au

Aferim este primul film "istoric" romanesc care are pretentia sa fie facut cu vreun soi de cap versus mizeriile mihai viteazuistice care au existat pana acum. Geopolitic vorbind momentu sa faci un film cu tzigani persecutati n-avea cum sa fie mai bun, ca dovada premiu la Berlin nu pentru c-ar fi fost cine stie ce mare opus regizoral, ci pentru ca bate vantu de recunoscut tristetile minoritatilor si filmu s-a suit pe curent. Vizavi de vantu asta, nu e ceva rau in sine ce vrea el, cat modu in care bate s-a dovedit a fi adesea isteric-confuz. Si odata cu vantu asta s-ar putea sa se identifice niste limite ale umanitatii in formele ei actuale - respectiv toata aceasta evolutie intelectualo-civilizata sa se loveasca de bariera faptului ca majoritatea in majoritatea ei, se uita la toate lucrurile astea cu minoritati, si, presati de circumstante socio-economice urgente, sa emane un mic "da' mai da-i in mortii lor de tigani". Si dupa aia il alegem pe Trump. Avand in vedere ca societatea romaneasca nici nu identifica atitudinea ei vizavi de tigani ca rasism, ci pur si simplu normalitate, filmul isi asuma un ton in concordanta. Respectiv nici nu atenteaza la vreun soi de iz moralizator vizavi de lucrurile tehnic evident imorale care se intampla acolo, ci pur si simplu isi rezuma rolul de a le ilustra intr-o combinatie de No Country for Old Men si Django Chained si Hateful 8 in alb negru. Dar cumva de la decizia asta reiese si faptul ca valoarea lui Aferim e mai degraba in zona de document istoric ok, de ilustratie ok, de retinut, a cum se intamplau niste lucruri in Romania 1835, decat ca valoare cinematografica in sine. Distanta asta de rol ilustrativ poate fi, sigur, interpretata ca un soi de maturitate regizorala maxima, dar in principiu doar daca te simti foarte academic binevoitor. Altminteri neimplicarea asta destul de totala pur si simplu iti da o experienta turistica vizavi de perindat coclauri cu tigani 1835. Dar revenind la ce-am scris la inceput, e adevarat ca experienta turistica de sclavi tigani e cam tot ce poti sa oferi romanului fara sa para moralizator. Doar ca justificarea asta devine maxim ofertanta intr-un regim academic, pentru ca poti s-o invarti in cerc la nesfarsit, ceea ce din simplu volum incepe sa-i dea o importanta gonflata filmului. Fara elementul de masturbare intelectuala maxima, ca impact ea ramane o excursie interesanta, da' nu mult mai mult de atat.

Into the Inferno e un soi de hai sa vedem ce mai face Herzog. Filmul este teoretic despre vulcani, dar cumva acum in al 12-lea ceas al operei lu Herzog, nu-i mai pasa teribil de mult de altceva decat sa-ti arate exact cum se uita el la niste lucruri, oricare ar fi ele. Ceea ce a facut intotdeauna oricum, dar inainte parea sa fie un pic mai strict in a-si formula obsesia, intr-o maniera in care parea oarecum mai accesibil de impartasit. Din pricina relaxarii asteia a mestesugului, formularile lui capata acum un caracter mai degraba exhibitionist decat ospitalier. Astea sunt mai degraba niste note de subsol care mi se par mie interesante vizavi de evolutia lui, altminteri filmul e destul de perfect savurabil in forma lui de plimbat cu Herzog pe la vulcani. Doar ca in niste momente chiar pare ca filmul isi pierde un pic focusu si petrece mult timp prin Etiopia cautand fosile (ceea ce are oarecum periferic legatura cu vulcani) si apoi prin Coreea de Nord unde filmeaza serbari de copii. Cred ca un film Herzog cu Coreea de Nord ar fi minunat, si e aproape amuzant cat de greu se rupe filmul din peisajele alea dictatoriale ca sa se intoarca la vulcani, dar a, da, filmu asta e despre vulcani. Am uitat. Cam asa se intampla filmul asta: vulcani vulcani vulcani, ah da' ia uite ce chestie interesanta si dubioasa, ah da, vulcani vulcani si tot asa. Ceea ce-l face destul de simpatic.

