The Beguiled

Noul film al Sofiei Coppola, care mai mult decat orice e cunoscuta pentru abilitatea de a impacheta lucrurile intr-o atmosfera pungent adolescentin-nostalgica in care totul e vag visator si se intampla undeva in afara lucrurilor. Marie Antoinette e unde esueaza dramatic sa-si injecteze atmosfera aia pregnanta motiv pentru care filmul ala e degeaba. Am revazut oarecum de curand Lost in Translation si 13 ani mai tarziu ce-l salveaza e ca e destul de onest. Chiar daca in ciuda eforturilor lui ramane destul de superficial, ochii mari ai lu Scarlett Johansson ii preia si filmul si ii pastreaza.

The Beguiled se intampla undeva prin 1870 in timpul razboiului american de independenta intr-un plantation mansion unde s-au refugiat Nicole Kidman, Kirsten Dunst, the other Fanning si vreo 3 alte fetite mai mici sudiste. Subit dau peste un Colin Farrel inamic ranit in padure si decid sa-l adopte temporar, sa-l vindece inainte sa-l dea la impuscat fortelor sudiste. Doar ca Colin Farrel se dovedeste a fi un combinator, iar fetele se dovedesc a fi cam ahtiate dupa niste atentie si testosteron. Soldatul ranit incepe sa-i zica fiecareia cum e favorita lui si toate se simt speciale pana cand se descopera una pe alta. Moment in care lucrurile devin destul de haotice. Pentru ca m-am uitat la review-urile lasate de imbecili pe imdb am deprins parerea ca unii ar avea senzatia ca e vorba de vreun feminism sau sexism in filmul asta. Avand in vedere ca traim in aceasta epoca imbecila, aparent practic orice faci cu barbati sau femei va fi expus la comentarii de genul asta. Partea buna e ca toate personajele din casa de sclavi sunt in egala masura infecte, pana si fetitele alea mici. Partea morala a lucrurilor fiind astfel rezolvata, filmul isi vede de treaba in a construi atmosfera aia de care aparent inca e capabila Sofia Coppola. Imaginile sunt toate undeva intr-un impresionism gotic de plantatie, lumina din cadre de obicei abia daca face lucrurile vizibile si totul e undeva intr-o zona moale si difuza. Cam atat speram de la filmul asta, iar la capitolul imagine de secolul 19 livreaza destul de frumos.

La capitolul atmosfera Sofia Coppola pare sa se fi miscat dincolo de 15-19 si ce produce aici in ansamblu e o senzatia de izolare profunda. Dincolo de interactiunile mizer-retard-umane dintre personajele din casa, cadrele din afara casei si de departe, de dincolo de poarta, de dincolo de copaci, subliniaza cu fiecare ocazie cum sunt ele plantate in mijlocul nicaundeului. Intr-un contrast frumos, Nicole Kidman care e sefa la femei acolo incearca pe tot parcursul filmului sa pastreze un cod victorian curat, indiferent de circumstante, fetele trebuie sa se poarte intr-un foarte anumit fel. Contrastul asta dintre strictetea manierelor din interiorul conacului, si dezolarea absoluta din jur, reuseste sa produca prin repetitia lui sistematica, pe tot parcursul filmului, atmosfera aia buna de izolare existential-universala, vecina aproape cu ridicolul daca n-ar fi asa semi-tragic.