filme ho ho ho edition #1

vazut filme en-gros

The Grandmaster (2013) - Vara asta am vazut in sfarsit In the Mood for Love si m-a dat de complet pe spate stiind cantitatea infinita de hype din spatele lui. Grandmaster e un film Wong Kar Wai cu batai si Ip Man si oameni care se bat, si e exact cam cum te-ai putea astepta. Mi se pare ca in mod dubios nu stralucesc cam deloc scenele de bataie din film ci par destul de standard asian fighting, doar ca toate bucatile cu poveste si lucruri si sentimente sunt intr-adevar stilizate foarte WKW. Asa ca iese un film cu batai stilizat WKW, ceea ce nu-i deloc cel mai rau lucru din lume, da' aici WKW nu si-a propus sa-si reinventeze cinema-u cat sa arate niste baieti cum se bat. Si o face ok. Cu asteriscu la parerea asta ca io am adormit de vreo 2 ori in timpu lui.

Maleficent (2014) - For all the pretty colors, for all the pretty girls (???). Asta nu. Maleficent e un film Disney destul de ok care-si propune sa ilustreze coruperea sufletului cand cineva iti taie aripile cu cutitu si dupa aia tu trebuie sa construiesti in jurul tau un gard gigantic de spini si incepi sa-i terorizezi pe oamenii din juru tau si te asezi pe tronuri ca e intuneric. Astea toate lucrurile se intampla foarte la propriu in film, ca Maleficent obisnuia sa fie o zana de treaba pana cand muistu din District 9 a venit cu cutitu si i-a taiat voiosia. Ce-am vazut io bucati animate din filmu animat vechi aratau o Maleficent cam destul de hardcore si Angelina Jolie pare ca se chiar straduieste si in consecinta face o treaba destul de onorabila. Deci povestea e ok, and then there's all the pretty colors.

Boyhood (2014) - Habar n-aveam cum sa ma astept sa arate asa o chestie in care urmaresti pe cineva 12 ani si-l fictionalizezi da' eram foarte curios. Marculescu a scris deja cu acuratete cam tot ce era de zis despre film, as mai zice doar ca iti da intr-adevar o senzatie cam foarte unica. Sa vezi cresterea unui aceluiasi individ pe o perioada atat de lunga de timp, si s-o vezi cu ochii tai si sa-l vezi pe om cum creste iti da a pretty unprecedented god-like perspective si anvergura asupra timpului in general. Asa ca as zice ca Boyhood is pretty godlike.

Horns (2013) - Asta film vazut la categoria ca vreau sa vad cat mai multe filme cu Juno Temple care nu-s complet retarde. Eram destul de pe gard in legatura cu in ce masura e asta complet retard sau nu. Si s-a demonstrat ca e destul de aproape complet. Ceva foarte in neregula din regie acolo, ca sa nu zic ca cu tot filmul in sine, de niste momente prelungite dubios, de o structura cu flashback-uri presarate la lungimi si intermitente de-ampulea care-l fac sa para ca se tot inneaca pana cand la sfarsit vine si vrea sa-ti dea niste impact. Niste melodii folosite pe-acolo destul de nerespectuos si degeaba. Daca n-ar vrea sa fie atat de ambitios (intr-un mod dubios), poate s-ar fi putut culca linistit la categoria film B care na, mortii lui. Da' el incearca sa faca lucruri si cu ingeri si diavoli si dragoste transcendentala si sentiment pe care pe alocuri pare ca si-l ia mult prea in serios ca sa poata sa-si pastreze comfortu de omagiu film B.

The Drop (2014) - Film facut dupa ceva scris de Dennis Lehane ce n-am citit si nici n-am vazut si nici nu stiam ca filmu asta exista, el fiind aparent si de fapt ultimu film in care apare James Gandolfini. Si regizat de un regizor care parea destul de non-retard si ne-hollywoodian, belgian chiar, si scenariul tot scris de Dennis Lehane care si-a expandat propria scriitura mica numita Animal Rescue. Filmu se cam balbaie un pic pe ici si colo da' Tom Hardy joaca destul de excelent si cumva opus majoritatii lucrurilor in care l-am vazut pentru ca aici e un personaj extrem de internalizat. El joaca foarte bine si personaju e scris foarte bine. Dennis Lehane cam fix la asta exceleaza si anume personaje cu trecuturi foarte complicate si ingropate, cu oameni care au niste lucruri pe foc pe undeva prin adancimi. Si filmu are un ritm cam greoi, da' atmosfera e destul de acolo cat cuprinde, cu tot cu sfarsit as zice ca poate e un pic underwhelming si se simte o mana destul de literara la scriitura da' all in all cam carat de Tom Hardy.

Elephant (2003) - Am reusit sa nu-l vad atata timp si am senzatia ca asta e un film care a beneficiat foarte tare de momentu in care a fost facut, in care abordarea asta mega periferica si subtila a beneficiat de tensiunile care existau in aer la momentu respectiv. Nu c-ar fi un film prost acum, da' cred ca puncta la capitolul asta atunci si apasa butoanele care trebuie intr-un mod inteligent. Altminteri, destul de de efect, imagini plutitoare de contemplat nevinovatia rapita in mod samavolnic.

Si acuma ma opresc c-am folosit cuvantu samavolnic.

Toto si surorile lui

Nu stiu daca mai exista alt film romanesc despre tzigani ca Toto si surorile lui.

E un documentar despre trei copii de 9 (Toto) / 14 / 17  ani care raman singuri in mizeria Ferentariului dupa ce mama lor merge la puscarie pe motiv de distribuit heroina la alti amarati din zona. Ei sunt tzigani. Nu-mi vine acum sa ma joc de-a nomenclaturistu. Ei sunt tzigani rromi da' sunt in primu rand niste copii. Copiii nu se nasc nici tzigani, nici romani, nici buni, nici rai (dincolo de niste mosteniri genetice patologice poate), oricat de mult le-ar placea unora sa creada chestia asta sau oricat de mult mai confortabil e gandu asta. Copiii se nasc oameni, si oamenii daca se nasc si cresc in case cu fiinte mizere needucate a caror solutie ultima pentru viata e sa-si injecteze cata stare de bine pot periodic sa infunde intr-o siringa, atunci oamenii aia nu au foarte multe sanse sa ajunga sa faca altceva decat ce au vazut crescand.

Filmul ii urmareste pe cei trei copii pe o perioada de vreo 2 ani intr-un stil documentarist destul de observational pur, insemnand ca cel mai adesea camera e acolo ca un simplu martor la vietile copiilor astora. Copiii initial stau toti trei intr-o garsoniera jegoasa fara utilitati (in afara de curent), in care vedem ca in fiecare seara, ca dupa ceas, se preumbla un numar nedefinit de indivizi care gasesc de cuviinta ca cel mai bun loc in care sa-si injecteze heroina e langa copilul de 10 ani si surorile lui nu mult mai breze. Din perioada asta filmul produce niste cadre pur si simplu perfecte in oroarea pe care o produc, nu numai din pricina actiunii, da' estetica cadrelor in sine pare imprumutata din niste tablouri dintr-un infern al copilariilor. Toto se joaca cu o sarma groasa la prim plan in timp ce in spatele lui doi se injecteaza. Toto tot intreaba, jucandu-se cu niste ochelari, "aici scrie sport, nu?" intre doi heroinomani care nici nu-l vad, prea ocupati fiind sa se certe pe cum sa scoata ultimele faramite din punguta cu praf. Si intrebarea se tot repeta. Toto primeste niste atentie dupa ce acu intra-n gatu unuia dintre ei si-i injecteaza niste liniste. Filmul in general, in ciuda stilului lui observational, nimereste niste cadre de o estetica care l-ar face si pe cel mai constiincios DP gelos. Dincolo de cadrele cu Toto e unu cu fiica mijlocie asteptand la semi-apus eliberarea celeilalte surori in fatza penitenciarului si finalul care mai perfect de atat pur si simplu nu se putea.

La un moment dat i se si da o camera surorii mijlocii, pe numele ei Andreea, cu care sa mai filmeze ea, ceea ce e o chestie care se tot intampla in documentar de cand cu posibilitatile digitale si o tendinta foarte misto. Acolo unde camera mare nu are si nu ar avea cum sa aiba acces, filmarile din camera Andreei vin ca o complementare excelenta si foarte necesara pentru un film care-si propune sa-si puna trepiedu in mijlocu vietilor oamenilor astora.

