordon-Levitt pe care l-am evitat intotdeauna pentru ca parea pur si simplu prost, vazut acum pentru ca bunaciunea din Numb de mai sus e gagica de aici. Si e o ceva texanca care arata intr-un asemenea fel incat m-am gandit ca mai merita un film. Si din pacate aici fix jumatate din film este o gagica prostuta panicata enervanta. Pentru ca titlul asta de Uncertainty anunta de fapt un gimmick in care filmul se rupe in doua de la inceput si-ti porneste doua povesti paralele care pornesc de la premiza ca ce s-ar fi intamplat daca in momentul ala personajele ar fi ales ruta A sau ruta B. Acuma daca as fi avut cea mai vaga idee la ce serveste aceasta despartire si care e intregul sub care lucrurile sunt reunite, probabil nu mi s-ar fi parut gimmick-u ala complet degeaba, asa cum pare a fi si filmul. Ruta B face un film mediocru despre un cuplu nehotarat daca sa pastreze sau nu insarcinarea, iar ruta A un thriller ceva cu urmariri si impuscaturi de-a dreptul redundant. Aproape copiat cumva destul de brainless din Run Lola Run. Deci gagica e intr-adevar frumoasa da' nu indeajuns cat sa compenseze 45 de minute de Oh Joseph-Gordon Levitt, ce-o sa ne facem? Sunt atat de ingrijorata! Nu stiu exact cine poate sa compenseze asa ceva. Cautarea continua.


Ex Machina (2015) - Spre surprinderea mea am fost hipnotizat de o buna parte din filmul asta. Intr-o lume in care echivalentul unui inventator Google se retrage in munti intr-un mega-mansion fortress of solitude unde lucreaza la AI. Si cheama pe cineva sa-i testeze AI-u sa vada daca trece the Turing test (daca poate sa se uite la The Imitation Game fara sa se infurie). Filmul este insa surprinzator de abil estetic si reuseste sa construiasca o atmosfera misto din doar cateva miscari subite. Iar Oscar Isaac si other guy sunt foarte bine pe roluri cam tot filmul. Singura problema e ca de la un punct incolo filmul o ia cam pe aratura cu scenariul in egala masura subit si se intampla niste defectiuni logice care-i cam compromit intregul. Dar chiar si-asa, pana sa ajunga acolo arata niste imagini destul de potente vizavi de frici umane de cyborgizare prin niste roboate goale care deodata isi decojesc pielea de pe ele.

Si cam in zona in care se intampla asta filmul atinge un apogeu dupa care pesemne ca considera ca si-a acumulat indeajuns capital emotional cat sa se duca direct in pula. Da' nu e chiar asa, si pur si simplu it feels off.