Deci in concluzie Spencer Krug a dat in retard, da' a dat bine de tot in retard, cu acuratete.
Sunday, January 26, 2014
Moonface gone simple
Deci in concluzie Spencer Krug a dat in retard, da' a dat bine de tot in retard, cu acuratete.
Friday, January 10, 2014
Die Wand (2012) a.k.a. I'm stuck behind the fototapet
A durat vreo 4 zile sa vad filmul asta. Ceea ce nu cred ca e un lucru bun despre film. M-am uitat la el pentru ca nu stiu cum am dat peste el si era film austriac si aparent propunerea austriecilor pentru oscarul strain de anul asta si io mai vazusem in urma cu ceva timp intamplator tot un film austriac, care se chema Revanche. Care aparent a fost nominalizat pentru oscaru strain in 2009. Si cum mai vauzsem deja un film austriac, ma simteam pregatit. Cause, you know, Haneke and shit. Oare ce-o fi pe dealurile austriece? Aici, in Die Wand, plictiseala.Revanche era despre un tip care jefuieste o banca cu gagica-sa prostituata si un politist ii impusca gagica in timp ce incearca sa fuga. Drept pentru care se duce in padure ii gaseste nevasta si-o tot fute. Revanche. Trailerul e asa:
Filmul e lung ca dracu insa, si la moment nu mi s-a parut ca-i indeajuns de bun cat sa se justifice tot travaliu' si totusi mi-a cam ramas in cap. Personajul principal e cam extrem de bun si are niste imagini pe-acolo prin padurile austriece care-s destul de memorabile. Si un plus, isi rezolva filmul in imagini, ceea ce Die Wand esueaza complet in ciuda subiectului.
El e despre asta:
O tanti se gaseste subit izolata in padure de un zid invizibil. Aparent filmul e dupa o carte austriaca foarte austriac-importanta pentru secolul 20. Deci riding on the All is Lost train, tot filme cu oameni izolati prin locuri. Doar ca macar All is Lost tacea, si te lasa sa te uiti la imagini. Filmul asta e luat din carte la modul cam cel mai prost posibil, respectiv ai o ora 40 de ilustratie cu tanti asta pierduta pe coclauri si in permanenta voice-over-ul ei narand peste, explicandu-si toate simtamintele izolante. Undeva dupa o ora (in caz ca nu era deja dupa primele 5 minute), voice-over-ul asta devine extrem de agasant si nu face decat sa mascheze inabilitatea regizorului de a-si conecta peisagistica cu personajul principal. Rezulta un film filmat oaresicum turistic, care nu ca nu reuseste sa-si concentreze propria directie estetic, da' nu reuseste nici macar sa ilustreze cacatu de voice-over care e intr-una intr-una. Si e un set-up de 90 de minute pentru un climax a carui miza se rezolva, pana la urma, tot in voice-over. Si asta se cheama not being able to convey ideas visually. Asa ca atunci cand vine, dupa toata plictiseala si turisticareala din primele 90 de minute, vine si tot din vocea aia de cacat, te doare la pula. Are vreo doua momente bune, cu caprioare impuscate rostogolindu-se la vale in slow motion, da' cam atat. In rest e destul de text-book failed adaptation facut de un regizor in mod evident nu indeajuns de capabil incat sa traduca in vreun fel relevant cartea aia in imagini. Asa ca rezulta, in consecinta, o colectie destul de ok de imagini cu fototapet (my fav):
Si major Caspar David Friedrich-isme (my fav):
With a little constant winter side of Bruegel (so fav):
Da' din pacate toate astea impreuna nu fac un film.
Tuesday, January 7, 2014
All is Lost OST so OST
Wow. Muzica din filmul asta e excelenta. O ascult de doua zile intr-una in loop.
Monday, January 6, 2014
Cinema-ul nemort
As vrea ma cert un pic de unu' singur in legatura cu faptul ca cinema-ul nu e mort. Nu stiu exact cine zice ca cinema-ul e mort, da' am senzatia ca am auzit chestia asta indeajuns de mult incat vietatea cinema-ului sa necesite o oaresicare apologie.
Asa ca s-o luam de la inceput.