Undeva dupa vreo 15-20 de minute de film se intampla un raid ale carui imagini sunt oferite cu gratie de brigada Antidrog, iar in raidul asta sora cea mare Ana e luata si dusa la puscarie. Si din perioada asta filmul produce niste cadre destul de perfecte cu surorile in sala de judecata, Andreea in spate, Ana in fatza la prim plan emotionata si rusinata pesemne de circumstantele in care-si revede sora mai mica. Copiii astia trei au niste moduri extrem de diferite si pe alocuri diametral opuse in reactia la mizeriile care li se intampla. Toto se inscrie intr-un club de dans unde invata sa faca miscari de robot si castiga si o competitie cu asta, prilej cu care filmul il arata inconjurat de o familie de data asta compusa nu din heroinomani, Andreea devine constienta de faptul ca toate lucrurile care i se intampla sunt profund in neregula, ceea ce incepe sa o macine si ea incepe sa tradeze niste emotii si tristete - e acuzata ca-si plange de mila, i se spune ca trebuie sa fie tare, ca trebuie sa fie a dracu, ca asa e viata grea - iar cea mai in varsta, Ana cea de 17 ani, avand sansa de a sta in caminul de copii cu ceilalti doi, dupa ce nu reuseste sa se inscrie la un curs de pregatire de ospatar pe motiv ca trebuie sa-i semneze mama (care din pacate e indisponibila si-n puscarie), ajunge intr-un final heroinomana si ea, izolata in apartamentul acum extra mizer din care au fugit ceilalti doi, singura cu drogu. E o scena in care Andreea o confrunta cu camera ei mica in mijlocul siringilor acolo care-ti rupe toate sufletele cand asta mica o tot intreaba de ce te droghezi? Si totusi heroin answers to no one si intr-un final fata devine mult prea enervata de toate intrebarile astea si-i da peste camera. Ana, dintre cei trei, e pesemne aia care a fost expusa mult prea mult timp la mizeriile vietii cu mama cea traficanta ca sa nu cada in aceeasi gaura neagra. Ceilalti doi par ca au alte sanse ca-s mai mici.

Si uitandu-ma la film asa, si nu intamplator ci datorita montajului abil pe care-l face Nanau care taie de la Toto si surorile lui inconjurati de drogati, la ei incercand sa solutioneze 2+2 si sa citeasca alfabetu, ma gandeam cum o fi sa trebuiasca sa fii copil functional in clasa si sa poti sa fii atent la lucrurile astea si sa inveti ceea ce pare de o abstractie complet inutila cand viata ta arata asa? Cand tu trebuie sa solutionezi care numar e mai mare decat care cand in capu tau pluteste miros de heroina de azi-noapte cand unchii tai se injectau unu pe altu langa tine. Poate cand esti mai mic ca Toto lucrurile astea nu-ti plutesc in cap sub forma de ganduri inca, da' Andreea tot e urecheata ca nu e atenta la ce-ar trebui sa invete.

Filmul asta prin existenta lui dizolva doua mituri in care societatea romana crede cu aproape mandrie: 1. ca tiganii sunt asa cum sunt ca asa sunt ei, oameni de cacat si 2. ca drogatii, si mai ales heroinomanii, sunt cum sunt ca asa sunt ei, oameni de cacat. Atitudinea asta fata de problemele astea doua cu care se confrunta cam orice societate (daca nu-s tigani sunt negri/mexicani/minoritati) e una care tine de confort mai mult decat vreun soi de legatura factuala cu realitatea. E mult mai confortabil sa crezi ca aia-s pur si simplu prosti, muisti, oameni de cacat, si d-aia sunt asa, si-ai rezolvat-o, nu trebuie sa-ti mai pui nici un soi de problema. Pe cand in realitate e pur si simplu o problema de saracie si e o problema de educatie, si astea doua merg mana-n mana. Indivizii care au senzatia ca oamenii se nasc pe lumea asta cu sanse egale si prolifereaza absurditatea asta sunt de obicei aia nascuti cu iPhone-u-n gura. Exista o natiune intreaga cladita pe iluzia de equal opportunity numita the American Dream - iar daca nu ti-a iesit, n-ai muncit destul de mult, o mantra perfecta pentru detinatorii de bani din lumea asta cu care sa-i spele pe creieri pe aia "mai putin muncitori".

Revenind in gradina noastra, Ana, si tziganca, si saraca, ajunge deci heroinomana. In tarile mai civilizate dependenta de heroina e tratata ca o boala, asa cum e si normal sa fie, motiv pentru care scena dintre Andreea si Ana e cu atat mai zdrobitoare, ca vezi marginile custii chimice in care sora cea mare si-a bagat creierul ca raspuns la o viata eminamente de cacat. De ce ar trebui tratata dependenta de heroina ca o boala? Daca trebuie sa tii in carca o greutate de vreo 200 de kile si incerci s-o tot ridici pana ti se rup si mainile si spatele, nu trebuie sa iei niste medicamente? Sa ti se dea niste ingrijiri? Sau zicem pur si simplu ca eh, asta-i prost, n-avea oasele tari, incheieturi proaste, da-l in morti. Si creierul permite o cantitate limitata de lucruri pe care tot poate sa le ridice si sa le sustina pana cand se rupe, iar atunci cand se rupe si esti in Ferentari si nu poti sa incepi sa mergi la psiholog sa discuti despre copilaria ta si sa iei xanax, rezolvarea imediata e la colt de strada si costa cat o shaorma. Oamenii care ies ok din vieti de genul asta sunt exceptiile, nu regula.

Deci din nou, demonizarea oamenilor astora e pur si simplu o chestiune de confort propriu si tine si de o oaresicare educatie care ar releva ca lucrurile sunt, intr-adevar, ceva mai complicate. Da' de ce-ai vrea sa stii ca lucrurile sunt mai complicate cand poti pur si simplu sa urasti si sa-ti vezi in continuare de viata ta nestingherit?

Doar ca filmul asta nu te lasa. Strutz sa fii si capu in pamant sa ti-l tot bagi, da' nimic nu-ti releva umanitatea unui individ mai empiric decat prin a te pune intr-o situatie in care te gasesti empatizand subit cu personaje despre care aveai tot soiul de preconceptii. Asta e o functie destul de miraculoasa pe care un film o poate indeplini, iar Toto si surorile lui isi executa ce-si propune intr-un mod complet implacabil.

peckinpah

Cum The Wild Bunch (1969) e undeva in top3-5 westernuri hever si plus Pat Garrett & Billy the Kid (1972) care are si el raftu lui separat de western si cum Straw Dogs (1971) e si el destul de bun m-am gandit sa vad si restu lucrurilor facute de Peckinpah

Dar nu m-am uitat la chiar primu film facut de un peckinpah in pruncie ca atata curiozitate n-aveam.

M-am uitat la al doilea. Ride the High Country (1962). Care e un western destul de inert si lent da' salvat de un soi de puritate/naivitate proprie westernului clasic. In film doi barbati cu niste capete de dimensiuni monumentale - si asta e cel mai sesizabil lucru in film estetic vorbind - trebuie sa se duca pana sus pe munte si sa aduca aur in jos la vale si sa-l duca la banca. Cei doi cowboy erau trei, pentru ca langa ei apare si un rebel imberb numai bun de contrastat how the old ways are not the new ways, o chestie obligatorie de bifat pentru orice western care se respecta. Pe drum dau peste o pizda abuzata de ta-su (si cu sugestia ca ta-su ar vrea s-o futa) si pizda cauzeaza tot felul de probleme, asa cum fac pizdele abuzate. Filmul isi propune destul de exclusiv sa exploreze relatia de onoare de old-timeri intre cei doi caposi sefi, pentru ca la un moment dat unu' vrea sa-l tradeze pe celalalt si oarecum incearca si oarecum reuseste da' oarecum oricum la sfarsit respectul ramane deci da. 

Dupa Ride the High Country dintr-un motiv sau altul lui Peckinpah i s-a dat un buget considerabil care apoi a fost si taiat, lucru care i s-a tot intamplat in cariera lui Peckinpah, lucru care a dus la el bagandu-si pula adesea, fiind oricum si el destul de notoriu pentru cat de beat si fumat isi conducea filmele. 

(boom)

Major Dundee (1966) deci e facut cu o oaresicare anvergura, si cu si mai multe capete monumentale ca Charlton Heston, Richard Harris si James Coburn. Povestea e ca Heston sef de armata decazut si acum sef doar peste o puscarie de dezertori, porneste pe urmele unui indian masacrator care tot fuge vreo doua ore juma. Doar ca Heston decazut cum e, armata n-are, doar puscariasi, asa ca-si face echipa de puscariasi in frunte cu Richard Harris cel rebel si James Coburn cel amputee (pentru un motiv sau altul n-are o mana da' deloc in filmu asta). Harris vrea sa-l omoare pe Heston, Heston si el la fel, da' doar dupa ce "the indian has been captured or destroyed", mantra care se tot aude pe parcursul filmului cel lung ca io am vazut si extended version. In consecinta mult din film se petrece la modu asta: 

Respectiv plan contraplan Heston Suparat / Harris Suparat. Povestea e ca Heston in urmarirea lui pare din ce in ce mai putin de incredere in calitatea lui de comandant iar trupele se cam supara pe el si deciziile lui dubitabile astfel incat intr-adevar te intrebi si tu pe la 3/4 din film 'what the fuck are they doing?'. Si nu e clar. Din punctul asta de vedere si altele Major Dundee e destul de similar cu Mutiny on the Bounty facut cu 3 ani mai devreme si tot cu Richard Harris in calitate de rebel, si filmul ala era si mult mai lung si cumva si mult mai bun si si mult mai cu Marlon Brando. In calitatea lui de epic Major Dundee isi rezerva indeajuns de mult timp cat sa nu-ti arate mai nimic de foarte mare substanta dincolo de problemele cotidianului echipajului format ad-hoc. Adica o ard foarte mult destul de aiurea, asa cum fac epic-urile care vor sa-ti transmita cum trece foarte mult timp si cum lucrurile se intampla distantate in timp si efectul timpului asupra personajelor... in timp. Mutiny on the Bounty e cumva sef la asta pentru ca acolo intr-adevar de la inceput si pana la sfarsit ai senzatia ca ai trecut prin trei vieti. Asadar Major Dundee e cumva ok totusi, Heston seamana cu Schwarzenegger in multe cadre da' joaca bine, Harris si el joaca bine de rupe si in consecinta temele clasice westernului devin vag subsidiare duelului dintre cei doi. 

