Asa ca s-o luam de la inceput.
1. Cinema-ul este o arta. Cinema-ul este, mai precis, cea mai noua si tanara arta (daca nu se iau in calcul performative art sau contemporary art care sunt practic Art: sandbox mode). Are doar 100 si un pic de ani. Pictura, ca sa ma iau de mama artelor vizuale, are si a avut in jur de 500 de ani ca sa se dezvolte. Si, ca idee, au fost 500 de ani de evolutie pe tema a ce poti sa faci cu o imagine. Un singur cadru. Un film de 90 de minute contine, dupa un scurt calcul in windows calculator, 129.600 de imagini (fps). Nu numai asta, dar marele x care a fost adaugat in cinema si pe care nici o arta vizuala nu l-a avut vreodata este: timp. Durata. Tarkovsky a scris o carte care se cheama Sculpting in Time. Cand zici numele Tarkovsky la est de zidul Berlinului oamenii-si dau ochii peste cap, poate pentru ca era rus, poate pentru ca era artist, poate ca e destul de irelevant. Cand zici numele Tarkovsky in Romania, oamenii-si dau in aceeasi masura ochii peste cap, poate pentru ca era rus, poate pentru ca era artist, poate pentru ca modul in care interactioneaza aspirantii spre cinema in Romania cu Tarkovsky e prin niste cadavre de oameni care-l predau ca pe Stefan cel Mare. Este, pana la urma, irelevant. In contextul discutiei de ce anume e cinema-ul ca arta, de ce e sau nu e mort, Tarkovsky o sa fie intotdeauna numele care o sa apara pentru ca, pana la momentul de fata, el a fost individul care a luat cel mai in serios mostenirea pe care cinema-ul o primeste, ca arta vizuala, de la pictura si sculptura. Si e omul, rusul, si artistul, care s-a straduit cel mai mult sa-i confere legitimitate cinema-ului in interiorul unei traditii care contine nume din-astea gigantice ca Michelangelo, Bernini, Cezanne si asa mai departe. A incercat sa puna cinema-ul langa ei.
In consecinta, asta insemna o abordare extrem de serioasa si responsabila vizavi de cinema, una care sa poarte povara crearii nu a unei picturi sau a unei sculpturi, ci a 129.600 de picturi si sculpturi. Asta, plus elementul x al cinema-ului, durata, rezulta in Sculpting in Time. Ideea fiind ca cinema-ul are abilitatea de a evoca nu o simtire (ca simtirea pe care o ai confruntat cu o pictura sau o sculptura), ci, datorita duratei, poate sa sculpteze un sentiment timp de 90 de minute, rezultand, practic, desenarea limitelor simtirii asteia in timp. Hence, Sculpting in Time, care s-ar traduce mai exact sculptand cu timp mai degraba decat in timp. Chestia asta e monumentala. Faptul ca poti sa-ti sculptezi un sentiment in timp inseamna 1. o infinitate a posibilitatilor mai infinita decat orice alte infinitati artistice in artele vizuale 2. abilitatea de a crea o simtire (as zice sentiment da' suna sentimental) a carei unicitate rezida in faptul ca se desfasoara in timp (i.e. poti sa "creezi" simtiri care pot exista exclusiv ca film - si ca vise, poate, da' asta e alta discutie) - o caracteristica care, din nou, pana acum nu a existat vreodata in artele vizuale.