1. Cinema-ul este o arta. Cinema-ul este, mai precis, cea mai noua si tanara arta (daca nu se iau in calcul performative art sau contemporary art care sunt practic Art: sandbox mode). Are doar 100 si un pic de ani. Pictura, ca sa ma iau de mama artelor vizuale, are si a avut in jur de 500 de ani ca sa se dezvolte. Si, ca idee, au fost 500 de ani de evolutie pe tema a ce poti sa faci cu o imagine. Un singur cadru. Un film de 90 de minute contine, dupa un scurt calcul in windows calculator, 129.600 de imagini (fps). Nu numai asta, dar marele x care a fost adaugat in cinema si pe care nici o arta vizuala nu l-a avut vreodata este: timp. Durata. Tarkovsky a scris o carte care se cheama Sculpting in Time. Cand zici numele Tarkovsky la est de zidul Berlinului oamenii-si dau ochii peste cap, poate pentru ca era rus, poate pentru ca era artist, poate ca e destul de irelevant. Cand zici numele Tarkovsky in Romania, oamenii-si dau in aceeasi masura ochii peste cap, poate pentru ca era rus, poate pentru ca era artist, poate pentru ca modul in care interactioneaza aspirantii spre cinema in Romania cu Tarkovsky e prin niste cadavre de oameni care-l predau ca pe Stefan cel Mare. Este, pana la urma, irelevant. In contextul discutiei de ce anume e cinema-ul ca arta, de ce e sau nu e mort, Tarkovsky o sa fie intotdeauna numele care o sa apara pentru ca, pana la momentul de fata, el a fost individul care a luat cel mai in serios mostenirea pe care cinema-ul o primeste, ca arta vizuala, de la pictura si sculptura. Si e omul, rusul, si artistul, care s-a straduit cel mai mult sa-i confere legitimitate cinema-ului in interiorul unei traditii care contine nume din-astea gigantice ca Michelangelo, Bernini, Cezanne si asa mai departe. A incercat sa puna cinema-ul langa ei.
In consecinta, asta insemna o abordare extrem de serioasa si responsabila vizavi de cinema, una care sa poarte povara crearii nu a unei picturi sau a unei sculpturi, ci a 129.600 de picturi si sculpturi. Asta, plus elementul x al cinema-ului, durata, rezulta in Sculpting in Time. Ideea fiind ca cinema-ul are abilitatea de a evoca nu o simtire (ca simtirea pe care o ai confruntat cu o pictura sau o sculptura), ci, datorita duratei, poate sa sculpteze un sentiment timp de 90 de minute, rezultand, practic, desenarea limitelor simtirii asteia in timp. Hence, Sculpting in Time, care s-ar traduce mai exact sculptand cu timp mai degraba decat in timp. Chestia asta e monumentala. Faptul ca poti sa-ti sculptezi un sentiment in timp inseamna 1. o infinitate a posibilitatilor mai infinita decat orice alte infinitati artistice in artele vizuale 2. abilitatea de a crea o simtire (as zice sentiment da' suna sentimental) a carei unicitate rezida in faptul ca se desfasoara in timp (i.e. poti sa "creezi" simtiri care pot exista exclusiv ca film - si ca vise, poate, da' asta e alta discutie) - o caracteristica care, din nou, pana acum nu a existat vreodata in artele vizuale.
In fine, toate astea sunt ca sa spuna ca, in opinia mea, cinema-ul nu e nici pe-aproape de a fi epuizat. Oamenii care zic ca cinema-ul e mort, da, ok, poate e mort cinema-ul din capul lor, ceea ce, da, condoleante, dar cinema-ul abia a inceput si pana acum abia s-a zgariat in directia potentialului pe care-l are el ca arta. In ansamblul lucrurilor, 100 de ani in istoria unei arte este un nimic. Daca ne intoarcem la pictura, intre 1400 si 1500 abia invatau sa-l deseneze pe Iisus un pic mai bine. Si nu cred ca accelerarea generala prin care se caracterizeaza secolul 20 si 21 inseamna ca asimilarea si intelegerea unei arte (noi) se intampla in egala masura accelerat (pentru ca suntem mai destepti). Cumva dimpotriva. Discutia despre potentialul cinema-ului incepuse mult mai vertiginos in anii '50, '60, '70, cand preocuparea despre capacitatile si limitele lui era mult mai actuala, pana cand a aparut blockbuster-ul si monetizarea filmului a devenit mai importanta si mai puternica decat valentele lui ca arta. Motivele pentru care s-a intamplat asta sunt si ele destul de intemeiate, pana la urma costa foarte multi bani ca sa faci film, iar oamenii care bagau bani isi voiau banii inapoi. Which brings me to my second point.