Ce e totusi destul de tare la ce face Peckinpah cu western-urile e ca le aduce un soi de realism si un soi de mizerie care pana atunci erau destul de nemaivazute. Western-urile ca gen intotdeauna au tins sa fie mai degraba spre glossy in functia lor de glorificarea mythosului american - Shane ar fi exemplu perfect de chestia asta. Chiar si filmele care puneau la indoiala status quo-u istoriei pe care si-o tot respun americanii tot aratau destul de glossy (gen John Ford etc). Asa ca ce se intampla in western-urile lu Peckinpah e ca parca s-a napastuit neorealismul peste vestu american. Motivu pentru care Wild Bunch si Pat Garrett & Billy the Kid raman ca doua dintre cele mai mari filme western e ca acolo Peckinpah face chestia cu gritty realism doar ca pluseaza cu niste secvente fantasmagorice inspre un magic realism european imprumutat de cowboy si sustinut de muzici excelente. Wild Bunch din punctu asta de vedere isi pastreaza masura, insa in Pat Garrett e tot un videoclip poezie cu cowboy si un Bob Dylan care se plimba complet pierdut si random prin film.

filme recente

si multe si ca un soi de trecere in revista

Divergent - e un film alegorie la, cum ar veni, viatza, si se intampla intr-un viitor distopic in care umanitatea (sau cel putin americanicitatea) e impartita in 5 factiuni care sunt mai mult sau mai putin factiunile dupa care te sorteaza jobenu din Harry Potter. Deci in acest Hogwarts distopic oamenii se impart pe Amity / Dauntless / Abnegation / Erudite / Candor care sunt cam dupa cum le suna numele, respectiv generozitate / neinfricosenie / la sacrificiu / intelectuali / oameni sinceri care aici sunt aparent toti avocati in mod dubios. Shailene Woodley, motivu pentru care am vrut sa vad filmul asta, este, cum ar veni, asa un soi de fiinta ca un soi de fulg de nea, si nu intra la fix neaparat nicaieri ca e cam de toate, asta este ceea ce se cheama Divergent si asta e alegoria cu viata, cum ar veni. Filmul e dupa o carte care pare genu de carte blockbuster consumata de un public literar-ambiguu de femei confuze de 30+ ani. Si filmul e destul de in consecinta, pe langa faptul ca e un pic nesimtit de lung la 2h 20 de min, dar se vrea a fi un soi de epic. Celalalt element care-l facea pe film vag interesant e ca e regizat de tipu care a facut Limitless, un film tot foarte high-concept care intr-un final functioneaza destul de bine. Asta as zice ca e si meritul filmului de fatza ca intr-un fel se ia indeajuns de in serios cu premiza lui, asa cum se intampla si-n Limitless, incat filmul e, if nothing else, destul de privibil. Arata si destul de ok pentru un distopic destul de random, iar alegoria vietii e asumata pana la Dumnezeu, ceea ce e destul de ok, ca nu-ti face constant cu ochiu sa se asigure ca vezi ce inteligent e sau ceva. Kate Winslet e in mod surprinzator villain-u aici, iar pe sfarsit devine cam degeaba si nici nu se termina teribil de inspirat.


Børning - El este filmul despre care intelesesem ca e Fast and Furious-u norvegian. El este de fapt ceva mult mai confuz de atat. Se cam prezinta si ca film cu masini, si ca o comedie norvegiana (care in sine e o categorie destul de confuza) si si un soi de actiune cu un soi de drama. Dar mie-mi pare cel mai mult ca e un soi de norwegian car landscape film, pentru ca daca e sa zic pe ce se pune cel mai mult accent aici e pe filmatu de masini traversand cursa de 2000 de km de-a lungu norvegiei care e premiza filmului. Si se si spune de 3 ori in film ca da da' tre sa mergem ca we get to see the beautiful norwegian landscape. Damn straight. Asa ca dincolo de ambitiile lui dramaturgice filmul arata chiar bine bine, cadrele picturale ii cam ies, culorile-s destul de ce trebuie, iar la filmarile cu actiuni si masini se simte viteza destul de bine, asa cum si drifturile pe munti par destul de pe bune. Deci as opina ca pentru orice semi car enthusiast filmul asta e destul de car porn. Si si cu landscape. Asa ca mie mi-a cam placut. Cam asa

Hunger Games Mockingjay Part I - Vazut la cinema martea cu 12 lei traiasca rahova cinema. Eu nu-mi mai aminteam cam deloc ce se intampla in Hunger Games 2 in ciuda faptului c-am si scris despre el dincolo de faptu ca la un moment dat ei sunt inapoi in ring. Filmul sufera cam destul de foarte grav de sindromu bucatii nr. 3 din trilogie rupt in doua pe motive de facut mai multi bani, astfel incat foarte multe lucruri sunt lungite complet labaros si degeaba, iar prin alte locuri par ca trag pur si simplu de timp. Speram c-o sa vad ceva cantitate de bunaciune Natalie Dormer rasa in cap intr-o parte si poate si ceva de Philip Seymour Hoffman da' ambele aparitii sunt complet ignorabile si ignorate. In rolu lu Hoffman ar cam putea fi absolut oricine iar Natalie Dormer apare vreo 5 minute in care pare ca e vag retarda si deloc actrita. Jocurile cu personajele devin si ele destul de labaroase si telenovelistice ca deh e timp de umplut, asa ca wtf cu filmu asta. E asa, barely a film.

Hide Your Smiling Faces - El e facut tot destul de in cheie de bucata cu copilaria din Tree of Life, care e acolo o cheie foarte ok, iar aici ei o aproximeaza destul de aproximativ. Undeva prin salbaticiile nord-vestului american (adica cu paduri si nu desert) doi frati de vreo 10 si 15 ani sau ceva sunt frati si deodata un prieten mic al fratelui mic se arunca de pe un pod dupa o cearta stupida cu ta-su stupid. Filmul in consecinta incearca sa fie o explorare in imagini contemplativ paduratice a acestei tragedii care se intampla copiilor astora. Drept pentru care majoritatea filmului se petrece in mutzenie, care mutzenie de la un punct incolo din pacate incepe sa para mai degraba o lipsa de inspiratie suplimentara decat o alegere stilistica. Asa ca filmul isi propune destul de putin si as zice ca-i reuseste putinul respectiv, da' nothing to write home about.

Cred ca poate destul deocamdata.

intersthellar

Interstellar e filmul in care Nolan cu o oaresicare aroganta si pentru ca-si permite (ca are bani) isi incearca mana la SF si zice hai sa-i dam si noi cu niste nolan in spatiu. Spread the Nolan seed into space. Si-asa mai departe. In consecinta filmul e scris si executat cu o oaresicare leneveala pe care si-o permite (ca are bani) Nolan de auteur hollywoodian ce e. Astfel incat in detrimentul vreunui soi de ingenuitati cinematografice sau efort, filmul isi compenseaza lenea din lungime. Astfel incat se primeste pe post de expozitiune un capitol de vreo 50 de minute in care spectatorul sa n-aiba de ales decat sa-i fie varata pe gat dragostea lu Matthew McConagheuy fatza de copiii lui si aspiratiile lui spre inclinatii mai inalte decat aia de fermier. Lucrurile astea ar fi putut fi facute mult mai eficient dar asa e cand esti hauteur la hollywood iti bagi pula ca why think when you have money si himax?

Astfel incat pana sa ajunga in spatiu Mathhew McConnagheuy spectatoru pleaca cu pachetel de drama emotionala, tragedia despartirii astronautului impromptu de copiii lui, asta fiind si cam intreaga miza a filmului, dincolo de toate scamatoriile cu gauri negre. Ideea asta in sine mie mi s-a parut destul de interesanta, respectiv hai sa luam tragedia despartirii si s-o aruncam in gaura neagra astfel incat sa capete dimensiuni masurate in fizica cuantica. Ideea asta e si ce functioneaza ca agentul lacrimogen maxim si de impact in salile de cinema si motivul pentru care filmul asta pe alocuri se simte ca Titanic in space. Problema e ca plusand pana in morti pe tragedia asta fara sa-si rezerve vreo urma de subtilitate (caci deh, trebuie sa inteleaga si ultimu descreierat), filmul care se promitea a fi SF-ul vietii descinde intr-o drama destul de cabotina in care avem de invatat ca de fapt forta cea mai puternica din univers, aia care transcende gauri negre si e=mc2, e dragostea. O fi, dar nu ai cum sa nu te simti un pic inselat atunci cand te duci la filmul asta si ai niste sperante altele decat ca o sa vezi ecranizarea unui Hallmark card.