The Handmaiden

Park Chan Wook face un soi de fantezia la castel varianta 1930 Japanese da' de fapt un soi de basm rupt din fanteziilee sexuale japoneze medievale pe care protagonista trebuie sa le citeasca in fata unor mosi libidinosi care au facut din chestia asta o chestiune de cultura si nobilitate. Cu cat mai multe povesti porno aveai cu atat erai mai carturar dedicat literaturii patriei si un soi de patron si filantrop. Cu un plot de o complexitate twististica deja caracteristica pentru new korean thriller scheisse si cum Park Chan Wook a cam lansat toata chestia cu Oldboy, e placut sa-l vezi pe maestru la munca. Cu timpul se adauga un soi de eleganta la twist-uri. Nu mai e o chestiune de vai ia te uita ce informatie intorsatoare iti dau, cat stii c-o s-o ti-o intorc cumva da' ia uite ce elegant ti-o dau. Si atunci esti gen da, Park Chan Wook. Da-mi-o elegant. Mersi. Si atunci turns out ca daca esti un pic elegant poti sa faci frumos poveste cu lesbiene la castel. Blue is the Warmest Color e un exemplu foarte bun de cum arata cand in loc sa faci elegant o poveste cu lesbiene, o faci sinistru-confuz. Da' aici e cu respect de basm medieval frumos da' porno ca dracu. Presupun ca nu degeaba au japonezii cumva cel mai advanced porn fetish market in sensul de dezvoltat. Asa e cand faci asta de 400 de ani. Si dupa ce cumva de 300 de ani ajunsesei deja la caracatite in pizda. Asa ca daca reusesti sa arunci niste atmosfera de deep ancient porn, in niste imagini frumoase la castel si padure, toata lumea e fericita.

cannes la bucuresti

Loving - Jeff Nichols' new film gives him the opportunity to capitalize on his most beautiful trait in his handling of stories: the modest, borderline humble way of portraying his protagonists. Here is a director that could be a case study of the polar opposite of directing with condescension. In all of his films so far, Nichols has shown a consistent delicacy that betrays true respect for the characters he puts on screen.

Loving is the story of the inter-racial couple that borderline unwittingly removed some archaic slave laws that remained in place in the US until 1968 from sheer inertia, as white men were not allowed to marry black women. Their case was taken over by various civil rights organisations until it reached the Supreme Court, where it ultimately removed one of the last concrete elements of racism in American law.

The film begins with the couple's otherwise completely normal development up until the sheriff shows up on their doorstep to take them to jail for being caught in the same bed. But where you would normally expect a moment of self-righteous anger from the protagonists, a moment of sanctimonious beating of chests, Nichols shows none. His characters are some modest god-fearing deep Americans, ready to bow down their heads and apologize to whatever authority imputes them with impunity.

This is where Nichols shines, as the cry for justice is completely muffled throughout the whole film, to the point in which the maximal form of protest that the husband offers, at the eleventh hour, is a simple "You tell the judge I love my wife." They truly are simple people, and Nichols, here with more delicacy than ever, sides with their silence and authenticity against what seems like a distantly controlling, monstrous social apparatus. But silence is power when it comes to cinema, and Nichols manages to walk a very fine line of repression that ultimately packs more of a long-term punch than any hysterics.

L'eau froide - One of Assayas's earlier films that was meant to be a 52 minute TV movie that was ultimately turned into a feature as well. Unfortunately the fact that the film was initially planned to be considerably shorter shows, as at some point there is a 20 minute party scene in an abandoned house that does not do much to further much of anything. But as is the case with these over-extensions, the argument of further "immersion" can always be summoned. Otherwise this is a fairly classical tale of misunderstood boy meets misunderstood girl as they plan to elope and create their own universes. An illustration of some intensity capped with some bittersweetness.