2. Nu mai costa bani sa faci film. Adica, normal ca costa bani, da' in nici un fel comparabil cu costurile de pana acum niste ani cand daca voiai o calitate a imaginii decenta (si voiai o calitate a imaginii decenta daca chiar voiai sa faci film), iti trebuiau din start mii de dolari fara nici macar sa pui mana nimic, doar pentru pelicula. Camere, montaje, chestii nici nu mai vorbesc.
Schimbarea asta, de pe pelicula pe digital, i-a facut pe puristi foarte tristi si si-au plans lacrimile de lipsa de granulatie si emulsie peste tot. Au si ei dreptatea lor, pelicula e buna si arata frumos. Dar minusul ala minor in niste elemente destul de neglijabile, pe care majoritatea oamenilor oricum nu le observa in cinema, e compensat cu varf si indesat de faptul ca, odata cu digitalizarea, s-au ridicat niste restrictii gigantice puse asupra productiei de film. Si asta e o chestiune care, din nou, in opinia mea, o sa aiba un efect extrem de benefic la nivelul cinema-ului ca arta, si el o sa fie global. Sigur c-au mai existat alternative la pelicula si in trecut, beta, vhs, mini-pelicula si asa mai departe, da' nici unul din mediile alea nu se apropiau deloc de calitatea imaginii pe pelicula. HD-ul, insa, e destul de acolo. Doar puristii s-ar certa cu diferentele dintre imaginile pe care poate sa le produca un Canon 5D Mark III, de exemplu, si pelicula. Si intr-adevar, da, un aparat din-asta de ultima generatie costa vreo 2-3000 de dolari. Insa cu el poti sa faci nu un film, ci toate. Faptul ca sunt DSLR-uri si deci obiectivele sunt schimbabile confera aceeasi libertate de modificare a imaginii pe care o oferea si camera pe pelicula. Speranta mea este, deci, ca din ce in ce mai multa lume, la nivel global, o sa poata sa se joace de-a facutul unui film pe bune, ceva ce inainte era complet restrictionat de pretul prohibitiv al peliculei si costurile inerente. Ceea ce inseamna, deci, ca un fraier ca mine poate sa atenteze sa faca film fara sa-si puna la bataie viata, asa cum inainte au trebuit sa faca cam... toata lumea incepand de la Kubrick pana la Kevin Smith si Ryan Johnson si asa mai departe.
Cam atat. Asta e suma sperantelor mele despre cinema. In concluzie o sa pun un clip care-mi bifeaza si punctul 1. si punctul 2. Are cateva minute, e facut one man one camera si colapseaza timpul si spatiul intr-o a 4-a dimensiune de simtit timpul si spatiul (ceva ce face si Samsara), una pe care poti s-o experimentezi exclusiv in cinema (si, poate, in vise, dar, din nou, alta discutie). Si apropo de chestia asta, cand cineva zice despre un film "da, frate, e cinema", sau cel putin cand zic eu chestia asta, ce inseamna e ca tocmai ai experimentat ceva ce poate sa existe doar in cinema. Ceva care nu se poate traduce in nici un alt mediu si atunci da, frate, e cinema.
Asa ca s-o luam de la inceput.
