korean gangbang, birdman, sils-maria, zombie happiness

A Hard Day (2014) - thriller korean facut din manualu cu thrillere koreene si suspans, un nene da peste cineva cu masina si crede ca l-a omorat drept pentru care il ingroapa in cosciugu lu maica-sa cu tot cu ea ca tot murise. Fetze surprinse multe si cu suspans de dupa coltzu camerei care apare si-ti da cu twist, lucru care se repeta de vreo ~7 ori in film. Cred ca-s vreo 7 twisturi, inclusiv cu unu care se intoarce din morti, drept pentru care s-a concluzionat ca numarul optim de twisturi pentru un thriller korean s-ar invarti in jur de 5 si nicidecum 7. Cam cu ~20 de minute prea lung si cu o bataie cu un mort prea mult, da' ca thriller cu palpitatii se descurca destul de ok. 

Han Gong-ju (2014) - gasit pe ceva vreo lista cu filme koreene de vreo oaresicare notabilitate. filmu spune cu sentiment si in sughituri povestea unei fete victima a unui gangbang korean ce-a fost surghiunita undeva in alta parte departe de comunitatea in care a fost gangbanguita (alea sunt lacrimi de gangbang in poster acolo). E film d-ala in care-ti sugereaza vag ce s-a intamplat la inceput pentru ca pe masura ce sunt voalate inabilitatile fetii de a se reintegra in societate insereaza flash-back-uri care se apropie cu pasi mici de momentu in care e gang-banguita. Cinematografic vorbind filmu nu-si propune mult mai mult altceva decat sa spuna povestea fetii asteia si e cumva nul in a o explora in vreun fel altu decat narativ. Astfel incat dupa vreo 90 de minute de tristete d-asta facuta destul de dupa manualu de filme cu koreence triste gangbanguite m-am gandit sa-l opresc si nu l-am oprit ca mai avea doar 20 de minute. Am castigat prin decizia asta faptu c-am vazut ca pare sa se si sinucida fata la sfarsit dupa ce e atacata de o hoarda de parinti de copii gangbangisti care dau in ea cu niste hartii pe care sa le semneze ca sa-si scape copiii. Ea refuza si se cam arunca de pe un pod. Dar asa cum spuneam, dincolo de valentele lui de cautionary tale pentru co-koreeni ca iata ce ne sunt gangbanguite minorele de bulangii mici, ca poate nu stiati, filmul e destul de nul. Poate trebuia sa ma emotionez si iar am uitat. 

Birdman (or the unexpected virtue of pula mea) - Birdman spune povestea lu Michael Keaton cel fost jucator in filme de actiune cu super eroi care acum pentru a-si etala profunzimile lui de persoana decide sa regizeze o piesa pe Broadway cu seriozitate. In jurul lui tot felul de actori care fac tot felul de lucruri actoricesti cum ar fi sa joace, si in consecinta filmul e destul de la limita de distractiv pana pe undeva pe la minutu 90. Michael Keaton o cam rupe, Emma Stone si ea, deci macar atat, da' filmu are dincolo de asta niste probleme destul de serioase de macro. Inarritu nu se decide daca vrea sa faca povestea actorului innebunit de faima, care aude voci si se pune la indoiala da' e intr-un final indeajuns de megaloman cat sa-si duca toate lucrurile pana la capat si sa calce peste orice - asta ar fi fost o poveste cu un personaj misto. Dar cum si Inarritu e artistu pizdii decide sa infloreasca peste povestea asta pe ici si pe colo mesaje macrocosmice despre dificultatile artisticaraiei si insereaza niste monologuri diatribice vizavi de varii critici sau persoane neintelegatoare care nu inteleg ca a fi artist e greu. Drept pentru care filmu asta ajunge in niste momente in niste limite extrem de dubioase de fie-ti mila de mine de artist ce sunt ca e greu. Ceea ce e destul de inacceptabil cam din orice punct de vedere si-ti da subit un jet de jeg spiritual in tine intr-un film care altminteri ar fi putut fi chiar ok. Apoteoza cerutului de mila se intampla intr-un duel Michael Keaton cu cea mai critica critica de teatru in care asta-i explica ce pizda lasa e ea ca critica si ce suflet brav si nobil e el ca se risca si creeaza. Moment in care filmu se cam duce fara drept de apel fix in pula, cam exact asa cum se intampla si in Lady in the Water in care Shyamalan decide sa faca aceeasi manevra si sa-si bage un critic de film in film pe care sa-l atace, manevra care a marcat si ultimu moment in care cineva l-a mai luat vreodata in serios pe Shyamalan. Cert e ca daca ajungi sa ceri mila pentru filmu tau in film esti praf, degeaba, si-ti aneantizezi orice soi de alt efort pe care-l faci. Deci filmul mie mi-a fost simpatic spre foarte simpatic pana cand personajele au fost deturnate in slujba mancatoriei de cacat pe care Inarritu a tinut s-o faca cat de explicita posibil, ca parca-i era frica ca daca manca cacat ceva mai subtil nu se prinde lumea. Astfel incat in ultimele ~30 de minute filmul reuseste o pirueta destul de abila in care se deplaseaza de la a fi un film destul de legit despre fame crazyness la a fi un film despre cum sa mananci cacat ca un muist si ce greu e sa fii Inarritu.