Personal Shopper - Assayas's last film showcasing a very serious Kirsten Stewart facing her past ghosts quite literally. Beyond the elegant manner in which Assayas always carries his films, Personal Shopper manages to keep the spectator fairly on one's toes as it is never quite apparent where the film is going. The suspense, however, is never quite capitalized upon, as at some point the film devolves into a 15 minute loop of texting shenanigans that ultimately manage to deflate the situations due to its being pushed so far. A mysterious texter keeps texting Kirsten Stewart, jolly good, but when the mystery seems to artificially extend into forever, the film feels like it stops evolving. The whole situation is resolved in a fairly brutal bait and switch that does a good job at illuminating nothing and keeping the protagonist fairly opaque.

Sweet Dreams (Marco Bellochio) - A film made with an 80 year old man's sensibility for time and trauma. About a boy that never quite snaps out of the trauma caused by his mother committing suicide when he was little. It didn't seem all that bad, but the pacing quite literally put me to sleep.

Ma Loute - Where Bruno Dumont comes together in quite the spectacular fashion, managing to produce a sparkling mix of painting, Tin Tin and Jacques Tati. Featuring the absurd bourgeoisie, the cannibalistic peasants, idiotic police officers and a transgender teen oscillating between the worlds. Dumont's persistence in casting real people with real faces goes a long way here in creating inadvertent paintings one frame after the other. Quite beautiful and quite funny.

Beyond the Black Rainbow & Jungle Book

Beyond The Black Rainbow (2010) - Film destul de one-of-a-kind facut de un videostore geek in 2010 care incearca sa faca un film 100% din niste imagini neonice pe muzici synth retro 80iste. Povestea e foarte vag prezentata ca un laborator secret ceva in care o fata e inchisa si un individ o testeaza cu lucruri dubioase. Luminile si cadrele cat timp stau in interioare atent controlate sunt destul de excelente, chiar daca pe alocuri prea lungi sau prea absurde. Doar ca vine si momentu in care little pizda scapa, si cand incepe sa iasa in spatii necontrolate si respectiv prin spatele cladirilor, filmul se confuzioneaza complet si da in cele mai non-dramatice wide-uri posibile. Astfel incat iti dezamorseaza mai tot, subit. In plus peste, adauga un episod complet random care transforma filmul in ceva cu valente de slasher in loc de ambiguitati oniric-violente. Toate ca toate, pentru niste suprapuneri fericite de imagini si melodii, si niste suprapuneri la fel de fericite de imagini si imagini, filmul asta ramane o experienta foarte ok de avut. Cel mai interesant lucru la el e ca se ia atat de in serios in niste momente si pare cumva atat de convins de propria importanta incat chiar reuseste sa para important si de-a dreptul clasic in niste momente. Isi permite niste lungimi in niste tranzitii care sunt de obicei rezevate pentru oameni mari, nu filme la debut. Dar cum si le ia bine nu poti decat sa le apreciezi.

The Jungle Book (2016) - De niste mult timp deja filmele de genul asta sunt junkfood-ul meu primar cinefilic. Adica atunci cand e cel mai rau si cel mai grav, cand umanitatea e damnata toata, atunci intra numa bine un blockbuster cat mai retard ca sa-ti confirme toate grijile si gandurile apocaliptice.

Din punctul asta de vedere, pe o scara de Distrugere A Copilariei, Jungle Book 2016 se descurca absolut magnific si ia aproximativ 5 stele din 5. Copilul lasat la lupi are atitudini de copil cacacios american 2010 si vorbeste ca ultimu enervant in timp ce are o tenta maro-universala. Lumina bate in perpetuitate puternic pe el cel decupat din CGI-ul supraexpus retard ca sa se vada filmul normal in 3D. Adica pentru ca majoritatea aparaturii 3D intuneca automat filmele si le fac noapte de cacat, filmul de fatza a prevenit asemenea probleme arzandu-si intr-una imaginea ca sa nu se vada la Botosani noapte. La chestia asta primeste 5 blockbusteri din 5. Mai rar atata dedicatie pentru ban.