 Este drept ca fundamental toate filmele SF de vreo oaresicare statura sunt de fapt aparate metaforice foarte minutios calibrate pentru a releva o chestiune eminamente umana si despre natura umana, dincolo de tot spatiul ala negru. Da' filmele care reusesc asta, si-si retin, in consecinta, un soi de statura, fac asta intr-un soi de dans destul de delicat astfel incat tribulatiile tale subliminale post-factum despre existenta umana raman ca un soi de vibratie indescriptibila si nu ai senzatia ca cineva tocmai s-a cacat Hallmark in sufletul tau si ti-a vandut dragostea la colt de strada pe $10. Cumva totusi pana acum ar fi trebuit sa fim intru totul obisnuiti cu faptul ca la hollywood totu-i de vanzare, deci elementu de surprindere ca lucrurile-s la modu asta si nu altfel are mai degraba legatura cu niste aspiratii nejustificate din partea spectatorului.

 Io nu m-am dus la film gandindu-ma ca vrea ceva altceva decat sa-mi vanda o jucarie, fie ea si jucaria dragostei, asa ca eforturile mele sustinute pe parcurs au fost de a incerca sa vad daca pot sa gasesc ceva care sa-mi si placa si daca din toata arhitectura asta de mega autor arhitect Nolan care este el, exista si ceva de calitate. Si exista ceva de calitate si ceva savurabil, si anume muzica lu Hans Zimmer de orga de biserica in spatiu auzita la maxim in sala de cinema. Au fost anumite cateva momente in film in care imaginile lui Nolan cu orga lui Zimmer mi-au dat niste fiori cativa d-aia cinematografici, da' nu neaparat de bine ce-o da, ci mai mult pe seama faptului ca io am o sensibilitate maxima in zona asta ca scena din Solaris cu levitatia si orga lui Bach e pentru mine undeva in top20 lucruri care s-au intamplat vreodata in cinema. Asa ca eram flamand pentru niste space orga.

Revenind, totusi, concluzia despre filmul asta e mai degraba ca nu face Nolan SF la fel de bun cum face Zimmer muzica SF, daca vorbim despre hai sa ne incercam mana de-ampulea la lucruri ca ne permitem (ca avem bani). Deci din punctul meu de vedere din toata concupiscenta asta telenovelistica de film exista vreo 2-4 imagini care aduc ceva in stocul cinema-ului, da' asta e cumva extrem de putin pentru ceva de 3 ore, da' macar bine ca exista si atat, presupun. Restul, replici, actori, povesti, lucruri obosite si scuze ca sa se joace Nolan cu jucarii si dupa aia sa ne vanda noua cazuti in cur dragostea vietii.

naomi watts day

21 grams - cred ca l-am vazut de fapt si de drept o singura data si atunci in cinema si cand eram destul de mic. am avut niste sentimente vag ambivalente in legatura cu el la momentul respectiv, cred ca in principiu mi s-a parut cam lung da' totusi avea niste scene destul de puternice in el, imi aminteam muzica si niste imagini.

revazut acum are in continuare doua-trei probleme

1. are un inceput destul de galopant ceea ce-i da inspre mijloc un soi de burta
2. faptu ca-i supra stilizat cu imaginile super zgomotoase ale lu rodrigo prieto + muzica lu santaolalla peste e pe alocuri detrimental, respectiv atunci cand naomi watts iese din spital afland ca i-au murit sotul si copiii, sa bagi acorduri de santaolalla peste asta makes it somewhat cheap n-are cum sa nu. there is no pleasant sound to death. chestia asta se intampla prin varii locuri prin film intr-o asemenea masura incat drama si tot fucked up-nessul triunghiului dintre cele trei personaje e oarecum estompat cand vine impachetat in ceva ce suna atat de melancolico-contemplativ. pe cand atunci cand ti-au murit copiii si sotu si omu care are inima lu sota-tu te fute si vrei sa-l omori p-ala lucrurile-mi par undeva dincolo de melancolie. asa ca-si taie un pic singur craca de sub picioare la capitolul impact de tragedie
3. gimmick-u narativ pe care-l foloseste in care sare constant intre trei personaje si vreo trei planuri temporare, desi mi se pare o idee destul de buna in sine ca sa mentii perpetua chestia cu care traiesc oamenii astia in ei, spre sfarsit din motive care-mi par ca tin de executie gimmicku-si pierde din justificare, pare cam grabit, si in consecinte incepe sa atraga atentia asupra gimmickului in sine si nu a tragediei. motiv pentru care mi se pare si vag ratat filmul spre sfarsit

altminteri este filmul care a facut din sfarcurile lu naomi watts niste adjective, iar charlotte gainsbourg of lars von trier fame e in filmul asta ceea ce a fost o surpriza placuta. e cam ultimul film cu benicio del toro in care asta e bun as fuck, nu stiu ce-a mai facut foarte notabil dupa in afara de wolfman in care e varcolac. dar da actorii sunt toti foarte buni, suprastilizarea le taie un pic din elan.

sunlight jr. - pt ca random imdb film starring naomi watts. 2013 ea si Matt Dillon sunt un cuplu foarte jos in foodchainu capitalist american respectiv el alcoolic inutil in scaun cu rotile iar ea muncitoare la 7-11u numit sunlight jr de unde se chinuie sa-si plateasca camera la motel in care locuiesc. lucrurile merg destul de prost si greu da' ei par sa se inteleaga bine, ea ramane insarcinata si ei par sa se pregateasca cu voiosie de aceasta noua provocarea, ea-si pierde jobu de la sunlight jr asa ca-si pierd casa si n-au unde locui. el bea si dispare, ea se duce si avorteaza, el apare si-i zice ca ii place de ea oricum si-ar mai vrea sa fie impreuna. un film a carui utilitate e destul de dubitabila dincolo de a ilustra o poveste destul de basic de very poor white people struggling in america. poate ca sfarsitul ala in care avorteaza ar putea fi unul controversial (?) pentru audientele americane, de se termina chiar asa in el intr-o asemenea masura incat pare ca tot filmul e un testimonial pentru de ce avortu e necesar si bun uneori ca sa nu mai aduci copii pe lume pe care tre sa-i cresti in masina ca altceva n-ai. ok. da' o tentativa destul de timida in directia asta care in consecinta nici nu reuseste cine stie ce in afara de a-i pune pe matt dillon sa joace un alcoolic in scaun cu rotile si naomi watts o white trash ignoranta da' cu suflet bun. si sfarcuri. ma rog, filme de actori i guess.

king kong - pentru ca de-asta am vrut sa revad filme cu naomi watts ca am revazut din nou sfarsitul de la king kong pe care altminteri cred ca l-am vazut de vreo 4 ori. putine lucruri mai am de spus despre filmul asta in afara de faptul ca e o ilustrare extrem de frumoasa a replicii din final cu "it was beauty killed the beast". e unul dintre cazurile in care abordarea larger than life hollywoodiana ia chestia asta si-i confera dimensiunile fantasmagorice pe care si le merita, astfel incat tot filmul imi pare ca un basm. mai sunt si alte lucruri of note pe-acolo cu si despre cinema si figura lu denham care e combinatii de varii regizori zelosi de prin istorii, da' mult dincolo de astea filmul asta e pur si simplu cinema pentru ca beauty killed the beast.

Infinite Jest #1

If, by the virtue of charity or the circumstance of desperation, you ever chance to spend a little time around a Substance-recovery halfway facility like Enfield MA's state-funded Ennet House, you will acquire many exotic new facts.

That a little-mentioned paradox of Substance addiction is: that once you are sufficiently enslaved by a Substance to need to quit the Substance in order to save your life, the enslaving Substance has become so deeply important to you that you will all but lose your mind when it is taken away from you.

That no matter how smart you thought you were, you are actually way less smart than that.

That over 50% of persons with a Substance addiction suffer from some other recognized form of psychiatric disorder, too. That some male prostitutes become so accustomed to enemas that they cannot have valid bowel movements without them. That a majority of Ennet House residents have at least one tattoo. That the significance of this datum is unanalyzable.

That sleeping can be a form of emotional escape and can with sustained effort be abused.

That logical validity is not a guarantee of truth.

That it is statistically easier for low-IQ people to kick an addiction than it is for high-IQ people.

That sometimes human beings have to just sit in one place and, like, hurt.

That there is such a thing as raw, unalloyed, agendaless kindness.

That most Substance-addicted people are also addicted to thinking, meaning that they have a compulsive and unhealthy relationship with their own thinking. That the cute Boston AA term for addictive-type thinking is: Analysis-Paralysis.

That it is simply more pleasant to be happy than to be pissed off.

