Reservation Road (2007) - Revazut pentru ca Jennifer Connelly. Care e foarte buna in film. O poveste despre doua cupluri intersectate la intersectia in care Mark Ruffalo da cu masina peste copilu lu Joaquin Phoenix si cum cei trei indivizi implicati in chestie reactioneaza. Filmu pare sa construiasca ok un timp dupa aia pare sa cam ramana fara idei si tensiuni, in ciuda subiectului si arcului si drept urmare fasaie destul de urat si degeaba la sfarsit, motiv, pesemne, si pentru care nu tine nimeni minte filmu asta in vreun fel. Virtuozitate actoriceasca de la Joaquin Phoenix si Jennifer Connelly indeed, da' cumva date in vant atata timp cat filmu se termina atat de degeaba de parca nici nu stie de ce s-a terminat.
Fury (2014) - In primu rand mi-e rusine ca am vazut filmul asta, in principal pentru ca mi-era clar de cand am vazut posteru ca doamne dumnezeule de ce dracu mai face cineva in continuare filme cu nazisti si bravi americani? Insa intr-un moment de braindead-uiala maxima m-am riscat cumva si pentru ca exista o sectiune de oameni confuzi care lauda filmul asta si eram curios cat de rau poate sa fie. Si mda e un cacat degeaba menit sa reaminteasca de sacrificii americane si suflete nobile care se bat cu nazisti in tanc si pula mea. Brad Pitt bradpituieste pe-acolo, ei stau in tanc, sunt camarazi, unu-i fraier, viata-i grea, razboiu-i greu, pizdele-s putine, dupa aia-s multe, dupa aia-s moarte, fraieru invata camarazenie, invata spirit de sacrificiu, si invata ce-i aia sa te bati din tanc. Dramatic. Nici n-ar trebui sa scriu nimic de filmu asta la halul in care aveam deja quota-u umplut cu cacaturi de genu asta pe viata.
Men, Women & Children (2014) - Nou film al lu Juno / Up in the Air / Thank You for Smoking Jason Reitman. Segmentat in bucati despre niste varii cupluri si indivizi de la Adam Sandler la copii de 15 ani care cumva isi rezolva problemele vietii alea care au existat dintotdeauna prin intermediul tehnologiilor noi cum ar fi laba la calculatoru lu fi-tu ca al tau e plin de adware. Lucrul chiar interesant la filmul asta e ca integreaza in film intr-un mod estetic ok si cel mai hardcore ce inseamna texting/facebooking si in general virtual life-ing in ziua de azi si mai ales in medii din-astea social intense cu adolescenti de 15 ani. Astfel incat e posibil in ziua de azi sa-ti trackuiesti si log-uiesti fiica in toate felurile posibile daca asta e ceea ce-ti doresti, pentru ca adevaru e ca pesemne ca pentru unii parinti indeajuns de nebuni sa-i dai un iphone lu fii-ta inseamna de fapt sa-i pui un gps tracker cu care sa-i scrutinizezi fiecare miscare cu acuratete digitala. Asta e unu din lucrurile care mi s-au parut cel mai frapante la filmul asta ca pesemne ca chiar exista parinti de genul asta cu lopata iar tehnologia e categoric indeajuns de avansata sa fii intotdeauna full NSA CIA pe fii-ta. In rest diverse probleme de adolescenti singuratate si MMORPG executate nici prea bine nici prea rau, asadar e un mozaic d-asta cu probleme sentimentale care are plusu de niste fetze foarte ok si cumva pentru prima oara o integrare eficienta a modului in care chat-urile complementeaza destul de masiv o viata sociala adolescentina acum.
Whiplash (2014) - In primul rand extrem de lowbudget. Atat de low-budget incat nu si-au permis nici macar extrashi sa fake-uiasca sali de concert pline pentru toate concertele dubioase de jazz care se tot intampla in film, astfel incat toate lucrurile astea care ar necesita un oaresicare buget sunt destul de trisate din poigne din filmare. Filmu e despre un baiat de 19 ani care vrea sa fie cel mai baterist baterist in conservator si ajunge la cel mai dur profesor J.K. Simmons care in principiu e varianta muzicala a sergentului din Full Metal Jacket si intr-un limbaj la fel de eficient si colorat divers. Astfel incat jumate din film J.K. Simmons urla la gros-plan lucruri hardcore si cealalta jumate Miles Teller (of The Spectacular Now) cel de 19 ani incearca sa dea din ce in ce mai tare-n tobe. Dubios e ca din minimalismul asta narativ destul de extrem filmu reuseste sa creeze mai multa tensiune si personaje decat majoritatea filmelor alora care-si permit extrashi. Partea misto e ca filmu incearca foarte putin sa-ti dea un soi de thread narativ conventional pe care sa poti sa-l urmaresti mai ca vita si ca cumva filmul progreseaza in perpetuitate in momentele astea de punct contrapunct dintre JK Simmons cel dement si invatacelu care se straduieste sa(-si) arate ca he has what it takes. Astfel incat filmu in mod placut surprinzator e foarte putin o poveste de from baterist rags to baterist riches ci mai degraba un focus pe doua personaje destul de maniacale care se intersecteaza intr-un mod pana la urma oportun.
No comments:
Post a Comment