Si deci copilul acesta semi-maro enervant urmareste parcursul lui Mowgli doar ca inconjurat de CGI de data asta, si dincolo de un Baloo complet ratat si o Ka degeaba, unde iti distruge totusi cel mai tare copilaria Jungle Book, intr-un mod complet autentic si penetrant, e la momentele dansante. Desi filmul se poarta ca un thriller prost din 2010 si are magia unui hot dog, ei au decis ca trebuie totusi sa adapteze intr-un fel complet insultator melodiile originale si sa le puna in gura unor animale CGI care par de-a dreptu violate de cantec. Poate in cele mai urate cosmaruri cu Jungle Book se putea gasi o asemenea randare violatoare a momentelor muzicale cu ursul si necesitatile lui si maimuta simpatica care vrea si ea foc. Adica personajele astea, altminteri perpetuu suparate si din alt film, se gasesc deodata violate in gura de cuvinte cantate luate cu japca dintr-un loc care pare ca n-are nici o legatura cu ce se intampla aici. Si totul este invelit intr-o animatie si muzica reticenta care pare aproape vinovata ca fura atat de nesimtit din copilariile oamenilor.

Capacul la viol e pus de un "I Wanna Be Like You" interpretat de o maimuta gigantica Christopher Walken as Marlon Brando in Apocalypse Now si Godfather. Maimuta gigantica Christopher Walken e atat de suparat incat pare ca vrea sa-i fure inocenta (prin a il fute in cur) nu focu. Io as zice ca combinatia dintre sentimentele profunde de afectiune pe care majoritatea oamenilor le au fata de Louie-u original cald si uman, sa-l infatisezi asa aici si sa-ti bagi toata pula speriata in copilaria oamenilor e undeva in zona de viol. Asadar Jungle Book-ul nou este inca o confirmare a faptului ca poti sa faci filme atat de proaste cat sa violeze oameni. La copilarie.

I Saw The Devil

Din categoria thrillere koreene cu pedigree, I Saw the Devil debuteaza subit si fara prea multe intrebari cu o decapitare standard si facut pachetel pe o koreanca gestanta. Sotul e agent de CIA korean, se supara, il cauta pe criminal, si-l gaseste. Asta se intampla in primele 20 de minute, drept pentru care te intrebi in mod legitim, ok, si acum ce se intampla?

Filmu exceleaza tocmai la capitolul asta de ajuns repede in niste momente cliseice comune pentru spectatorul de rand de thriller korean, doar ca sa le depaseasca si sa mulga ce vine dupa in niste alte feluri mai interesante. In felul asta pasesti in perpetuitate in teritoriu nou in care nu stii ce reguli se aplica, astfel incat un anumit nivel de tensiune e asigurat din start.

Aici macazul se schimba dupa alea 20 de minute cand ti se arata ca de fapt pe sotu victimei il tenteaza mai mult sa-l praduiasca p-asta si sa-l tot prinda si sa-i dea drumul cat sa-l tina intr-un terorism perpetuu. Avand de a face cu un psihopat masochist caruia nu-i pasa teribil de tare daca moare sau nu, sotu incearca sa-l aduca intr-un colaps psihic inainte sa moara. Miza asta a filmului mi se pare destul de excelenta, ideea de a baga frica in psihopat exclusiv ca sa-l omori intr-un moment in care e dezbracat de demnitate. La nivel local si pentru ca societatile asiatice pun mai mult pret pe onoare si pe construit persone din-astea verticale pana la dumnezeu, apoteoza careia fiind tocmai modul cum mori.  Mori cu pantalonii pe tine sau cu ei in vine? Samuraii aveau cultul mortii atat de puternic incat modul in care mureai era cam la fel de important ca modul in care traiai. Si degeaba traiai bine daca mureai prost, si degeaba mureai bine daca traiai prost.