1. Cinema-ul este o arta. Cinema-ul este, mai precis, cea mai noua si tanara arta (daca nu se iau in calcul performative art sau contemporary art care sunt practic Art: sandbox mode). Are doar 100 si un pic de ani. Pictura, ca sa ma iau de mama artelor vizuale, are si a avut in jur de 500 de ani ca sa se dezvolte. Si, ca idee, au fost 500 de ani de evolutie pe tema a ce poti sa faci cu o imagine. Un singur cadru. Un film de 90 de minute contine, dupa un scurt calcul in windows calculator, 129.600 de imagini (fps). Nu numai asta, dar marele x care a fost adaugat in cinema si pe care nici o arta vizuala nu l-a avut vreodata este: timp. Durata. Tarkovsky a scris o carte care se cheama Sculpting in Time. Cand zici numele Tarkovsky la est de zidul Berlinului oamenii-si dau ochii peste cap, poate pentru ca era rus, poate pentru ca era artist, poate ca e destul de irelevant. Cand zici numele Tarkovsky in Romania, oamenii-si dau in aceeasi masura ochii peste cap, poate pentru ca era rus, poate pentru ca era artist, poate pentru ca modul in care interactioneaza aspirantii spre cinema in Romania cu Tarkovsky e prin niste cadavre de oameni care-l predau ca pe Stefan cel Mare. Este, pana la urma, irelevant. In contextul discutiei de ce anume e cinema-ul ca arta, de ce e sau nu e mort, Tarkovsky o sa fie intotdeauna numele care o sa apara pentru ca, pana la momentul de fata, el a fost individul care a luat cel mai in serios mostenirea pe care cinema-ul o primeste, ca arta vizuala, de la pictura si sculptura. Si e omul, rusul, si artistul, care s-a straduit cel mai mult sa-i confere legitimitate cinema-ului in interiorul unei traditii care contine nume din-astea gigantice ca Michelangelo, Bernini, Cezanne si asa mai departe. A incercat sa puna cinema-ul langa ei.
In consecinta, asta insemna o abordare extrem de serioasa si responsabila vizavi de cinema, una care sa poarte povara crearii nu a unei picturi sau a unei sculpturi, ci a 129.600 de picturi si sculpturi. Asta, plus elementul x al cinema-ului, durata, rezulta in Sculpting in Time. Ideea fiind ca cinema-ul are abilitatea de a evoca nu o simtire (ca simtirea pe care o ai confruntat cu o pictura sau o sculptura), ci, datorita duratei, poate sa sculpteze un sentiment timp de 90 de minute, rezultand, practic, desenarea limitelor simtirii asteia in timp. Hence, Sculpting in Time, care s-ar traduce mai exact sculptand cu timp mai degraba decat in timp. Chestia asta e monumentala. Faptul ca poti sa-ti sculptezi un sentiment in timp inseamna 1. o infinitate a posibilitatilor mai infinita decat orice alte infinitati artistice in artele vizuale 2. abilitatea de a crea o simtire (as zice sentiment da' suna sentimental) a carei unicitate rezida in faptul ca se desfasoara in timp (i.e. poti sa "creezi" simtiri care pot exista exclusiv ca film - si ca vise, poate, da' asta e alta discutie) - o caracteristica care, din nou, pana acum nu a existat vreodata in artele vizuale.
In fine, toate astea sunt ca sa spuna ca, in opinia mea, cinema-ul nu e nici pe-aproape de a fi epuizat. Oamenii care zic ca cinema-ul e mort, da, ok, poate e mort cinema-ul din capul lor, ceea ce, da, condoleante, dar cinema-ul abia a inceput si pana acum abia s-a zgariat in directia potentialului pe care-l are el ca arta. In ansamblul lucrurilor, 100 de ani in istoria unei arte este un nimic. Daca ne intoarcem la pictura, intre 1400 si 1500 abia invatau sa-l deseneze pe Iisus un pic mai bine. Si nu cred ca accelerarea generala prin care se caracterizeaza secolul 20 si 21 inseamna ca asimilarea si intelegerea unei arte (noi) se intampla in egala masura accelerat (pentru ca suntem mai destepti). Cumva dimpotriva. Discutia despre potentialul cinema-ului incepuse mult mai vertiginos in anii '50, '60, '70, cand preocuparea despre capacitatile si limitele lui era mult mai actuala, pana cand a aparut blockbuster-ul si monetizarea filmului a devenit mai importanta si mai puternica decat valentele lui ca arta. Motivele pentru care s-a intamplat asta sunt si ele destul de intemeiate, pana la urma costa foarte multi bani ca sa faci film, iar oamenii care bagau bani isi voiau banii inapoi. Which brings me to my second point.
