Paper Towns (2015) - asteptari minimale de la filme cu adolescenti plutind in suburbii plictisite si americane. Un baiat sta vizavi de o fata. O place de cand era mic. Timpul trece si ei nu vorbesc. Ea apare intr-o seara si apoi dispare. Baiatul devine convins ca ea e solutia si ca trebuie s-o caute. Pe drum dispera. O gaseste si descopera ca e irelevanta. Mult mai multa carne pe filmul asta decat media, e si facut dupa o carte. Spre deosebire de feel-good-urile redundant-nostalgice care sunt filmele astea de obicei, aici se atenteaza si ceva vag cinematografic. Personajele tot trec in imagini prin gauri negre si intunecoase ca sa-si gaseasca raspunsurile. Si atunci daca se intampla niste lucruri in imagini bine are automat un oaresicare impact. Deci don't go chasing butterflies. Or go, but don't forget they're butterflies.
The Goob (2014) - un slabanog esuat in ruralitatile Australiene e prins intre un muist tatuat si o mama care suge pula la muist cu sete. Impreuna cu fratele ejectat rapid din poveste incearca sa se zbata in fata unei autoritati degeaba. Dar Goob sta cu un ochi pe ceva care s-ar putea sa fie altceva. Si totusi e tot tras inapoi intr-una. Lipsa de deznodamant a filmului astuia il face foarte onest in niste feluri. Nu-si propune mult mai mult dincolo de a ilustra micro-universul unui pustan facut ping-pong de varii forte mult peste capul lui. Si totusi intre loviturile astea se intampla niste drumuri si lumini si imagini frumoase. Si deci la sfarsit tot pe fuga, tot pe drum, dar si totusi ce culori.
Experimenter (2015) - Despre experimentele atotcitate ale lui Stanley Millgram de prin '61 cand a descoperit vrand nevrand ceva foarte urat despre disponibilitatea naturii umane la a se supune autoritatii, oricare ar fi ea. Asta filozofic cumva s-a rezolvat de mult, da' cui ii pasa ce zic filozofii. Niste fagoti. Dar fagotii au tot discutat despre predispozitia umana la sclavie. Cu cat mai sclav cu atat mai linistit, cu cat mai repede cu atat mai bine. Da si mie o parcela sa sap la ea aici, un patratel imi trebuie si gata. Dar oamenii s-au socat cand slabiciunea s-a dovedit clinic. Altminteri filmul teribil de dubios si nici nu-mi imaginez care a fost ideea. N-as zice ca e chiar ratat, pentru ca de bine de rau se tine in insistenta lui cu estetica asta dubioasa de teatru si decoruri fake si personajul principal vorbind direct la camera. Si daca stiai deja de treburile cu Millgram e macar destul de educational sa vezi cat de multe forte s-au opus descoperirilor lui ca ba, vedeti ca sunteti niste sclavi. Nu domne. Cine io?
Inside Llewyn Davis (2013) - Filmul asta n-ar fi fost cine stie ce daca n-ar fi nimerit cu atata acuratete egocentrismul ala narcisistic de wanna-be artist care n-are multe alte lucruri in afara de incredere in el. Asa ca Oscar Isaac se plimba suparat prin film de colo colo ca oamenii nu inteleg ca el e un profesionist si ca asta e arta lui. Si bine ar fi fost foarte usor s-o dea caricaturistic in asta, da' fratii Coen se plimba pe o linie foarte fina in care-l pastreaza p-asta uman da' cumva eminamente enervant cu ambitiile lui care nu mai lasa loc de nimeni si nimic. Si cu sfarsitul ala in care-l dau complet in circularitate il termina intr-un gimmick pe care-l vand vag ieftin si cu repeziciune. Da' in acelasi timp mi se pare ok pentru ca-si cam asuma pretul. Deci e ok si cu opusuri din-astea mai putin maxim ambitioase, ca dupa cum vedem, prea multa ambitie strica.
No comments:
Post a Comment