Scopul asta principal al sotului e apoi dublat de costul obtinerii, care e facut intr-un Nietzsche gros de "he who fights with monsters should see to it that he himself does not become a monster - for if you gaze long into an abyss, the abyss also gazes into you". Asa ca filmul exploreaza tema faptului ca atunci cand cineva iti decapiteaza sotia gestanta, ideal ar fi sa-l omori destul de repede si nu sa petreci niste saptamani haituindu-l de distractie, pentru ca intr-adevar iata, ca sa te iei la tranta cu psihopati trebuie intai sa devii si tu un psihopat. Pe de alta parte Nietzsche se intreba si "is it better to out-monster the monster or to be quietly devoured?" Si, iata, astfel, viata devine complicata. Filmul isi pastreaza o ambivalenta utila in prezentarea problemei, fara sa se tranteasca moralizator pe oricare dintre parti, ci facand niste lucruri abil filmice cat sa ilustreze costul distractiei. Si dualitatea asta vine in acelasi registru de inselat clisee comfortabile prin reprezentarea costurilor subsecvente. Cadrul final al filmului vine ca o incununare perfecta a mizei asteia, cand dintr-un cadru din-ala cool in care personajul principal se indeparteaza de la locul faptei in timp ce lucrurile se prabusesc in spatele lui fara sa clipeasca - aici clipeste, iar camera se transforma subit dintr-un steady perfect intr-un handheld de parca abia se mai tinea camera in mana. Deci stilistic se bifeaza tot ce trebuie, mai cu seama ca asiaticii au si o anumita poezie a dezmembrarii, in care sunt perfect capabili sa se bucure estetic de un cadru in care pluteste la treimi un cap taiat prin apa.

Singura problema a filmului e ca tensiunea aia a teritoriului nou e pierduta la un moment dat cand isi aloca prea mult timp sa-si schimbe un macaz pe care si-l anunta cam din timp. Astfel incat ai o oaresicare burta de vreo 20 de minute care n-ar fi fost atat de deranjanta daca filmul nu si-ar fi facut o tema din a exceda familiarul. Dar asa iti da un respiro sa te desumfli, ceea ce e un pic pacat.

Laurence Anyways

Deci Xavier Dolan, acest wunderkind canadian, brav luptator pe fronturile de catharsis pentru oameni cu sexualitati inoportune pentru oamenii din juru lor.

Laurence Anyways te tine 3 ore 10 ani in viata unui individ care dupa 35 de ani de viata in impostura corpului de barbat decide ca nu mai poate si isi pune cercei. Nu este homosexual (desi tehnic este lesbian), nu-i place doar sa se joace de-a rochita, pur si simplu are senzatia ca are sufleti de femeie. De-a dreptu dezgustator.

Xavier Dolan se dovedeste a fi extrem de abil in a ilustra jucaus-elocvent un time-frame atat de considerabil. Filmul te trece prin toate stagiile problematice inerente unei schimbari profunde de identitate, care schimbare este o chestiune care priveste intreaga natura umana dar cumva daca se arunca cercei in ecuatie lucrurile devin deodata foarte dificil de privit. Filmul este dincolo de elegant in abordarea lui aproape celebratorie a procesului altminteri presarat cu probleme dintre cele mai dubioase. Celebratoriu pentru ca lucrurile se trateaza totusi ca un soi de venit acasa dificil al personajului, intamplat perpetuu in contrapunct cu femeia cu care-si imparte viata.  

Problema principala cu care se confrunta intotdeauna filmele astea exploratoare de LGBTQED este, ca peste tot, una de abilitate artistica si una de perspectiva. Dar cumva pentru ca chestia pe care incerci s-o vinzi e din start un ceva cu o tona de prejudecati in spate, orice soi de eroare e taxata la sange din instinctul prejudecantului de a refuta ce i se propune in slujba revenirii la ochelarii de cal. Si atunci multi LGBTQED cu intentii bune, din erori de calibrare, ajung sa contribuie la fetisizarea diferentelor dintre aia si aia si ajung sa adauge la perpetuarea segregarii.

