The Revenant

Birdman, filmul precedent al lu Inarritu a fost o chestie cel putin interesanta care insa intr-un final n-a facut decat sa dovedeasca cat de confuz semidoct e de fapt acest Inarritu. De fapt acest "de fapt" nu se justifica, pentru ca nu a dovedit in nici un moment ca n-ar fi un confuz semidoct. Cumva boala filmelor lui este perfect trasabila prin intreaga lui filmografie si ea se numeste Inarritu. In ciuda numeroaselor situatii in care individul s-a gasit flancat de varii elemente cu potential considerabil, el a demonstrat in mod consistent o inabilitate de a-si jongla jocul pana la sfarsit. Chiar daca pleci la drum cu el cu niste bun simt si incredere, in toate filmele lui ii scapa lucrurile pe jos si ramai uitandu-te la un ceva dezastru de prost, tradat ca ti-ai investit vreun sentiment intr-o constructie in varfu careia iti apare negresit la sfarsit subit capu de prost al lu Inarritu. Astfel incat traseul spectatorului in relatie cu filmele lui se intampla astfel: Hai Inarritu. Hai jongleaza. Hai da-i tu. Hai ca parca jonglezi. Of Inarritu. Of. Iar le-ai scapat. Doamne. Doamne ce prost esti Inarritu.

M-as aventura sa spun ca putini oameni de la Hollywood mai executa astazi atat de consistent semidoctie flatulata. Dar pesemne ca numele latin ii confera un grad de legimitate flatulenta confuzionanta.

The Revenant este aici o exceptie de la acel traseu numit mai sus. Pentru ca aici nu-ti da nici macar timp sa fii un pic hai Inarritu, jongleaza. Aici e destul de din prima faza: ummm... Ce faci Inarritu? Ce-ai facut acolo?

Din nou el se gaseste la intersectia unor lucruri din care poate ar putea iesi ceva cu potential, respectiv Lubezki in copaci cu actorii care sunt si landscape-ul care este. Si tocmai pentru ca toate elementele sunt destul de perfecte in singularitatea lor, ce iese in prim plan e doar cum le jongleaza Inarritu. Astfel incat in 156 de minute si 3 vieti (actual running time), ai tot timpul din lume sa devii din ce in ce mai confortabil cu notiunea ca nu ar mai trebui sa vezi vreodata un film facut de omul asta.

In film niste americani vanatori de piei pe pamanturi indiene sunt atacati si omorati, scapa doar vreo 10 din 50, printre ei DiCaprio si Tom Hardy. Ei trebuie sa mearga mult pe jos prin paduri pana ajung undeva unde vor. Din pricina faptului ca Glass e atacat subit de un urs digital, insa, cineva trebuie sa ramana in urma cu el si sa stea sa moara si sa-l ingroape. Hardy nu prea are rabdare insa, asa ca incearca sa-l ingroape inainte sa moara de urs. Si-l omoara si pe fi-su indian pentru ca asa se intampla cand faci lucruri din-astea. Hardy pleaca deci si urmeaza 2 ore in care DiCaprio se taraste prin paduri trist si cu bale la gura incercand foarte tare sa ajunga la Hardy ca sa-l ierte. Asadar majoritatea filmului e un soi de Bear Grylls melodramatic. Si niste indieni tristi presarati pentru gust. Sa nu uitam totusi ca indienii sunt tristi ca mai tineti minte atunci cand le-am ras rasa de pe fata pamantului si le-am luat pamanturile? Da' lasa ca-i punem aici si zicem ia uite ce rai am fost cu indienii si le trece. Si dam si-un premiu la cea mai mare tristete de indian. Pardon, cea mai indreptatita tristete de indian. Si oricum asta cu indienii se leaga la sfarsit intr-un mare fel revendicator pe care nici n-o sa-l intelegeti ca nu e nimic de inteles. Da' nu stiti asta. Poate o fi. O fi n-o fi?

In orice caz, intre timp pe drum Inarritu isi demonstreaza versatilitatea cinefila copiind varii chestii revoltatoare din alte filme pentru a ilustra puterea spiritului uman atunci cand vrea foarte tare sa gaseasca pe cineva si sa-l ierte. Astfel incat DiCaprio mananca organe crude si se baga intr-un cal de frig, invelindu-se gingas in fasii de abdomen cabalin. Doamne ce-o sa-l mai ierte. Obstacolele fizice nu sunt insa singurul lucru in calea acestui brav revenant. Pentru ca pe drum este torturat si de amintirea fiului indian mort si de femeia indianca moarta care se gaseste subit plutind prin cadre la intamplare intr-o maniera care definitiveaza in niste moduri absolute mozaicul de referinte confuze si degeaba in care se tot scalda filmul.

 Problema e ca atunci cand omagiezi niste lucruri, si mai ales niste lucruri asa serioase ca Tarkovsky, ideea e ca trebuie sa le si simti pe lucrurile alea. Omagiul reusit se intampla atunci cand doi oameni sunt deja pe aceeasi lungime de unda si doar isi imprumuta unul altuia niste simboluri din jurul aceleiasi expresii. Cand tu insa ce simti, chestia de care esti plin, e mizerie telenovelistica ieftina, melodrama de mexican prost in padure, si tu ai pretentia sa bati cu ochiul la Tarkovsky, atunci e pur si simplu 1) jenant 2) insultator 3) ineficient ca toti mortii. Mai mult, te joci de-a Tarkovsky in zapada si singurul moment care ti-ar fi putut conferi o oaresicare legitimitate proprie il ratezi in absoluta ignoranta. Asta este totusi spectaculos la Inarritu, consistenta impresionanta cu care-si tot confirma statutul de profan profund. Daca e sa iesi cu ceva de la filmul asta e tocmai standardul asta de mediocritate palpabila pe care Inarritu il executa cu atata zel. Putini oameni reusesc sa le tot invarta pe lucruri doar ca sa ajunga intotdeauna la aceeasi mediocritate brutala. Este cu atat mai frapant aici din moment ce si-a dat 2 ore jumate sa-si demonstreze neajunsurile. Este intr-adevar magnum opus-ul lui Inarritu in termeni de mediocritate.

Este, in consecinta, perfect logic si justificat ca filmul asta a primit atata atentie si atatea nominalizari pentru ca e un reprezentant excelent a ceea ce inseamna nivelul actual de film mainstream. O basina ceva vag contemplativa cu niste parca poezie p-acolo la care nu-i auzi versurile da' parca inseamna ceva si totusi niste lucruri se intampla si parca a fost destul de greu si da e destul de interesant nu stiu spiritul uman pare destul de interesant. Si complex oricum. Si filmul a fost si-asa destul de greu de facut. Da, foarte frumos. Eu zic ca merita.