Clouds of Sils-Maria (2014) - Asta in contrapunct cu Birdman, un film mai serios si matur si frumos despre varii probleme din domeniul artistic actoricesc, cu o Juliette Binoche actrita faimoasa cu intrebari si probleme, pe numele ei Maria. Maria a jucat in tinerete intr-o piesa care punea doua femei indragostite, una de vreo 20 si una de 40, sa se bata cap in cap, pentru ca aia mica o tot joaca pe degete pe aia mai batrana si dependenta. Si cum au trecut 20 de ani, Maria se gaseste acum in postura de a juca nu rolul rebelei tinere je m'en fiche cu smecherie, ci ala de femeia jucata pe degete disperata de niste sentiment tanar. Ce face Assayas cu asta e un soi de sah emotional destul de milimetric si excelent executat de Juliette Binoche pe masura ce se lupta cu a-si accepta rolul asta opus. Filmu se intampla in munti in Sils-Maria si n-are nici o legatura cu Nietzsche decat daca vrei tu neaparat sa aibe. Da' pentru ca se intampla acolo in munti primim asadar varii slide-showuri cu landscape muntos elvetian si cetzuri care se extind ezoteric printre vai si te invita la diverse interpretari pe care totusi nu si le voaleaza niciodata pana la capat. Asta pesemne ca e un soi de maturitate in regie, in care filmul iti face asa un soi de dans gratios in juru potentialelor semnificatii si nu se caca-n farfuria ta ca Birdman. Adevaru e ca filmu asta e cumva dincolo de alte lucruri extrem de elegant in lucrurile pe care le face. Langa Juliette Binoche se gaseste destul de in perpetuitate asistenta ei, Kristen Stewart, care e cam spot-on aici, si filmul are niste jocuri extrem de misto in care ele tot repeta piesa intre ele doar ca la un moment dat nici nu-ti mai dai seama daca ele acum chiar vorbesc sau daca-si dau replici din piesa? Si la un moment dat Kristen Stewart si dispare fara nici un soi de justificare. Pesemne ca exista o linie pe care poti s-o trasezi daca tii mortis, da' cumva uneori lucrurile sunt ok si doar sugerate.

Hector and the Search for Happiness (2014) - Un film fara nici un dumnezeu pe care l-as folosi mai degraba ca sa ma pornesc in rant-u ce urmeaza ca la asta ma gandeam in timp ce-l vedeam.