Din fericire Xavier Dolan evita toata problematica facand un film nu din perspectiva iata, LGBTQED ci din perspectiva iata, oameni. Iata, umanitate. E complicat. Perspectiva e una atat de automat imbratisanta incat exista 0 ostracizare in interiorul viziunii filmului, ceea ce ofera la un mod foarte propriu un safe place pentru personajul care se tot zbate. Si atunci in povestea filmului problemele de sexualitati se muta la periferie si in esential ramane lupta unui individ in a deveni ce este. Nu stiu foarte multe alte filme care sa plece din start dintr-un punct atat de imbratisant dincolo de orice dubiu, dar Gregg Araki si al lui Mysterious Skin e cam primu lucru care-mi vine in minte. In niste moduri foarte similare Araki porneste automat imbratisant astfel incat tribulatiile personajului sunt ilustrate ca probleme inerente umanitatii nu probleme de cu cine te futi. Si in definitiv poate asta e punctul maxim pe care-l pot reusi filmele de genul asta in calitate de material artistic si anume o largire eficienta a conceptiei limitat-populiste despre ce inseamna umanitate. Caci umanitatea e larga, si nu poate pretinde nimeni ca-i stie toate valentele. Exista o discutie in film in care i se spune personajului principal in timp ce e concediat din postura de profesor ca potrivit dictionarului american de boli psihologice asta cu trasngenderismu e o boala. Si oare cum poate cineva sa dea un asemenea verdict? Din ce postura iti poti permite sa spui ca chestia aia despre care nu stii si nu intelegi nimic dincolo de o privire clinic-absurda a simptomelor - e o boala? Dar lucrurile astea intra deja intr-o sfera Nietzscheana a fatarniciei chestiei numita "human knowledge" in care umanitatea a invatat cu intelectul sa devina artificial stapana peste niste complexitati ale naturii trantind etichete. Si apoi avem distanta siguranta si superioritate. Deci din fotoliul lui de undeva un american prost a decis ca asta e o boala ca asa i se pare lui cu mintea lui de om insignifiant drept pentru care o multime de alti oameni sufera. 

Dincolo de lucrurile astea care sunt prea tentante sa scrii despre ca sa nu, Xavier Dolan e un regizor extrem de bun undeva la o confluenta foarte fericita de Gregg Araki, Gaspar Noe si Wong Kar Wai. Araki cu caldura, Gaspar Noe in niste puseuri de culori si neoane si cu WKW similar in forta cu care-si imprima o estetica foarte proprie. Respectiv filmul e plin de tot soiul de muzici care trec rapid de la Beethoven la The Cure la Moderat da' totul se intampla atat de ne-apologetic si exuberant incat functioneaza si o inghiti din inertie, caci el se duce. Si se duce des si se tot duce. Si nu-i deloc lucru putin sa poti sa sustii 168 de minute de epopee cu drama de identitate intr-un ritm care tot danseaza bipolar in niste estetici cat se poate de nimerite. Ajuta foarte mult si faptul ca Laurence si a lui partenera in jurul careia tot danseaza toti anii astia sunt jucati la 100% de actori. Le joaca cu toate venele de pe fatza.

In alta ordine de idei filmu asta mi-a reinviat frustrari vizavi de exista oamenilor intr-atat de mici incat sa fie deranjati de cum arata niste alti oameni din jurul lor. Pardon, sa fie insultati. De parca e lumea lu ma-ta sa ai tu opinii interventioniste despre cum ar trebui sau n-ar trebui sa arate ceilalti oameni din jurul tau. Daca n-as suspecta ca e o chestiune care tine mai mult de ignoranta si lipsa de educatie decat de o rautate elementara m-as cam caca in lumea asta. Da' slava domnului ca-s destept. 