That 99% of compulsive thinkiers' thinking is about themselves; that 99% of this self-directed thinking consists of imagining and then getting ready for things that are going to happen to them; and then, weirdly, that if they stop to think about it, that 100% of the things they spend 99% of their time and energy imagining and trying to prepare for all the contingencies and consequences of are never good. Then that this connects interestingly with the early-sobriety urge to pray for the literal loss of one's mind. In short that 99% of the head's thinking activity consists of trying to scare the everliving shit out of itself.

That the people to be most frightened of are the people who are the most frightened.

That no single, individual moment is in and of itself unendurable.

filme din ultimu timp

the master - voiam de mult sa-l revad, pentru ca prima oara cand l-am vazut m-a lasat destul de amortit in sensul in care habar n-aveam ce tocmai s-a intamplat da' stiam ca ceva s-a intamplat. habar n-aveam ce sa cred despre el. insa in timp, asa cum fac filmele care ajung sa conteze intr-un fel sau altul, imi tot reapareau in cap in tot soiul de imagini si tristeti si fetze schimonosite ale lu joaquin pheonix. vreo 3 saptamani. asa ca acum l-am revazut si pe faza fiind destul de la inceput, fara sa fiu in perpetuitate confuzionat de wtf is going on cu philip seymour hoffman si toata dementza aia, am luat filmul ceva mai in piept. filmul e pe atat de larg pe cat sunt de obicei filmele capodopericoase respectiv nu e nici despre trauma nici despre alcohol addiction si nici despre dragoste cat e despre confuzia generala a destinului uman care adesea pare sa se loveasca din cacat in cacat, se zbate un pic doar pentru ca la sfarsit sa se duca pe pula complet. povestea destinului uman spusa intr-un soi de soapta asa care se tot stinge pentru ca, nu-i asa, oricum who gives a fuck.

starred up - la categoria drame cu personaje imberbe incarcerate pline de furie eu am mai vazut cateva exemplare si as zice ca asta exceleaza la un singur capitol si anume un grup de consiliere pe care il au in puscarie astia si toate scenele sunt teribil de amuzante pentru ca maimutele incearca sa se dezmaimuteasca si sa faca anger management intre retarzi, incercand cu pasi mici sa se ajute chiar unu pe celalalt, da' fara sa para gay sau pizde, limite teribil de volatile. asa ca scenele astea au fost amuzante. In rest, e jucat cum ar trebui si asa mai departe dar chiar si asa imi raman doua filme mult mai in cap pe tema asta decat asta: Manic cu joseph gordon levitt si inca unu al carui nume l-am cam foarte uitat da' era destul de halucinant.

captain philips - vazut din greseala pe hbo pentru ca am decis la un moment dat cu intentie sa-l nu vad caci fuck captain philips. iar captain philips e exact asa cum ma asteptam respectiv more mega basina americaneasca de salvati cetateanu tom hanks the world be damned, sa desfasuram toate fortele armate marine de care suntem capabili (alea multele, e o statistica ceva gen ca america are vreo 30 de port-avioane battle-cruisere iar in rest exista vreo 8 in lume) deci sa ne aratam valoarea ca sa-i salvam curu lu tom hanks. auzisem ca exista un soi de personaj somalez de vreo oaresicare magnitudine in filmu asta da' pesemne ca astea-s basini pe care si le autospun critici americani retarzi ca sa faca filmu sa para mai putin white house down or some sloboz saving curu american si atotimportant a lu tom hanks si sa ne batem pe piept c-am scapat de tiganii somalezi care voiau sa fure si ei sa aibe ceva sa manance. cacatii dreq. si imi amintesc ca se vorbea despre filmu asta cand se vorbea la un mod oarecum serios, oare parca a avut si ceva nominalizari la oscar? Hahaha 6 nominalizari la oscar. Cata basina, wow. Too much american autofellatio for me.

Y tu mama tambien - Pentru ca aveam chef sa vad un film cu futai si asta era saracu pe lista de cam dintotdeauna. Cumva la reputatia pe care o are filmu asta ma asteptam sa fie mult mai hardcore, desi ce-i drept la un moment dat maribel verdu incepe in mod subit sa-i suga pula de adolescent a lu diego luna. Presupun ca ma asteptam cantitativ sa fie ceva mai mult. Oricum, Alfonso Cuaron cam foarte stie sa faca film si face din road-tripu asta cu 2 foarte adolescenti Gael Garcia Bernal si Diego Luna si o mega buna maribel verdu o explorare in toate lucrurile importante respectiv mexic si pizda. Replica care da titlu filmului apare intr-un moment destul de perfect iar finalul cu totu cred ca e unu dintre  cele mai bune sfarsituri de film pe care le-am vazut in ultimu timp. Rar reusesti chiar sa double up with your whole movie doar prin final, iar filmul asta, ce-i drept, isi merita toata faima.

si schimbam registru in filme vazute in context intelectual la festival de film cu chestii aduse de la cannes

two days one night - un film al fratilor Dardenne care e aparent ca toate celelalte filme ale fratilor Dardenne ceea ce e foarte ok pentru ca n-am vazut nici un alt film de-al lor si ma simt ok stiind ca in consecinta nici nu tre sa vad daca asta tot cred ca e cam cel mai bun pesemne cu exceptia lu Rosetta care a luat si el palme d'or. Da' cum isi construiesc astia personajele milimetric e intr-adevar destul de spectaculos si asta pus si pe fatza foarte capabila a lu Marion Cotillard reiese o combinatie extrem de potenta. Marion e o femeie depresiva care incearca sa-si recapete jobul aflat in suspensie pe motiv de depresie doar ca pentru a face asta trebuie sa-i convinga pe cel putin 9 din cei 16 colegi ai ei sa voteze ca ea sa aiba job vs ei sa primeasca o prima de 1000 de euro. O premiza destul de perfecta pentru a explora umanitatea vs capitalismul cacacios in care ne aflam, iar Dardennii o fac foarte abil. Finalul as pune ca e vag dubios dar contine un soi de strop de speranta pentru umanitate si oameni depresivi de pretudindeni. Doar ca speranta asta e cam contrastanta cu restu filmului.

force majeure - film nordic cu o familie de nordici as fuck mergand in vacanta in franta sa schieze unde, cu prileju unei avalanse controlate care le da o sperietura da' atat, afla ca tatal capu familiei in situatie de forta majora isi ia iphone-u si ochelarii si o cam taie, v-am pupat. avalansa nu-i avalansa, ci doar praf, asa ca dupa cateva secunde tensionate de ecran complet alb tatal se intoarce la masa si se poarta ca si cum nu s-a intamplat nimic. chestiune care declanseaza o avalansa de data asta destul de pe bune in vacanta nordicilor din motivul ca femeia nordica incepe sa suspecteze ca sotul ei blond e un muist. sotul ei blond nu e gata sa come to terms cu muistu din el deloc si neaga in mod super dubios ca chiar a taiat-o ca ultimu muist. in peisaj mai apare si un cuplu prieten in care se declanseaza de asemenea o avalansa la auzul povestii astora iar vikingul mega barbos din cuplul asta incepe sa-si puna si el probleme la modu serios de el ce-ar fi facut. in fine, toata mizeria asta supureaza tot filmul ca la sfarsit sa primesti un mega faux happy end care nu face de fapt decat sa-ti dea un ultim impuls in directia conturarii unor personaje toate eminamente detestabile. deci un soi de haneke nordic foarte mizantrop - haneke nu stiu daca e mizantrop da' parca asta nu e unu din lucrurile de care l-as acuza. da' un film extrem de bun oricum.

Adieu au langage - Asta e un film facut de Jean Luc Godard in 2014 3D deci... pula mea. Nu ma asteptam sa fie nimic inteligibil avand in vedere ca se si cheama bye bye language si m-am asteptat corect si e foarte neinteligibil. Insa cadrele 3D care sunt compuse as opposed to home movies colorizate mega dubios (ce-i drept n-am mai vazut niciodata look de digital jegos facut 3D), da' cadrele care sunt destul de pe bune si in 3D se pisa pe tot ce s-a facut vreodata 3D dinspre hollywood. Nu ca asta ar fi fost foarte greu, am fost intotdeauna surprins de halul de neimaginativ in care se foloseste de-ampulea si doar ca sa fie 3D-u in filmele alea. JGD in vreo 4 cadre s-a pisat pe tot. In afara de chestia asta filmul extrem de confuzionant si apare intr-una un caine si citate filozofice din off in perpetuitate ceea ce am reusit sa ignor destul de usor da' chestia cu cainele aveam senzatia ca parca e un montaj din-ala eisenstein-ian in care pare ca cadrele sunt asociate dupa o logica interna foarte stricta, care-i aia, dracu stie. Pesemne ca se lega cu lucrurile filozofice spuse. Oare ca suntem caini? Oare ca cainii sunt mai buni? Oare ca cainii vad in culorile alea fluorescent-dubioase pe care le tot punea JGD pe ecran? Imi amintesc ca la un moment dat se zice din off ca cainii sunt singuru animal care te iubesc pe tine mai mult decat se iubesc pe ei insisi. Asta parea important. Oricum, ce pot sa zic, bravo lor.

