Tuesday, October 10, 2017

Blade Runner 2049



Presupun ca exista varianta in care un film cu un scenariu bun dar cu un vizual prost poate ramane pana la urma in picioare si poate sa-ti dea si catharsisul si senzatia de burta plina. Exista si varianta in care un film isi neglijeaza scenariul, nu se bazeaza pe el, si face scamatorii estetice ca sa-ti umple matul emotional si poate sa functioneze si asta. Ce nu poate sa functioneze, aparent, e un film de 160 de minute in care scenariul-nimic isi cere importanta, in timp ce vizualul se deruleaza impecabil.

Ce vreau sa zic e ca daca nu-ti bati capul prea tare cu scenariul si oricum nu conteaza foarte tare, atunci poti sa scapi cu fantasmagorie imagistica. Daca scenariul insa incearca si el pe sub imaginile tale minunate sa-si screama zeama lui retarda in timp ce tu faci magie, atunci se pare ca la sfarsitul celor 160 de minute ramai la fel de gol ca salile de cinema la filmele lu Bela Tarr.

Concluzia asta m-a luat prin surprindere avand in vedere ca de vreun an eram absolut convins ca nu are ce sa fie prea in neregula cu Blade Runneru asta astfel incat sa ma faca sa nu savurez combinatia dintre Villeneuve si Deakins in spatiul viitorului. Ma gandeam ca doar Harrison Ford ar putea sa-mi rupa filmul daca se preumbla senil prin cadru asa cum o face in Star Wars. Aparent m-am inselat la ambele capete. Harrison Ford se dovedeste a fi cam singura performanta actoriceasca inregistrabila emotional din acest film, iar forta Villeneuve-Deakins nu e destul de puternica incat sa izbaveasca asupra retardului patologic din care se scriu scenariile blockbusteristice azi la Hollywood.

Nu stiu daca am mai vazut asa o ruptura puternica intre fortele care incearca sa ecranizeze filmul si materialul sursa care-l trage in jos la fiecare cotitura. Adica sigur exemplele sunt cu miile in general, dar nu stiu daca am mai vazut la scara asta si atat de vizibil. Lungimea filmului pare sa fi fost solutia teoretica gasita de Villeneuve la faptul ca i s-a livrat un scenariu mizer, de copy paste din minti din fundul Hollywoodului, prin venele carora curge exclusiv McDonalds. Fiecare scena din film e lungita mult dincolo de necesar, in speranta in care mana lu Villeneuve cu imaginea lui Deakins o sa te hipnotizeze si o sa te fure de la sirul factual al lucrurilor, a carui constructie se vede ca la un castel din lego facut de un autist cu Parkinson. Ideea functioneaza in bucati individuale, fiecare scena in mod independent e excelenta. Problema e cand scenele alea se aseaza una langa alta. Problema e cand iti dai seama ca imersiunea a fost de succes, te afli in 2049 intr-o lume foarte convingator-groaznica si nu absurd de distanta. Si problema e cand iti dai seama ca te afli in aceasta lume minunata urmarind o poveste care se prelinge intr-un mod complet disjunctiv. Lucrurile se lungesc asa tare si intens artistic pe alocuri incat aveam senzatia ca astia atenteaza aici neorealism de 2049. Ceea ce ar fi perfect ok. Doar ca neorealismul de 2049 e rupt in scena urmatoare in care filmul trebuie sa-si urmeze parcursul de hollywoood retard 2017. In care sunt plot hole-uri si actiuni atat de vidate incat par scrise de un creier prajit pe 20 de ani de cocaina care incearca sa-si aminteasca cum ar trebui sa functioneze un blockbuster. Si ia si citeste carnetelul si incepe sa bifeze check-pointuri. Daca as fi vazut ca omul care a scris Alien Covenant are vreo legatura cu filmul asta, in mod cert as fi fost mult mai pregatit. Pentru ca e greu de exprimat cat exact de non-existent  trebuie sa fii ca sa scrii ceva ca Alien Covenant. Filmul ala e un climax absolut al ceea ce inseamna receptacul regurgitant de clisee si "trope"-uri si bullet point-uri. Dar facut intr-un mod atat de imbecil incat pare a fi un film asamblat de un AI defect.

Aceasta entitate e prezenta si in Blade Runner. Si, in mod dezamagitor si surprinzator, nicio cantitate de efort imagistic nu poate acoperi cu succes o asemenea facatura de scenariu. Pentru ca pana la urma imaginea se misca odata cu povestea, din pacate, si e obligata s-o urmeze. Din nou, daca in filmul asta undeva pe la minutul 20, camera in loc sa-i urmareasca pe imbecilii aia facea subit stanga si incepea sa exploreze lumea aia pentru urmatoarele 140 de minute, ar fi fost probabil o capodopera. Dar cum imaginea e sluga prostilor aici, devine complice la livratul de mizerie. Pentru ca odata ce se incheie toata aceasta epopee a autismului, iti vine cumva sa te intorci impotriva imaginii asteia care tot incerca sa te traga si sa te convinga ca e ok. Din pacate nu e ok.

Si mai ne-ok e faptul ca unii oameni se straduie atat de mult sa construiasca niste lucruri la absolut milimetru, pentru ca noi apoi sa le vedem in 3D in niste sali de cinema in care am senzatia ca oricum nu e nimic niciodata in focus. Ce obiective, ce aparate, cand le arunci pe toate in 3D devine o ciorba completa, in conditiile in care daca-ti schimbi axul ochilor cu 0.3 grade atunci totul devine blurry. Deci tu teoretic ar trebui sa nu-ti misti capul sub absolut nici o forma pentru 160 de minute altfel ai compromis filmul estetic. Uneori stau in casa si la sfarsitul a catorva zile de paranoia ma simt paranoic fata de cat de paranoic sunt vizavi de evolutia lucrurilor in societate. Si apoi ies din casa si toate paranoiile par a fi sistematic confirmate de ce inseamna vazutul unui film 3D intr-un IMAX intr-un mall duminica.

In orice caz, filmul asta e cel mai bun topping de pizza existent pus pe un blat vechi de 20 de ani facut intr-o fabrica de prosti. Gustul va fi compromis. Si nici macar nu am zis nimic de muzica lui Hans Zimmer care vine sa-i cante in struna prostiei cu acelasi buton pe care-l apasa de 10 ani cand l-a descoperit pe Iisus goarna.

As zice poate data viitoare dar nu prea cred.

No comments:

Post a Comment