In fine, toate astea sunt ca sa spuna ca, in opinia mea, cinema-ul nu e nici pe-aproape de a fi epuizat. Oamenii care zic ca cinema-ul e mort, da, ok, poate e mort cinema-ul din capul lor, ceea ce, da, condoleante, dar cinema-ul abia a inceput si pana acum abia s-a zgariat in directia potentialului pe care-l are el ca arta. In ansamblul lucrurilor, 100 de ani in istoria unei arte este un nimic. Daca ne intoarcem la pictura, intre 1400 si 1500 abia invatau sa-l deseneze pe Iisus un pic mai bine. Si nu cred ca accelerarea generala prin care se caracterizeaza secolul 20 si 21 inseamna ca asimilarea si intelegerea unei arte (noi) se intampla in egala masura accelerat (pentru ca suntem mai destepti). Cumva dimpotriva. Discutia despre potentialul cinema-ului incepuse mult mai vertiginos in anii '50, '60, '70, cand preocuparea despre capacitatile si limitele lui era mult mai actuala, pana cand a aparut blockbuster-ul si monetizarea filmului a devenit mai importanta si mai puternica decat valentele lui ca arta. Motivele pentru care s-a intamplat asta sunt si ele destul de intemeiate, pana la urma costa foarte multi bani ca sa faci film, iar oamenii care bagau bani isi voiau banii inapoi. Which brings me to my second point.
2. Nu mai costa bani sa faci film. Adica, normal ca costa bani, da' in nici un fel comparabil cu costurile de pana acum niste ani cand daca voiai o calitate a imaginii decenta (si voiai o calitate a imaginii decenta daca chiar voiai sa faci film), iti trebuiau din start mii de dolari fara nici macar sa pui mana nimic, doar pentru pelicula. Camere, montaje, chestii nici nu mai vorbesc.
Schimbarea asta, de pe pelicula pe digital, i-a facut pe puristi foarte tristi si si-au plans lacrimile de lipsa de granulatie si emulsie peste tot. Au si ei dreptatea lor, pelicula e buna si arata frumos. Dar minusul ala minor in niste elemente destul de neglijabile, pe care majoritatea oamenilor oricum nu le observa in cinema, e compensat cu varf si indesat de faptul ca, odata cu digitalizarea, s-au ridicat niste restrictii gigantice puse asupra productiei de film. Si asta e o chestiune care, din nou, in opinia mea, o sa aiba un efect extrem de benefic la nivelul cinema-ului ca arta, si el o sa fie global. Sigur c-au mai existat alternative la pelicula si in trecut, beta, vhs, mini-pelicula si asa mai departe, da' nici unul din mediile alea nu se apropiau deloc de calitatea imaginii pe pelicula. HD-ul, insa, e destul de acolo. Doar puristii s-ar certa cu diferentele dintre imaginile pe care poate sa le produca un Canon 5D Mark III, de exemplu, si pelicula. Si intr-adevar, da, un aparat din-asta de ultima generatie costa vreo 2-3000 de dolari. Insa cu el poti sa faci nu un film, ci toate. Faptul ca sunt DSLR-uri si deci obiectivele sunt schimbabile confera aceeasi libertate de modificare a imaginii pe care o oferea si camera pe pelicula. Speranta mea este, deci, ca din ce in ce mai multa lume, la nivel global, o sa poata sa se joace de-a facutul unui film pe bune, ceva ce inainte era complet restrictionat de pretul prohibitiv al peliculei si costurile inerente. Ceea ce inseamna, deci, ca un fraier ca mine poate sa atenteze sa faca film fara sa-si puna la bataie viata, asa cum inainte au trebuit sa faca cam... toata lumea incepand de la Kubrick pana la Kevin Smith si Ryan Johnson si asa mai departe.
Cam atat. Asta e suma sperantelor mele despre cinema. In concluzie o sa pun un clip care-mi bifeaza si punctul 1. si punctul 2. Are cateva minute, e facut one man one camera si colapseaza timpul si spatiul intr-o a 4-a dimensiune de simtit timpul si spatiul (ceva ce face si Samsara), una pe care poti s-o experimentezi exclusiv in cinema (si, poate, in vise, dar, din nou, alta discutie). Si apropo de chestia asta, cand cineva zice despre un film "da, frate, e cinema", sau cel putin cand zic eu chestia asta, ce inseamna e ca tocmai ai experimentat ceva ce poate sa existe doar in cinema. Ceva care nu se poate traduce in nici un alt mediu si atunci da, frate, e cinema.
No comments:
Post a Comment