2. Nu mai costa bani sa faci film. Adica, normal ca costa bani, da' in nici un fel comparabil cu costurile de pana acum niste ani cand daca voiai o calitate a imaginii decenta (si voiai o calitate a imaginii decenta daca chiar voiai sa faci film), iti trebuiau din start mii de dolari fara nici macar sa pui mana nimic, doar pentru pelicula. Camere, montaje, chestii nici nu mai vorbesc.
Schimbarea asta, de pe pelicula pe digital, i-a facut pe puristi foarte tristi si si-au plans lacrimile de lipsa de granulatie si emulsie peste tot. Au si ei dreptatea lor, pelicula e buna si arata frumos. Dar minusul ala minor in niste elemente destul de neglijabile, pe care majoritatea oamenilor oricum nu le observa in cinema, e compensat cu varf si indesat de faptul ca, odata cu digitalizarea, s-au ridicat niste restrictii gigantice puse asupra productiei de film. Si asta e o chestiune care, din nou, in opinia mea, o sa aiba un efect extrem de benefic la nivelul cinema-ului ca arta, si el o sa fie global. Sigur c-au mai existat alternative la pelicula si in trecut, beta, vhs, mini-pelicula si asa mai departe, da' nici unul din mediile alea nu se apropiau deloc de calitatea imaginii pe pelicula. HD-ul, insa, e destul de acolo. Doar puristii s-ar certa cu diferentele dintre imaginile pe care poate sa le produca un Canon 5D Mark III, de exemplu, si pelicula. Si intr-adevar, da, un aparat din-asta de ultima generatie costa vreo 2-3000 de dolari. Insa cu el poti sa faci nu un film, ci toate. Faptul ca sunt DSLR-uri si deci obiectivele sunt schimbabile confera aceeasi libertate de modificare a imaginii pe care o oferea si camera pe pelicula. Speranta mea este, deci, ca din ce in ce mai multa lume, la nivel global, o sa poata sa se joace de-a facutul unui film pe bune, ceva ce inainte era complet restrictionat de pretul prohibitiv al peliculei si costurile inerente. Ceea ce inseamna, deci, ca un fraier ca mine poate sa atenteze sa faca film fara sa-si puna la bataie viata, asa cum inainte au trebuit sa faca cam... toata lumea incepand de la Kubrick pana la Kevin Smith si Ryan Johnson si asa mai departe.
Cam atat. Asta e suma sperantelor mele despre cinema. In concluzie o sa pun un clip care-mi bifeaza si punctul 1. si punctul 2. Are cateva minute, e facut one man one camera si colapseaza timpul si spatiul intr-o a 4-a dimensiune de simtit timpul si spatiul (ceva ce face si Samsara), una pe care poti s-o experimentezi exclusiv in cinema (si, poate, in vise, dar, din nou, alta discutie). Si apropo de chestia asta, cand cineva zice despre un film "da, frate, e cinema", sau cel putin cand zic eu chestia asta, ce inseamna e ca tocmai ai experimentat ceva ce poate sa existe doar in cinema. Ceva care nu se poate traduce in nici un alt mediu si atunci da, frate, e cinema.
All is Lost (2013)
Un prim titlu bun de inceput de blog.
L-am vazut pe filmul asta in mai multe topuri 2013 si nu auzisem nimic de el. Da' cand am vazut ca e un film intr-un singur personaj septuagenar si fara dialoguri? Sign me up! Mmm, mmm.
All is Lost e despre septuagenarul Robert Redford pierdut pe mare singur, dupa ce un container cu tenisi chinezesti ii penetreaza in mod samavolnic yahtul in care se odihnea ca toti septuagenarii care plutesc la 1700 de mile marine de Sumatra Straights (orice ar fi ele). Ma gandeam daca filmul ar fi mers cu orice individ de-o varsta cu moartea, si probabil c-ar fi mers, da' Redford are o fatza indeajuns de interesanta incat sa nu te plictisesti dupa 90 de minute de holbat la ea. Arata ca un Kinski lovit de McDonalds, si fatza lui arata, intr-adevar, ca si cum a vazut indeajuns de multi sori cat sa fie gata. E well-done, fatza lui.