The Revenant

Birdman, filmul precedent al lu Inarritu a fost o chestie cel putin interesanta care insa intr-un final n-a facut decat sa dovedeasca cat de confuz semidoct e de fapt acest Inarritu. De fapt acest "de fapt" nu se justifica, pentru ca nu a dovedit in nici un moment ca n-ar fi un confuz semidoct. Cumva boala filmelor lui este perfect trasabila prin intreaga lui filmografie si ea se numeste Inarritu. In ciuda numeroaselor situatii in care individul s-a gasit flancat de varii elemente cu potential considerabil, el a demonstrat in mod consistent o inabilitate de a-si jongla jocul pana la sfarsit. Chiar daca pleci la drum cu el cu niste bun simt si incredere, in toate filmele lui ii scapa lucrurile pe jos si ramai uitandu-te la un ceva dezastru de prost, tradat ca ti-ai investit vreun sentiment intr-o constructie in varfu careia iti apare negresit la sfarsit subit capu de prost al lu Inarritu. Astfel incat traseul spectatorului in relatie cu filmele lui se intampla astfel: Hai Inarritu. Hai jongleaza. Hai da-i tu. Hai ca parca jonglezi. Of Inarritu. Of. Iar le-ai scapat. Doamne. Doamne ce prost esti Inarritu.

M-as aventura sa spun ca putini oameni de la Hollywood mai executa astazi atat de consistent semidoctie flatulata. Dar pesemne ca numele latin ii confera un grad de legimitate flatulenta confuzionanta.

The Revenant este aici o exceptie de la acel traseu numit mai sus. Pentru ca aici nu-ti da nici macar timp sa fii un pic hai Inarritu, jongleaza. Aici e destul de din prima faza: ummm... Ce faci Inarritu? Ce-ai facut acolo?

Din nou el se gaseste la intersectia unor lucruri din care poate ar putea iesi ceva cu potential, respectiv Lubezki in copaci cu actorii care sunt si landscape-ul care este. Si tocmai pentru ca toate elementele sunt destul de perfecte in singularitatea lor, ce iese in prim plan e doar cum le jongleaza Inarritu. Astfel incat in 156 de minute si 3 vieti (actual running time), ai tot timpul din lume sa devii din ce in ce mai confortabil cu notiunea ca nu ar mai trebui sa vezi vreodata un film facut de omul asta.

In film niste americani vanatori de piei pe pamanturi indiene sunt atacati si omorati, scapa doar vreo 10 din 50, printre ei DiCaprio si Tom Hardy. Ei trebuie sa mearga mult pe jos prin paduri pana ajung undeva unde vor. Din pricina faptului ca Glass e atacat subit de un urs digital, insa, cineva trebuie sa ramana in urma cu el si sa stea sa moara si sa-l ingroape. Hardy nu prea are rabdare insa, asa ca incearca sa-l ingroape inainte sa moara de urs. Si-l omoara si pe fi-su indian pentru ca asa se intampla cand faci lucruri din-astea. Hardy pleaca deci si urmeaza 2 ore in care DiCaprio se taraste prin paduri trist si cu bale la gura incercand foarte tare sa ajunga la Hardy ca sa-l ierte. Asadar majoritatea filmului e un soi de Bear Grylls melodramatic. Si niste indieni tristi presarati pentru gust. Sa nu uitam totusi ca indienii sunt tristi ca mai tineti minte atunci cand le-am ras rasa de pe fata pamantului si le-am luat pamanturile? Da' lasa ca-i punem aici si zicem ia uite ce rai am fost cu indienii si le trece. Si dam si-un premiu la cea mai mare tristete de indian. Pardon, cea mai indreptatita tristete de indian. Si oricum asta cu indienii se leaga la sfarsit intr-un mare fel revendicator pe care nici n-o sa-l intelegeti ca nu e nimic de inteles. Da' nu stiti asta. Poate o fi. O fi n-o fi?

In orice caz, intre timp pe drum Inarritu isi demonstreaza versatilitatea cinefila copiind varii chestii revoltatoare din alte filme pentru a ilustra puterea spiritului uman atunci cand vrea foarte tare sa gaseasca pe cineva si sa-l ierte. Astfel incat DiCaprio mananca organe crude si se baga intr-un cal de frig, invelindu-se gingas in fasii de abdomen cabalin. Doamne ce-o sa-l mai ierte. Obstacolele fizice nu sunt insa singurul lucru in calea acestui brav revenant. Pentru ca pe drum este torturat si de amintirea fiului indian mort si de femeia indianca moarta care se gaseste subit plutind prin cadre la intamplare intr-o maniera care definitiveaza in niste moduri absolute mozaicul de referinte confuze si degeaba in care se tot scalda filmul.