La grande belea

În La grande belezza un nene la 65 de ani care a scris o carte de mare succes la vârsta de 25 când s-a îndrăgostit de o fată și după aia nimic, nenea ăsta se găsește în postura contemplativă de a contempla nimicul ultimilor 40 de ani petrecuți în așteptarea granzii belezze din titlu. Domnul este un personaj italian construit cu mare finețe de connaisseur al senectuții pseudo-artistice bășite italienești, drept pentru care iese un personaj destul de fenomenal. Playboy ultra cinic și mizantrop care se cacă în sufletele oamenilor din jurul lui cu o grație într-adevăr demnă de invidiat, el e întrebat pe parcusul întregului film dar de ce nu ai mai scris o altă carte? Și răspunsul e undeva între nu știu și eram ocupat să mă înnec în limoncello prosciutto și pizdă. Răspunsul e de fapt pentru că era în căutare de la grande belezza pe care căutând-o cu atâta ardoare n-a mai găsit-o niciodată. Filmul se poziționează foarte vădit ca o reiterație pe tema 8 1/2 combinat cu Tree of Life-u lu Malick cu tot cu niște voice-over și filmări în care camera plutește confuz-entuziasmat prin spații. Și Roma-ul lui Fellini e foarte evocat aici, mai cu seamă că orașul joacă un rol destul de important în problemă. Și într-adevăr are constant niște cadre spectaculoase, într-o asemenea masura încât aș zice că e la limita de a fi acuzat de un soi de formalism. Și e chiar și un pic mai lung decât 8 1/2.

Dacă în 8 1/2 și corespondentul lui american, Synecdoche, New York, era destul de clar declarat că personajele în cauză sunt niște genii care s-au împiedicat peste propriile minți, La grande belezza aruncă încă o confuzie în joc prin faptul că nici nu e foarte clar că individul ăsta ar fi extrem de special. Filmul nu face foarte clar ce anume caută omul ăsta rămânând definit simplu într-o singură replică ca această la grande belezza. Faptul că nu e clar în film presupun că amplifică din nou faptul că nici lui nu îi e foarte clar deloc. Și abia aici filmul devine oareșicum înduioșător iar acest personaj eminamente repugnant capătă valențe umane în poziția lui de om pierdut. Nu sunt tocmai cert că mi-a plăcut filmul, poate trebuie să se mai aștearnă niște timp peste el mai cu seamă că la sfârșit se duce complet în pulă când în peisaj apare o pseudo-sfântă de 104 ani care își petrece majoritatea timpului arătând moartă, ceea ce confuzionează lucrurile rău de tot. Dar în frunte cu personajul ăsta care ghideaza un soi de contemplare confuză a nimicniciei unei existențe superficiale camumflată sub lauri din trecut meniți să servească drept combustibil îndeajuns pentru a nu mai trebui vreodată să confrunte vreo grande belezza așa cum a făcut la 25 de ani... e interesant.

Turin Horse si stindardul arthouse-ului

Disclaimer: este un film alb-negru de doua ore jumate in care nu se vorbeste si e cu Nietzsche si arthouse. Mi-am permis sa scriu proportional.


In primul si in primul rand cred ca e bine pentru societatea in care traim azi ca cineva isi permite sa faca ceva atat de absurd incat sa inceapa un film cu o poveste spusa cu gravitas despre ultimele momente din sanatatea mintala a lui Nietzsche, ceva care, venit din gura regizorului insusi, suna ca profetia despre sfarsitul lumii. Povestea cu sfarsitul lui Nietzsche e ca, la un moment dat, mergand pe o strada in Torino, a vazut un birjar batandu-si calul cu salbaticie. Calul nu voia sa se miste, birjarul era suparat si tot dadea, asa ca Nietzsche fuge inspre cal, il opreste pe birjar, incepe sa planga si imbratiseaza calul. Dupa care isi pierde mintile complet si pentru ultimii 10 ani din viata lui e o leguma complet, pana cand moare de un atac cerebral. Filmul are 2 ore jumate, e alb negru, se schimba vreo 3 cuvinte in el si-un monolog faux-nietzschean si este, in principiu, despre cum bate vantul. Dar toata partea aia cu Nietzsche de la inceput e destul de esentiala pentru cum bate vantul, bate vantu Nietzschean. Sau Nietzscheește. Ar trebui de asemenea mentionat ca, pe pagina cu biografia lui Bela Tarr de pe IMDB scrie ca "He originally wanted to be a philosopher and considered film making to be a hobby." Deci da.

Nietzsche si-a petrecut majoritatea timpului incercand sa explice intr-un mod cat mai academic filozofic posibil, el fiind impotriva a ceea ce inseamna "academia", cum toti filozofii astia care au venit inaintea lui sunt niste prosti, si ca the quest for truth e o basina. Mai exact, el spune ca sa gasesti un adevar prin intermediul limbajului e ca si cum ai ascunde adevaru dupa un tufis si dupa aia te-ai uita dupa tufis si hopa, ai gasit adevarul. Mai problematic e ca pe masura ce trece timpul, pare sa aiba din ce in ce mai multa dreptate. Desi la inceput Nietzsche nu era recunoscut nici macar ca un filozof, pentru ca nu avea propriul sistem. Sa ai sistem, gen, ca filozof, inseamna sa poti ori sa reunesti suma parerilor tale despre lucruri intr-un soi de viziune unitara, ori sa propui un sistem integru pentru interpretarea diverselor fenomene metafizice. Astea doua lucruri ar putea potential sa fie de fapt unul singur, dar nu sunt sigur. Oricum, ideea e ca Nietzsche nu avea sistem, si nu avea sistem pentru ca sistemul lui consta destul de mult in a constata cat de degeaba e majoritatea filozofiei care-l precede. De asemenea, el nu scria intr-un mod academic, folosea metafore pe langa silogisme, si in principiu scria intr-un fel cam la modul: asta e parerea mea si-mi bag pula-n voi - the protoblogger.

Dar problema principala a lui Nietzsche cu contemporaneitatea lui si filozofia care-l precedea era asta: umanitatea a uitat ca limbajul e doar o aproximare metaforica si inventata a experientei si dupa aia cu limbajul asta si-a construit imperii numite "cunostinte" si dupa aia s-a considerat destept, in genul ascuns adevarul in tufis. Asta este partea numarul 1. Consecinta este ca umanitatea s-a considerat atat de desteapta incat a uitat de faptul ca exista intuitie. Asta este ceva foarte grav pentru Nietzsche, pentru ca intuitia e toata chestia aia pe care umanitatea e incapabila s-o puna in limbaj, si a uita de incapabilitatea asta fundamentala doar ca sa te simti foarte destept si sa-ti ignori intuitia este, aparent, ceva foarte foarte rau. In fine, e greu de explicat toata chestia asta mai ales in romana, da' ideea e ca pentru Nietzsche animalele erau un soi de forma extrema a acestei intuitii, sau manifestarea extrema a ceea ce el numeste "the intuitive man". Asta in sensul in care animalele sunt all feeling, no reason. El si-a petrecut majoritatea filozofiei ducand chestia asta din ce in ce mai in extrem pana cand, iata, cade si imbratiseaza calu, si isi pierde si el complet mintile. "The Turin Horse" vine de la faptul ca, aparent, cand Bela Tarr a auzit povestea asta cu Nietzsche a intrebat la sfarsit: "But what happened to the horse?"

Asa ca este un film cu un cal extrem de Nietzschean, ar fi foarte greu de cuantificat cat exact de Nietzschean este, dar in orice caz, pare aproape mai Nietzschean decat Nietzsche. Bela Tarr, filozof de preferinta, pare ca si-a facut ultimul film intr-un fel foarte filozofic, filozofic ca toti mortii.

Filmul arata timp de 6 zile cum un birjar la foarte senectute cu semipareza pe juma de corp traieste cu fii-sa care pare ori proasta ori muta, ori in orice caz indeajuns de muta cat sa para proasta, si cum cei doi fac fix aceeasi chestie in fiecare zi, in timp ce vantul bate cu putere in afara cabanutei: ei mananca un cartof, ea il imbraca si-l dezbraca pe el la nevoie, ea se duce si aduce apa, el taie lemne, calul nu mai mananca. Calul nu mai bea apa. Calul se infometeaza. Calul nu mai vrea nici macar sa se miste. Calul a slabit, si pare aproape de moarte. Sunt comfortabil sa spoiluiesc povestea filmului pentru ca banuiesc ca nimeni nu l-ar vedea for the plot. Ce se intampla in imaginile astea e ca Bela Tarr te pune sa stai in muțenie si in timp in casa cu oamenii astia care exista intr-o cu totul alta dimensiune, una filmata in alb-negru si in niste cadre care totusi, atunci cand se misca, arata destul de spectaculos. Filmul incepe, dupa povestea spusa despre Nietzsche pe ecran negru, cu un travelling shot super dinamic de vreo 7 minute in care calul si birjarul sunt filmati intorcandu-se acasa, pus pe cam cea mai dramatica Nietzsche death tragedy symphonic music imaginabila.