Rant deci. Ce m-a enervat cumplit de tare in legatura cu toata mizeria cu Pharell si Happy-u lui pe care l-am tot auzit fix in perioada in care mi s-a dat sa parasesc tara lu dumnezeu America, este ca e una dintre apoteozele comodificarii fericirii. Asta nu suna ok in romana. Comodifying happiness, un demers care e distopic de avansat in U S and A unde toti sunt invatati de la varsta de happy meal ca ei sunt fericiti intr-o asemenea masura incat sa le dezbati fericirea si pozitia e echivalent cu a-i scuipa in ochi. Da' la ce pula mea atata happy? Da' cine ti-a spus tie c-ai venit pe lumea asta sa fii happy? Asadar frenezia asta cu oameni urlatori de cat de fericiti sunt ei in lumea asta de cacat s-a extins international ca pula si cumva involuntar umoristic. Rezultatu fiind palestinieni care sar in sus sa cante ce fericiti sunt ei. Mie asta mi se pare umoristic ca pula ca Happy-u lu Pharell nu e decat inca o bucata de puzzle in propaganda americana directionata catre poporu de zombii care trebuie spalat pe creier ca e fericit. Si ce-i drept, putine lucruri sunt mai eficiente in a spala pe cineva pe creieri decat sa-l convingi ca e fericit, ca atunci sursa obedientei devine eminamente interioara dintr-un spirit de autoconservare a unei fericiri contrafacute. Lucrurile care ne supara trebuie eliminate din orizont, nu din lume, ci din orizont, astfel incat sa fie totu foarte clar ca suntem fericiti ca pula. O lume de fericiti. La fel ca la toate mecanismele avansate de propaganda in masa e ceva foarte fascinant la cat de abil e aparatu asta american in a-si retardiza subiectii. Da' cu atata abilitate n-am mai vazut. Io cand am plecat din state ma simteam de parca am plecat din Korea de Nord, o lume din-asta care n-are nici un soi de angrenaj in nimic real dincolo de dictarile capitalisto-fericite care beneficiaza de o asemenea ubicuitate incat sunt complet implacabile. Ca orice mecanism de propaganda care se respecta. Cumva de-aia mi-a fost si foarte greu sa dispretuiesc americanii de prin juru meu pentru ca pareau cu totii victime de bun simt ale unei monstruozitati pe care n-au absolut nici o sansa sa o identifice atata timp cat sunt nascuti si crescuti in societatea aia. Belly of the beast.

Si revenind la mizeria asta de film cu Simon Pegg in care el e un psihiatru londonez perfect asezat care-si da seama ca el de fapt nu stie ce-i aia fericire ca sa le zica pacientilor cum sa fie fericiti, drept pentru care porneste intr-un voiaj in juru lumii in care are tot soiul de intamplari extravagante si cu personaje extravagante si extravagantza. Nu ma gandeam ca poate cineva are indeajuns de multa nesimtire incat sa faca un film din-asta atat de reteta (si cu Simon Pegg of all people) in care albu trece prin culturi variate si da peste femei bolnave in avion care-l invata lectii de viata si dupa aia se intoarce acasa unde-si da seama ca el de fapt acolo e fericit. Projectile vomiting e lucru lu care m-a tot facut sa ma gandesc filmu asta pe parcursul lui cel lung pe masura ce-mi dadeam seama ca sunt victima unui roman shower. M-am gandit ca poate Simon Pegg e un soi de garant pentru ceva totusi nu atat de mizer, ca a fost dureros si sa-l vad p-asta jucand tot umectat de dramele educationale ale personajelor culturale. Da' dupa asta Simon Pegg nu mai e garant pentru nimic, atata cacat sa manance, pesemne ca nu-i un actor asa de stralucit pentru ca in niste momente vezi cum exista o farama de constiinta acolo in capu ala al lui care-si da seama in ce hal mananca cacat cu lopata. Si asta face lucrurile si mai dificilie. Acuma n-are decat sa joace in filmele lu Inarritu. 

