Laurence Anyways

Deci Xavier Dolan, acest wunderkind canadian, brav luptator pe fronturile de catharsis pentru oameni cu sexualitati inoportune pentru oamenii din juru lor.

Laurence Anyways te tine 3 ore 10 ani in viata unui individ care dupa 35 de ani de viata in impostura corpului de barbat decide ca nu mai poate si isi pune cercei. Nu este homosexual (desi tehnic este lesbian), nu-i place doar sa se joace de-a rochita, pur si simplu are senzatia ca are sufleti de femeie. De-a dreptu dezgustator.

Xavier Dolan se dovedeste a fi extrem de abil in a ilustra jucaus-elocvent un time-frame atat de considerabil. Filmul te trece prin toate stagiile problematice inerente unei schimbari profunde de identitate, care schimbare este o chestiune care priveste intreaga natura umana dar cumva daca se arunca cercei in ecuatie lucrurile devin deodata foarte dificil de privit. Filmul este dincolo de elegant in abordarea lui aproape celebratorie a procesului altminteri presarat cu probleme dintre cele mai dubioase. Celebratoriu pentru ca lucrurile se trateaza totusi ca un soi de venit acasa dificil al personajului, intamplat perpetuu in contrapunct cu femeia cu care-si imparte viata.  

Problema principala cu care se confrunta intotdeauna filmele astea exploratoare de LGBTQED este, ca peste tot, una de abilitate artistica si una de perspectiva. Dar cumva pentru ca chestia pe care incerci s-o vinzi e din start un ceva cu o tona de prejudecati in spate, orice soi de eroare e taxata la sange din instinctul prejudecantului de a refuta ce i se propune in slujba revenirii la ochelarii de cal. Si atunci multi LGBTQED cu intentii bune, din erori de calibrare, ajung sa contribuie la fetisizarea diferentelor dintre aia si aia si ajung sa adauge la perpetuarea segregarii.

Din fericire Xavier Dolan evita toata problematica facand un film nu din perspectiva iata, LGBTQED ci din perspectiva iata, oameni. Iata, umanitate. E complicat. Perspectiva e una atat de automat imbratisanta incat exista 0 ostracizare in interiorul viziunii filmului, ceea ce ofera la un mod foarte propriu un safe place pentru personajul care se tot zbate. Si atunci in povestea filmului problemele de sexualitati se muta la periferie si in esential ramane lupta unui individ in a deveni ce este. Nu stiu foarte multe alte filme care sa plece din start dintr-un punct atat de imbratisant dincolo de orice dubiu, dar Gregg Araki si al lui Mysterious Skin e cam primu lucru care-mi vine in minte. In niste moduri foarte similare Araki porneste automat imbratisant astfel incat tribulatiile personajului sunt ilustrate ca probleme inerente umanitatii nu probleme de cu cine te futi. Si in definitiv poate asta e punctul maxim pe care-l pot reusi filmele de genul asta in calitate de material artistic si anume o largire eficienta a conceptiei limitat-populiste despre ce inseamna umanitate. Caci umanitatea e larga, si nu poate pretinde nimeni ca-i stie toate valentele. Exista o discutie in film in care i se spune personajului principal in timp ce e concediat din postura de profesor ca potrivit dictionarului american de boli psihologice asta cu trasngenderismu e o boala. Si oare cum poate cineva sa dea un asemenea verdict? Din ce postura iti poti permite sa spui ca chestia aia despre care nu stii si nu intelegi nimic dincolo de o privire clinic-absurda a simptomelor - e o boala? Dar lucrurile astea intra deja intr-o sfera Nietzscheana a fatarniciei chestiei numita "human knowledge" in care umanitatea a invatat cu intelectul sa devina artificial stapana peste niste complexitati ale naturii trantind etichete. Si apoi avem distanta siguranta si superioritate. Deci din fotoliul lui de undeva un american prost a decis ca asta e o boala ca asa i se pare lui cu mintea lui de om insignifiant drept pentru care o multime de alti oameni sufera. 

Dincolo de lucrurile astea care sunt prea tentante sa scrii despre ca sa nu, Xavier Dolan e un regizor extrem de bun undeva la o confluenta foarte fericita de Gregg Araki, Gaspar Noe si Wong Kar Wai. Araki cu caldura, Gaspar Noe in niste puseuri de culori si neoane si cu WKW similar in forta cu care-si imprima o estetica foarte proprie. Respectiv filmul e plin de tot soiul de muzici care trec rapid de la Beethoven la The Cure la Moderat da' totul se intampla atat de ne-apologetic si exuberant incat functioneaza si o inghiti din inertie, caci el se duce. Si se duce des si se tot duce. Si nu-i deloc lucru putin sa poti sa sustii 168 de minute de epopee cu drama de identitate intr-un ritm care tot danseaza bipolar in niste estetici cat se poate de nimerite. Ajuta foarte mult si faptul ca Laurence si a lui partenera in jurul careia tot danseaza toti anii astia sunt jucati la 100% de actori. Le joaca cu toate venele de pe fatza.

In alta ordine de idei filmu asta mi-a reinviat frustrari vizavi de exista oamenilor intr-atat de mici incat sa fie deranjati de cum arata niste alti oameni din jurul lor. Pardon, sa fie insultati. De parca e lumea lu ma-ta sa ai tu opinii interventioniste despre cum ar trebui sau n-ar trebui sa arate ceilalti oameni din jurul tau. Daca n-as suspecta ca e o chestiune care tine mai mult de ignoranta si lipsa de educatie decat de o rautate elementara m-as cam caca in lumea asta. Da' slava domnului ca-s destept.