 Normal ca filmul mai stagneaza. Cam toate momentele in care camera se misca prin spatiu sunt mega fascinante, da' mai adesea camera mai si sta. Dar uneori sta intr-un mod foarte inteligent. Cum, de exemplu, la un moment dat fiica incearca sa-i dea de mancare calului, e filmat din interiorul hambarului, calul nu vrea sa manance, fiica pleaca, inchide usa, si ramai in hambar cu calul in intuneric cu doar cateva raze de lumina, cam inca vreun minut.

Filmul este extrem, da' tocmai pentru ca e atat de extrem e cumva greu sa-l critici. Ce poti sa spui despre el? Ca e lung? Ca e plicticos? Una din mizele filmului e ca exista la un moment dat un mod mult mai diferit in care umanitatea simtea timpul si il indura, sau macar ca exista mai multe moduri de a experimenta timpul. Deci da, o sa fie plictisitor. Ca sa-l critici trebuie cumva sa zici ca asta e o miza proasta. Si n-are cum sa fie o miza proasta, atata timp cat in mod evident i-a iesit, si multi oameni au simtit filmul asta. De-aia, pentru cat de lung si extrem si profund filozofic e filmul asta, faptul ca pana la urma functioneaza prin virtutea unor imagini extrem de bune nu face decat sa arate paleta larga de chestii pe care poate sa le faca cinema-ul. In sensul asta e un soi de stindard al arthouse-ului, pentru ca arata ca daca se poate face ceva atat de extrem, daca se poate duce atat de adanc intr-o asemenea masura doar din imagini, inseamna ca cinema-ul poate face multe. Iar asta este foarte, foarte bine.

Horse

Wes Anderson in extrem, Paradjanov si Tati

Wow. M-am dus la film cu sperante destul de mici. Trailerul mi se parea ca arata ca si cum Wes Anderson s-a dus intr-o directie autoparodianta si ca cumva s-a excedat. Dar filmul e mult mai ok si friendly si cald si nu atat de scos-ochii degeaba cum arata concentrat tot intr-o picatura stoarsa in trailerul ala.

Filmul face ceva foarte interesant si cu 4:3-ul ala potential hipsteristic. In ciuda caracterului hipsteristic de care poate fi suspectat utilizarea formatului astuia in ziua de azi, Wes Anderson pare a avea niste repere mult mai eminamente cinematografice decat Instragram. Estetica asta a lui dusa in extrem dar in acelasi timp tinuta intr-o disciplina care nu e doar auto-indulgenta... respira. Imaginile sunt in continuare pur si simplu foarte frumoase, Wes Anderson le gaseste in continuare, si daca le gaseste, atunci, cum ar veni, le gaseste. Sunt putine lucruri care i se pot reprosa filmului astuia atata timp cat scopul principal pe care si-l propune, sa stabileasca o cadenta in primul si in primul rand vizuala, ii iese destul de elegant. Toata chestia cu 4:3-ul e de fapt introdusa foarte frumos si gentil, povestea filmului e introdusa frame-within-frame, cineva povesteste despre cineva care povesteste, iar fiecare plan temporal are aspect ratio-ul lui, chestie care nu e imediat sesizabila, mai ales la inceput cand tot trece dintr-unul in altul. Asa ca filmul incepe un soi de 16:10 dubios, trece in 16:9 familiar si povestea cu Ralph Fiennes, care ocupa majoritatea filmului si se intampla in 1938, se intampla in 4:3. Iar acest 4:3 Wes Anderson si-l revendica intr-un mod destul de foarte excelent as zice, estetica asta a lui de geografii compulsive se cam foarte preteaza pe formatul patrat. Si atunci cand o aplica cu constiinciozitate si in momentele in care i se aliniaza toate stelele, filmul capata rezonante majore de filmele lui Paradjanov in atentia la geografii colorate 4:3 si cu un slapstick foarte in zona Jacques Tati, in special Les Vacances de Monsieur Hulot. Iar aceste rezonante pesemne ca sunt un compliment destul de masiv pentru film.

Asa ca na, nu stiu, mie mi se pare ca ii foarte iese, e in continuare destul de distractiv, pare in continuare destul de genuine si are plusul absolut gigantic de Ralph Fiennes. Nu chiar tot filmul e o reverie curcubeica a simturilor in care nimic altceva numai conteaza. In momentele in care pare ca se clatina insa, Ralph Fiennes tine tot filmul pe umeri destul de grav. I guess he can just really really fucking act. Energia filmului vine in principal de la el, care pare a fi un personaj bagat complet in priza intr-o lume intotdeauna patrata. Filmul are 20 de nume de actori mari da' de fapt majoritatea filmului sunt doar Ralph Fiennes si Lobby Boy. Ceilalti nu apar cine stie ce, Bill Murray apare vreun minut, da' chiar si cand apar fetze cunoscute, tot pare destul de ok pentru ca, din nou, dusa estetica asta in extrem asumat, toate chestiile astea par sa fie in primul si in primul rand in serviciul imaginii care primeaza aici poate mult mai clar decat in oricare dintre filmele lui precedente. Si chiar si in conditiile astea, reuseste sa spuna o poveste careia ii permite un oaresicare suflet, dincolo de geografii. Deci da, eram gata sa ma supar pe filmul asta, da' m-am cam bucurat.

Philip Seymour Hoffman

Mi-ar placea sa cred c-a avut o moarte fericita. Parea genul de om din-ala foarte bun si poate un pic pierdut. Sa mori supradozat de heroina nu cred ca e ceva foarte dureros. Asa ca mi-ar placea sa cred ca s-a sinucis. Mi-ar placea sa cred era indeajuns de destept incat sa nu isi fi injectat doza de cand era dependent, greseala pe care aparent o fac majoritatea supradozatilor de heroina. Adica mi-ar placea sa cred ca era mai destept de atat, si ca pur si simplu voia sa se sinucida si ca asta i s-a parut un mod destul de ok de a muri. Dependentii de heroina descriu sentimentul ca pe absolut nimic altceva spectaculos decat ca o stare generala si muta de bine. Si zic ca o data ce ai simtit aia, "it's like kissing the face of god", si asta e ceva destul de greu de uitat, ca poti sa te simti atat de bine. Si atunci sa mori supradozat de heroina imi imaginez ca e ca si cum dispari intr-un soi de con de bine. Asa cum ziceam, mi-ar placea sa cred c-a avut o moarte fericita. Altfel ar fi cam de cacat, un om care facea atatea chestii ca asta sa moara asa, deodata, complet de-ampulea. Asa ca sper ca avea motivele lui.

Sper ca this finally got to him

Hunger Games blockbusteru cu doua capete?

Deci am vazut Hunger Games si pe-al doilea, in sfarsit, gratie oamenilor buni la suflet care pun pe youtube filme intregi si recente riscandu-si conturile pentru nefericitii ca mine prinsi in spatele unor granite civilizate unde oamenii nu mai sunt de acord cu downloadatu si uitatu la ce film vrea pula ta cand vrea pula ta, ci opteaza pentru a face coada la cinema-uri pentru a o vedea cu pauza de pipi la mijloc pe Jennifer Lawrence vorbind germana in padurea in care toti incearca deopotriva s-o omoare in germana. Cum am optat sa nu fac asta, si sa-l vad in confortul youtub-ului personal, ma simt acum in masura sa gandesc ceva in legatura cu Hunger Games, ceva ce nu s-a intamplat intr-un mod foarte relevant dupa primul Hunger Games.

Primul Hunger Games era ok si toata distopia aia conturata la un mod mai degraba elegant decat orice altceva, intr-o asemenea masura incat singurul lucru pe care l-am luat din filmul ala e fatza all-american a lu Jennifer Lawrence care personal imi reactiveaza niste vise dubioase pe care le-am avut in America. Asa ca primu Hunger Games in principiu n-am facut decat sa ma holbez la fatza lu Jennifer Lawrence. Si a fost ok. Au murit niste negri mici in padure, si a trebuit sa fim tristi si dupa aia a cantat o pasare si dupa aia fatza lu Jennifer Lawrence si dupa aia s-a terminat.


Al doilea Hunger Games isi propune insa sa impinga din cacatu distopiei ceva mai la vale, si prima jumate a filmului e mult mai tortura pe tema tiraniei decat isi permisese sa fie prima bucata, care era mult mai onest-clasic blockbusteriana, si-ti livra in consecinta. Asta a doua bucata, totusi, face ceva mult mai curios la nivel filmic.