hoe #3

The Theory of Everything (2014) - Pe multe liste ca fiind unu dintre cele mai bune filme ale anului, o alegere dubitabila. Nu-i neg valoarea ecranizarii valorii lu Stephen Hawking, da' asta nu-l face neaparat un film teribil de bun cat mai mult spre document necesar. Prima jumatate a filmului e destul de misto facuta si de efect, cand lucrurile trec insa in hardcore wheelchair acting filmu-ti cere destul de masiv sa-ti deschizi toti porii receptori de wheelchair drama. Undeva pe-acolo sunt din pacate niste momente extrem de cringy pentru ca toate ca toate e tare dificil sa scoti ceva tearjerking real in scene dramatice in care Microsoft Sam ii da liber sotiei sa-l futa pe baiatu de la biserica. Poate nu mi s-a extins mie sentimentu chiar pana acolo? Desi ma cam indoiesc, ca sentimentu meu e destul de elastic. Astfel incat ultima jumatate e mai degraba un omagiu (just si toate cele) unui individ care a reusit sa faca trei copii putand sa-si miste doar vreo 2 degete. Filmu asta macar elucideaza acest mare mister intr-un moment in care un prieten il intreaba pe Stephen Hawking cel carat in brate daca lucrurile mai functioneaza in continuare si el ii raspunde "different system, automatic". Niiiiiice. You go Stephen Hawking you, you playa.


Submarine (2010) - Film extrem de simpatic extrem de eficient in a ilustra niste praguri extrem de apocaliptice in viata unui pusti de 15 ani, Lloyd. Lloyd cel singuratic se intreaba la inceputu filmului pe marginea marii cam ce lucruri o fi. In scopu aflarii i se servesc niste drame definitorii ca problemele conjugale ale parintilor si o pasiune pentru o anumita domnisoara imbracata in rosu. Personaju asta e totusi extrem de misto pentru ca il vezi cum incearca sa rezolve toate problemele vietii la capacitate maxima si cum toate motorasele din capu lui de 15 ani functioneaza in perpetuitate la toti cilindrii. Filmu preia frenetismul de altfel foarte calculat al individului si-l transpune destul de spectaculos intr-un montaj care pare sa fie intotdeauna cu un pas inaintea ta. Si nu numai montajul, da' filmu face intr-una niste chestii extrem de misto cum ar fi varii momente self-reflexiveness si film within a film intr-un faux-Super8 care este "the Super8 footage of memory". Si cam face toate lucrurile astea intr-una in niste imagini destul de superbe. Deci na, ce pot sa zic, filmu asta e straight up soul food, si daca ar fi fost vreun 2010 acum pesemne ca asta ar fi fost unu dintre cele mai bune filme din anu ala.


Enter the Void (2009) - Gaspar Noe e unul dintre aia cam o mana de regizori in viata care inteleg potentialurile maxime ale cinema-ului si actioneaza in consecinta. Filmu incepe cu un generic-viol cum eu n-am mai vazut sau primit. Gaspar Noe isi propune sa-ti stearga creierii din primele secunde ale filmului si te pune sa te intrebi daca cumva asta e momentu in care descoperi ca esti de fapt epileptic. Daca nu esti epileptic ce urmeaza e un trip destul de dement a carui justificare pesemne ca se regaseste doar in existenta lu Gaspar Noe. Dincolo de justificari redundante filmu te tine intr-o dementza vizuala careia nu-i scapa mingea niciodata in 160 de minute. Nu stiu daca poti sa ceri mult mai mult de la un film. Sunt si 160 de minute presarate cu bunaciunea dumnezeiasca de Paz de la Huerta care se prelinge libidinos pe-aici sau suferind pe-acolo, dar ce-i important e ca face toate lucrurile astea intr-o mare majoritate dezbracata. Asadar filmu isi atinge apogeurile Gaspar Noeice spre sfarsit cand Gaspar Noe considera de cuviinta sa-ti dea un cumshot in ochi cu spiritu fratelui care se reincarneaza in pizda surorii. Si cu toate astea probabil ca-i unu din cele mai bune filme facute vreodata.

