In albumul lui nou, Moonface, care este Spencer Krug cel de la Sunset Rubdown si Wolf Parade si Frog Eyes si Swan Lake si Moonface, Moonface face o chestiune foarte curioasa. In efortul lui de a-si gasi diversele voci interioare care pesemne ca-i soptesc, Spencer Krug s-a separat in izolare de unde produce ce vrea viata lui. Si ce-a vrut viata lui, dupa o incursiune obsesiv-repetitiva in sintetizatoare si o colaborare cu o trupa finlandeza, a fost sa faca un album intreg in care sa taie tot exclusiv la pian si voce, cuplat cu opiniile lui ca versurile cu cat sunt mai personale si mundane si proprii cu atat sunt mai bune. Ce rezulta e o chestie care exuda intimitate pura si dubioasa si pana la urma potenta as all fuck. Au fost review-uri bune la albumul asta si a cam fost bagat in seama, toata lumea laudand ca vai cat de vulnerabil e Spencer Krug cu vocea si pianul lui. Si e. Da' ideea e ca Spencer Krug e indeajuns de destept si indeajuns de muzician incat sa faca o estetica pe bune din chestia asta. E dusa pana in morti. Drept pentru care cele 10 piese toate cu vocea si improvizatiile lui pe pian formeaza un soi de masa amorfa da' o masa amorfa de Spencer Krug. Cu titluri auto-benevolente de genul "Love the House You're In". Cumva genul asta de intimism maxim si productie minima, de asemenea versuri atat de "vulnerabile" sau cumva naive, le avea si Daniel Johnston care cam asta face tot Daniel Johnstonu.
Deci in concluzie Spencer Krug a dat in retard, da' a dat bine de tot in retard, cu acuratete.
No comments:
Post a Comment