Prima ora a filmului e de-a dreptul dura. E luatu personajelor principale si taratu lor prin rahat si biciuiri fara nici un soi de respiro. Pesemne tocmai pentru ca urmeaza o jumatate de blockbustereala dupa, isi permite sa fie in prima asta ora de un nihilism destul de feroce. Sistemu pur si simplu se caca pe personajele principale cele 2 la cote astronomice, sunt luati si aruncati de colo colo, familiile le sunt distruse, oamenii sunt executati in fatza lor, pentru ca la finalu pedepsirii asteia sistematice sa arunce cacatu maxim si sa-i bage la loc in ring. Si cand se intampla asta, si mi se pare curios ca zic asa ceva despre un film ca Hunger Games, da' cand la finalul orei asteia torturante se intampla si chestia pe care a construit o frica atat de maxima si permeanta incat nici n-avea nevoie se fie formulata, si ii pun p-astia sa se intoarce la loc in joc... woah. Filmu asta wins. Ora jumate care urmeaza dupa e fix dupa formula blockbusteraica si dupa formula precedentului, aceleasi soi de jocuri de deathmatch bla bla drama beaten path, si deci familiara, si deci comfortabila. Asta e chestia foarte curioasa cu filmul asta, ca pare ca se rupe complet in momentu ala pe la mijloc, asa grav incat par doua filme diferite, facute de doi oameni diferiti. Prima parte cu tortura si distopie autoritara si toate lucrurile alea grave parca a fost comandata la o fabrica de film in Franta, si le-au livrat-o asa, cu tot pathosu socialist posibil. Si dupa aia pac ii arunca in ring si filmul s-a schimbat si suntem din nou inapoi in full hollywood.

Foaaaaarte curios. De placut normal ca mi-a placut, ca in timp ce se intamplau toate lucrurile astea io ma holbam la fatza lu Jennifer Lawrence, da' e o experienta extrem de dubioasa. Si cred ca e dubioasa pentru ca fragmentarea asta a filmului pe undeva imita modelul propagandei demonizata in film. Dupa prima aia jumatate de hardcoreala urmeaza jumatatea a doua ca un soi de eye bleach confortabil care vrei nu vrei estompeaza impactul primei jumatati si te pune linistit inapoi in scaunu tau de mall, iti reaminteste de popcorn, iti zice sa mai bei niste cola si tot asa. Deci este gen the new monster hybrid blockbuster, unu care te zgandare la frantuzism si dupa aia iti zice sa stai dreaq jos si sa-ti bei cola, sclav. Ce pot sa zic, all hail, I bow to this new master, atata timp cat are fatza lu Jennifer Lawrence.

Jagermeister

Jagten incepe ca orice film nordic care se respecta, respectiv cu oameni batrani la pula goala sarind intr-un lac cu apa rece si dupa aia felicitandu-se unu pe altul. De cum am vazut asta stiam ca filmul asta o sa fie pe bune.

Jagten este despre extraterestrul Mads Mikkelsen care se regaseste educator de gradiniti in Nordlandia. Intrebarea care s-a pus de la inceput a fost: dar oamenii astia nu-si dau seama ca Mads Mikkelsen e extraterestru? Oare oamenii nordici il vad altfel? Oare au vikingvision?

Intrebarea asta s-a dovedit a fi deosebit de relevanta pentru ca lucrul de care e acuzat extraterestrul e unul destul de pedofilic. Asa ca deodata fatza lui Mikkelsen de extraterestru da foarte bine in peisajul in care e rejectat de congregatie pe motive destul de nasoleanu. Scanteia de la care pleaca filmul e ca o fetita mica zice in mod dubios ca Mads Mikkelsen cel extraterestru i-ar fi aratat pula lui cea erecta si aratanda. Ce urmeaza e un studiu destul de nordic al deconstruirii unei societati destul de nordice si deci civilizata, dar totusi bazata fundamental pe niste impulsuri destul de vanatoresti. Filmul ameninta in varii momente ca Jagten-ul din titlu, The Hunt, e la un pas de a deveni full rambo mode. Fiind totusi film nordic si facut si de Vinterberg pe deasupra, punctul de interes devine mai degraba the restraint of power decat imprastierea ei pe toti peretii. Asta este cred ca e ce s-ar putea chema un soi de maturitate. Acumuleaza tot filmul tensiuni pe paths not taken. Oricum, finalul e extrem de bun si o da fix in padure intr-un fel in care Jagtenul din titlu devine indeajuns de elusiv incat sa nu poata fi spoileruit in vreun fel foarte relevant.

Si pentru ca am mentionat padure, filmul asta are o multitudine de cadre in mod particular paduratice

Moonface gone simple

In albumul lui nou, Moonface, care este Spencer Krug cel de la Sunset Rubdown si Wolf Parade si Frog Eyes si Swan Lake si Moonface, Moonface face o chestiune foarte curioasa. In efortul lui de a-si gasi diversele voci interioare care pesemne ca-i soptesc, Spencer Krug s-a separat in izolare de unde produce ce vrea viata lui. Si ce-a vrut viata lui, dupa o incursiune obsesiv-repetitiva in sintetizatoare si o colaborare cu o trupa finlandeza, a fost sa faca un album intreg in care sa taie tot exclusiv la pian si voce, cuplat cu opiniile lui ca versurile cu cat sunt mai personale si mundane si proprii cu atat sunt mai bune. Ce rezulta e o chestie care exuda intimitate pura si dubioasa si pana la urma potenta as all fuck. Au fost review-uri bune la albumul asta si a cam fost bagat in seama, toata lumea laudand ca vai cat de vulnerabil e Spencer Krug cu vocea si pianul lui. Si e. Da' ideea e ca Spencer Krug e indeajuns de destept si indeajuns de muzician incat sa faca o estetica pe bune din chestia asta. E dusa pana in morti. Drept pentru care cele 10 piese toate cu vocea si improvizatiile lui pe pian formeaza un soi de masa amorfa da' o masa amorfa de Spencer Krug. Cu titluri auto-benevolente de genul "Love the House You're In". Cumva genul asta de intimism maxim si productie minima, de asemenea versuri atat de "vulnerabile" sau cumva naive, le avea si Daniel Johnston care cam asta face tot Daniel Johnstonu.

 Deci in concluzie Spencer Krug a dat in retard, da' a dat bine de tot in retard, cu acuratete.

Die Wand (2012) a.k.a. I'm stuck behind the fototapet

A durat vreo 4 zile sa vad filmul asta. Ceea ce nu cred ca e un lucru bun despre film. M-am uitat la el pentru ca nu stiu cum am dat peste el si era film austriac si aparent propunerea austriecilor pentru oscarul strain de anul asta si io mai vazusem in urma cu ceva timp intamplator tot un film austriac, care se chema Revanche. Care aparent a fost nominalizat pentru oscaru strain in 2009. Si cum mai vauzsem deja un film austriac, ma simteam pregatit. Cause, you know, Haneke and shit. Oare ce-o fi pe dealurile austriece? Aici, in Die Wand, plictiseala.

Revanche era despre un tip care jefuieste o banca cu gagica-sa prostituata si un politist ii impusca gagica in timp ce incearca sa fuga. Drept pentru care se duce in padure ii gaseste nevasta si-o tot fute. Revanche. Trailerul e asa:




Filmul e lung ca dracu insa, si la moment nu mi s-a parut ca-i indeajuns de bun cat sa se justifice tot travaliu' si totusi mi-a cam ramas in cap. Personajul principal e cam extrem de bun si are niste imagini pe-acolo prin padurile austriece care-s destul de memorabile. Si un plus, isi rezolva filmul in imagini, ceea ce Die Wand esueaza complet in ciuda subiectului.

El e despre asta:

O tanti se gaseste subit izolata in padure de un zid invizibil. Aparent filmul e dupa o carte austriaca foarte austriac-importanta pentru secolul 20. Deci riding on the All is Lost train, tot filme cu oameni izolati prin locuri. Doar ca macar All is Lost tacea, si te lasa sa te uiti la imagini. Filmul asta e luat din carte la modul cam cel mai prost posibil, respectiv ai o ora 40 de ilustratie cu tanti asta pierduta pe coclauri si in permanenta voice-over-ul ei narand peste, explicandu-si toate simtamintele izolante. Undeva dupa o ora (in caz ca nu era deja dupa primele 5 minute), voice-over-ul asta devine extrem de agasant si nu face decat sa mascheze inabilitatea regizorului de a-si conecta peisagistica cu personajul principal. Rezulta un film filmat oaresicum turistic, care nu ca nu reuseste sa-si concentreze propria directie estetic, da' nu reuseste nici macar sa ilustreze cacatu de voice-over care e intr-una intr-una. Si e un set-up de 90 de minute pentru un climax a carui miza se rezolva, pana la urma, tot in voice-over. Si asta se cheama not being able to convey ideas visually. Asa ca atunci cand vine, dupa toata plictiseala si turisticareala din primele 90 de minute, vine si tot din vocea aia de cacat, te doare la pula. Are vreo doua momente bune, cu caprioare impuscate rostogolindu-se la vale in slow motion, da' cam atat. In rest e destul de text-book failed adaptation facut de un regizor in mod evident nu indeajuns de capabil incat sa traduca in vreun fel relevant cartea aia in imagini. Asa ca rezulta, in consecinta, o colectie destul de ok de imagini cu fototapet (my fav):

Si major Caspar David Friedrich-isme (my fav):

With a little constant winter side of Bruegel (so fav):

Da' din pacate toate astea impreuna nu fac un film.