Burden of Dreams (1982) - Documentar despre cum sa fii dement si Herzog in jungla. Filmu ilustreaza ceva din culisele nebuniei lu Herzog care s-a chinuit 4 ani sisific sa faca un film despre un Kinski sisific care incearca sa treaca un vapor peste un munte, Fitzcarraldo. E o poveste destul de fascinanta despre cum sa nu te dai batut nici in ruptul capului cand te afli in anu 1980 si in Amazon. Stiam povestea, care chiar e foarte spectaculoasa, eram doar curios cam care era atitudinea lu Herzog vizavi de toate lucrurile care se intamplau acolo. Si intr-un moment in care aborigeni in juru lui incep sa moara ca sa-i ridice vaporu lu Herzog, incepi chiar sa-ti pui niste probleme destul de serioase despre ok, auteur nebun et al dar what the fuck. Asa ca mi-era frica sa nu devina cumva caricaturist si deci cumva nul cu artistu disperat complet sa-si faca arta. Insa in momentele cele mai nasoale Herzog reuseste sa scape de caricaturism si-l vezi pe om cand e intrebat la sfarsit ce-o sa faca dupa ce termina cu Fitzcarraldo si el zice "I shouldn't make movies anymore. I should go to a lunatic asylum." Si de fapt si mai important, zice in ultimele 5 minute ale filmului, dupa toate dementzele pe care le-ai vazut, "Even if I get that boat over the mountain and somehow I finish that film, anyone can congratulate me and try to talk me into finding it marvelous, but nobody on this earth will convince me to be happy about all that, not until the end of my days". Deci mda, still, love to the Herzog.

Si apropo si de Gaspar Noe si ce face el si cinema in general, ultima chestie pe care o spune Herzog in filmu asta e una din formularile destul de perfecte despre the drive to make movies

"It is not only my dreams. My belief is that all these dreams are yours as well. And the only distinction between me and you is that I can articulate them. And that is what poetry or painting or literature or film making is all about. It's as simple as that. And I make films because I have not learned anything else and I know I can do it to a certain degree. And it is my duty because this might be the inner chronicle of what we are. And we have to articulate ourselves, otherwise we would be cows in the field."

ho #2

Little Birds (2011) - Din categoria filme cu Juno Temple, cautionary tale la limita de finut executat, cu niste puseuri de landscape, si personaje-n vant foarte bine filmate, undeva in zona de sundance movie cu teen drama incercat un pic edgy, da' cand e cu Juno Temple e frumos. Juno Temple e intr-un orasel micut de pe langa Los Angeles si se plictiseste dupa ce taica-su s-a sinucis, drept pentru care cand gaseste niste skateri tatuati intr-o piscina goala decide sa caute niste hardcorism, ca viata cu mama trista semi-alcoolica e cumva nesatisfacatoare, da' cand e cu juno temple e frumos.

Reservation Road (2007) - Revazut pentru ca Jennifer Connelly. Care e foarte buna in film. O poveste despre doua cupluri intersectate la intersectia in care Mark Ruffalo da cu masina peste copilu lu Joaquin Phoenix si cum cei trei indivizi implicati in chestie reactioneaza. Filmu pare sa construiasca ok un timp dupa aia pare sa cam ramana fara idei si tensiuni, in ciuda subiectului si arcului si drept urmare fasaie destul de urat si degeaba la sfarsit, motiv, pesemne, si pentru care nu tine nimeni minte filmu asta in vreun fel. Virtuozitate actoriceasca de la Joaquin Phoenix si Jennifer Connelly indeed, da' cumva date in vant atata timp cat filmu se termina atat de degeaba de parca nici nu stie de ce s-a terminat. 