 Problema e ca atunci cand omagiezi niste lucruri, si mai ales niste lucruri asa serioase ca Tarkovsky, ideea e ca trebuie sa le si simti pe lucrurile alea. Omagiul reusit se intampla atunci cand doi oameni sunt deja pe aceeasi lungime de unda si doar isi imprumuta unul altuia niste simboluri din jurul aceleiasi expresii. Cand tu insa ce simti, chestia de care esti plin, e mizerie telenovelistica ieftina, melodrama de mexican prost in padure, si tu ai pretentia sa bati cu ochiul la Tarkovsky, atunci e pur si simplu 1) jenant 2) insultator 3) ineficient ca toti mortii. Mai mult, te joci de-a Tarkovsky in zapada si singurul moment care ti-ar fi putut conferi o oaresicare legitimitate proprie il ratezi in absoluta ignoranta. Asta este totusi spectaculos la Inarritu, consistenta impresionanta cu care-si tot confirma statutul de profan profund. Daca e sa iesi cu ceva de la filmul asta e tocmai standardul asta de mediocritate palpabila pe care Inarritu il executa cu atata zel. Putini oameni reusesc sa le tot invarta pe lucruri doar ca sa ajunga intotdeauna la aceeasi mediocritate brutala. Este cu atat mai frapant aici din moment ce si-a dat 2 ore jumate sa-si demonstreze neajunsurile. Este intr-adevar magnum opus-ul lui Inarritu in termeni de mediocritate.

Este, in consecinta, perfect logic si justificat ca filmul asta a primit atata atentie si atatea nominalizari pentru ca e un reprezentant excelent a ceea ce inseamna nivelul actual de film mainstream. O basina ceva vag contemplativa cu niste parca poezie p-acolo la care nu-i auzi versurile da' parca inseamna ceva si totusi niste lucruri se intampla si parca a fost destul de greu si da e destul de interesant nu stiu spiritul uman pare destul de interesant. Si complex oricum. Si filmul a fost si-asa destul de greu de facut. Da, foarte frumos. Eu zic ca merita.

2016

Fuck n-am scris nimic in decembrie. O eroare.

Listen to me Marlon - Documentar despre cum Marlon Brando si-a tot vorbit singur pe toata perioada vietii lui. Chestia e ca si-a tot vorbit frumos si in consecinta filmul iti da privilegiul unui soi de intimitati maxime cu un om care a fost in contact cu tot soiul de valente dubioase ale vietii. Plus ca tot filmul e ghidat de vocea lui care pe alocuri tot incearca sa se auto-hipnotizeze. Extrem de bun pentru ca filmul in mod destept nu-si propune sa fie vreun reveal subtire despre culisele individului altminteri foarte retras, ci mai degraba face efortu de a-ti livra un onirism intra-Brandoesc destul de veritabil.

99 Homes - Vazut pentru ca fatza lu Michael Shannon are indeajuns de mult credit incat sa cumpere orice ora juma. Si filmul se intampla in contextul fenomenului in care americanii sunt dati afara din case in 2010 pentru ca toate creditele alea pe care si le-au luat pe ochi frumosi ca sa-si cumpere cacaturi de care n-aveau nevoie ii dau acum afara din casa. Situatia e destul de dramatica dar si in acelasi timp o ilustratie destul de perfecta pentru foamea cu care inca se mai papa the american dream. Michael Shannon e un agent imobiliar care vindea case ca tot omul pana cand criza muismului global i-a transformat jobu in evacuator de americani dusi. El isi face un rol destul de misto o buna parte din film, indeajuns de mult cat sa nu regret redundanta frapanta care se intampla in paralel, insa intr-un final filmul decide subit sa devina full redundant dincolo de orice puteri Michael Shannonice.