Bela Tarr

Cu prilejul filme de cannes, in ordinea vedeniilor

Almanac of Fall - 1984, pelicula color in proiectie la cinemateca Eforie care s-a dovedit a fi o sala mai decenta decat ma asteptam, respectiv nu miroase a gunoi si nu are o proiectie mizera ca sora ei cinemateca Union. Filmul e despre niste multi oameni in acelasi casoi mare, vechi si dezolant, care se intrepatrund in moduri in care se intrepatrund oamenii in spatii locative constranse. Respectiv se urasc, se fut, se bat, se iubesc, se despart si pana la urma unii se si casatoresc. Filmul de 2 ore e compus din vignette cu discutiile oamenilor astora iluminate in niste culori puternice de rosu / verde / albastru. Camera jumatate din timp sta pe dupa ziduri si rame, cealalta jumate intra in ei. Toate scenele tin undeva intre 5 si 10 minute si sunt adesea facute din cadre foarte lungi, fiecare cadru parand sa aiba misiunea lui foarte specifica. Asa ca in timp ce oamenii astia isi discuta problemele camera are si ea agenda ei. Sunt vreo 2 scene care par a fi exercitii tehnice foarte bine delimitate, respectiv una in care doi betivi se cearta si camera sta tot timpul inclinata pe diagonala la vreo 45 de grade. Si inca o scena in care Bela Tarr ii pune pe actori pe o podea transparenta si filmeaza de sub ei cum unul dintre ei isi ia bataie. Asta a aratat destul de bine. Nu pot sa zic ca a existat vreo implicare emotionala in povestea aia de acolo, cel mai important personaj a parut sa fie camera si ce face ea, ceea ce pare sa fie cazul in general cu Bela Tarr oricum. Personajele sunt un soi de decor vorbitor, secundar imaginii si muzicii. Si in general lucrurile pe care le spun sunt atat de balonate filozofic incat n-ai cum sa le iei in serios tot timpul. Ce spun ei sunt mai degraba un soi de tema muzicala, un refren. Lucrurile pe care sa le iei cu tine acasa dintr-un film Bela Tarr nu vin din vorbele personajelor oricum. Povestea in Q&A-ul de la Turin Horse ca pentru el muzica e a main character. Asadar, foarte impresionant la filmul asta a fost cat de frumos aratau culorile alea pe pelicula si de asemenea faptul ca copia parea a fi destul de fututa si cand se apropia de schimbul de rola, imaginea incepea sa se degradeze cu vreun minut inainte. Si incepea si se grainuia si se supara si-i apareau dungi si mai sarea si sunetul pacaia si el din ce in ce mai tare pana cand cigarette burns din ce in ce mai mari si mai suparate si mai diforme pana cand pac se schimba rola, isi revine si sunetul 2 secunde mai tarziu, imaginea se reajusteaza grainul incepe sa dispara si el incet incet si intr-un minut totul era inapoi la normal. Partea si mai dubioasa e ca chestia asta parea sa ajute filmul destul de mult, ca era ca un soi de mini-climax pe fiecare rola. Cu atat mai mult cu cat Bela Tarr lucreaza tot timpul in secventele astea lungi care par a fi niste mini-filme in interiorul filmului. Astfel incat formatul filmic iti livra un soi de climax la fiecare 10 minute, in care filmul parea ca-si trage sufletul si o ia de la capat.

Turin Horse - Vazut a ~treia oara si prima oara pe ecran mare. In primul rand ca pe ecran mare filmul asta e wow. Just wow. Nu este, insa, cu nimic mai scurt, dar ecranul mare il ajuta cu siguranta sa-si livreze vijelia existentiala. Destul de uimitor in continuare totusi cum filmul la cele 2 ore 35 ale sale e facut din doar 30 de cadre. Dar majoritatea cadrelor sunt steady-uri extrem de bine planificate care de fapt iti livreaza vreo 5-8-25 de cadre in interior. Dar wow planificarea cadrului. Inainte de film Bela Tarr zisese in broken english gluma I hope you'll not kill Cristian [Mungiu] for bringing this black and white film here... that is so long... and boring... and nothing happens. Asa ca intr-un moment in care nimeni nu mai punea intrebari la Q&A si devenise cam awkward l-am intrebat daca lui insusi i se pare ca filmele lui sunt lente sau pur si simplu asta e normal pentru el. Spre norocul meu n-a crezut ca-s imbecil si a inceput sa vorbeasca despre relatia lui cu timpul. Si cum i se pare ca atunci cand abordezi teme din-astea mai grandios-unitare ai nevoie de timp sa examinezi lucrurile, nu e de parca avansezi o poveste. Si cum de fapt pentru el chestia cu timpul e dimensiunea care-l intereseaza cel mai mult si mulatul timpului. Voiam sa zic ca Tarkovsky Sculpting in Time da' n-am zis. In aceeasi vena cumva a facut la un moment dat o confesiune destul de voluntara in care vorbea despre cum filmul asta e despre moarte si despre cum, pe masura ce progreseaza timpul, iti pierzi din ce in ce mai mult din putere si e de la o zi la alta si nu-ti dai seama pe moment dar la un moment dat iti dai seama ca nu mai ai si dupa aia te stingi si dispari. A fost destul de induiosator pentru ca vorbea in mod evident despre el insusi. Si probabil ca tot de-asta a si declarat asta ca fiind ultimul lui film, pentru ca nu pare foarte bine cu sanatatea. Altminteri, filmul tot stindardul arthouse-ului ramane si sunt destul de recunoscator c-am avut ocazia sa-l vad pe ecran mare.

Satantango - Dupa astea doua eram destul de sigur ca n-o sa pot sa rezist la 7 ore. Si asa si a fost, din pacate, desi filmul era proiectat tot de pe pelicula si fenomenul cu schimbatul rolei se intampla si mai oportun aici. Dar filmul e atat de incet si atat de intens cumva incat am senzatia ca daca l-ai ingurgita pe tot asa cum trebuie ti-ar schimba viata si ti-ar da vreo +5 ani +3 mizerie existentiala +4 dirty Hungarian life. Si nu eram pregatit. La Q&A-ul de la Turin Horse cineva l-a intrebat cum ai explica filmul asta unui copil de 5 ani? Si el a zis what? Explain this to a 5 year old? I would tell him, go outside, play football, fuck this bullshit. You have plenty of time to see the dark side. Asa ca la Satantango desi arata destul de superb, si chiar cred ca e indeajuns de potent incat sa-ti dea un soi de brain damage, am decis sa plec si sa nu fiu indeajuns de batran incat sa inghit toata chestia asta deocamdata. Mai e timp. Acuma poate ar trebui jucat niste fotbal.