Filmul e undeva intre bun, foarte bun si extrem de bun, presupun ca depinde de cat de aproape esti sa ti se scufunde yahtu', pentru ca cu cat esti mai aproape, pesemne ca cu atat mai puternic o sa loveasca filmu asta. Motivul pentru care e bun? In primul rand e cinema destul de pur. Debarasat complet de problemele care apar cand incepi sa ai dialog sau personaje in film, All is Lost goes all-in pe imagine (si pe fatza lu' Robert Redford). Si asta e un pariu care ori iese, ori nu iese, ori poti, ori nu poti, si regizorul asta aparent a putut.
L-am vazut pe filmul asta in mai multe topuri 2013 si nu auzisem nimic de el. Da' cand am vazut ca e un film intr-un singur personaj septuagenar si fara dialoguri? Sign me up! Mmm, mmm.All is Lost e despre septuagenarul Robert Redford pierdut pe mare singur, dupa ce un container cu tenisi chinezesti ii penetreaza in mod samavolnic yahtul in care se odihnea ca toti septuagenarii care plutesc la 1700 de mile marine de Sumatra Straights (orice ar fi ele). Ma gandeam daca filmul ar fi mers cu orice individ de-o varsta cu moartea, si probabil c-ar fi mers, da' Redford are o fatza indeajuns de interesanta incat sa nu te plictisesti dupa 90 de minute de holbat la ea. Arata ca un Kinski lovit de McDonalds, si fatza lui arata, intr-adevar, ca si cum a vazut indeajuns de multi sori cat sa fie gata. E well-done, fatza lui.
Filmul e undeva intre bun, foarte bun si extrem de bun, presupun ca depinde de cat de aproape esti sa ti se scufunde yahtu', pentru ca cu cat esti mai aproape, pesemne ca cu atat mai puternic o sa loveasca filmu asta. Motivul pentru care e bun? In primul rand e cinema destul de pur. Debarasat complet de problemele care apar cand incepi sa ai dialog sau personaje in film, All is Lost goes all-in pe imagine (si pe fatza lu' Robert Redford). Si asta e un pariu care ori iese, ori nu iese, ori poti, ori nu poti, si regizorul asta aparent a putut.
Miscarile hodorogite ale lui Redford fac destul de clar intr-un timp destul de scurt ca lucrul cu care se bate mosul pe mare e nu apa, ci timpul. Timpul ii intra-n vas, timpul i-l scufunda, tentativele lui de a evada sunt, in perpetuitate, si destul de la propriu, sarituri din lac in putz. Si aici faptul ca filmul nu are dialoguri e destul de esential, pentru ca permite propagarea metaforei asteia in perpetuitate. Toata apa e timp, iar tot Redford e mosh. Toate imaginile sunt cu lucruri care se sting si dispar si cu infinitati in care minusculitatea umana e irelevanta.
Din punctul asta de vedere (si cam toate celelalte) filmul e foarte similar cu Gravity. Aceeasi pierdere a umanitatii in vastitate, doar ca aici in spatiul acvatic, which proves to do just fine. All is Lost e mult mai curajos si all-in decat Gravity totusi, pentru ca nu-ti vara pe gat nici o poveste basinoasa cu pijdi lacrimogene. Singurul lucru pe care-l stii despre Redford e fatza lui, o verigheta, si atat. Am citit chestii gen "Robert Redford tour-de-force", da' e cumva un anti-tour-de-force, calmul si controlul pe care-l aduce Redford in peisaj e exact masura umanitatii constienta (si acceptanda) de posibilitatea disparitiei in a vast fucking nothingness. Fatza lui arata ca si cum nu e straina mortii. Unul dintre singurele lucruri vocalizate in film e "I fought till the end. I'm not sure what that is worth, but know that I did." Si asta e toata miza filmului, not surviving, surviving in cazul lui Redford filmul iti arata in mod destul de explicit ca e destul de irelevant. Fighting till the end maybe isn't, though.
Saturday, January 4, 2014
Subscribe to:
Posts (Atom)