Fury (2014) - In primu rand mi-e rusine ca am vazut filmul asta, in principal pentru ca mi-era clar de cand am vazut posteru ca doamne dumnezeule de ce dracu mai face cineva in continuare filme cu nazisti si bravi americani? Insa intr-un moment de braindead-uiala maxima m-am riscat cumva si pentru ca exista o sectiune de oameni confuzi care lauda filmul asta si eram curios cat de rau poate sa fie. Si mda e un cacat degeaba menit sa reaminteasca de sacrificii americane si suflete nobile care se bat cu nazisti in tanc si pula mea. Brad Pitt bradpituieste pe-acolo, ei stau in tanc, sunt camarazi, unu-i fraier, viata-i grea, razboiu-i greu, pizdele-s putine, dupa aia-s multe, dupa aia-s moarte, fraieru invata camarazenie, invata spirit de sacrificiu, si invata ce-i aia sa te bati din tanc. Dramatic. Nici n-ar trebui sa scriu nimic de filmu asta la halul in care aveam deja quota-u umplut cu cacaturi de genu asta pe viata. 

Men, Women & Children (2014) - Nou film al lu Juno / Up in the Air / Thank You for Smoking Jason Reitman. Segmentat in bucati despre niste varii cupluri si indivizi de la Adam Sandler la copii de 15 ani care cumva isi rezolva problemele vietii alea care au existat dintotdeauna prin intermediul tehnologiilor noi cum ar fi laba la calculatoru lu fi-tu ca al tau e plin de adware. Lucrul chiar interesant la filmul asta e ca integreaza in film intr-un mod estetic ok si cel mai hardcore ce inseamna texting/facebooking si in general virtual life-ing in ziua de azi si mai ales in medii din-astea social intense cu adolescenti de 15 ani. Astfel incat e posibil in ziua de azi sa-ti trackuiesti si log-uiesti fiica in toate felurile posibile daca asta e ceea ce-ti doresti, pentru ca adevaru e ca pesemne ca pentru unii parinti indeajuns de nebuni sa-i dai un iphone lu fii-ta inseamna de fapt sa-i pui un gps tracker cu care sa-i scrutinizezi fiecare miscare cu acuratete digitala. Asta e unu din lucrurile care mi s-au parut cel mai frapante la filmul asta ca pesemne ca chiar exista parinti de genul asta cu lopata iar tehnologia e categoric indeajuns de avansata sa fii intotdeauna full NSA CIA pe fii-ta. In rest diverse probleme de adolescenti singuratate si MMORPG executate nici prea bine nici prea rau, asadar e un mozaic d-asta cu probleme sentimentale care are plusu de niste fetze foarte ok si cumva pentru prima oara o integrare eficienta a modului in care chat-urile complementeaza destul de masiv o viata sociala adolescentina acum. 

Whiplash (2014) - In primul rand extrem de lowbudget. Atat de low-budget incat nu si-au permis nici macar extrashi sa fake-uiasca sali de concert pline pentru toate concertele dubioase de jazz care se tot intampla in film, astfel incat toate lucrurile astea care ar necesita un oaresicare buget sunt destul de trisate din poigne din filmare. Filmu e despre un baiat de 19 ani care vrea sa fie cel mai baterist baterist in conservator si ajunge la cel mai dur profesor J.K. Simmons care in principiu e varianta muzicala a sergentului din Full Metal Jacket si intr-un limbaj la fel de eficient si colorat divers. Astfel incat jumate din film J.K. Simmons urla la gros-plan lucruri hardcore si cealalta jumate Miles Teller (of The Spectacular Now) cel de 19 ani incearca sa dea din ce in ce mai tare-n tobe. Dubios e ca din minimalismul asta narativ destul de extrem filmu reuseste sa creeze mai multa tensiune si personaje decat majoritatea filmelor alora care-si permit extrashi. Partea misto e ca filmu incearca foarte putin sa-ti dea un soi de thread narativ conventional pe care sa poti sa-l urmaresti mai ca vita si ca cumva filmul progreseaza in perpetuitate in momentele astea de punct contrapunct dintre JK Simmons cel dement si invatacelu care se straduieste sa(-si) arate ca he has what it takes. Astfel incat filmu in mod placut surprinzator e foarte putin o poveste de from baterist rags to baterist riches ci mai degraba un focus pe doua personaje destul de maniacale care se intersecteaza intr-un mod pana la urma oportun.