Infinite Jest #1

If, by the virtue of charity or the circumstance of desperation, you ever chance to spend a little time around a Substance-recovery halfway facility like Enfield MA's state-funded Ennet House, you will acquire many exotic new facts.

That a little-mentioned paradox of Substance addiction is: that once you are sufficiently enslaved by a Substance to need to quit the Substance in order to save your life, the enslaving Substance has become so deeply important to you that you will all but lose your mind when it is taken away from you.

That no matter how smart you thought you were, you are actually way less smart than that.

That over 50% of persons with a Substance addiction suffer from some other recognized form of psychiatric disorder, too. That some male prostitutes become so accustomed to enemas that they cannot have valid bowel movements without them. That a majority of Ennet House residents have at least one tattoo. That the significance of this datum is unanalyzable.

That sleeping can be a form of emotional escape and can with sustained effort be abused.

That logical validity is not a guarantee of truth.

That it is statistically easier for low-IQ people to kick an addiction than it is for high-IQ people.

That sometimes human beings have to just sit in one place and, like, hurt.

That there is such a thing as raw, unalloyed, agendaless kindness.

That most Substance-addicted people are also addicted to thinking, meaning that they have a compulsive and unhealthy relationship with their own thinking. That the cute Boston AA term for addictive-type thinking is: Analysis-Paralysis.

That it is simply more pleasant to be happy than to be pissed off.

That 99% of compulsive thinkiers' thinking is about themselves; that 99% of this self-directed thinking consists of imagining and then getting ready for things that are going to happen to them; and then, weirdly, that if they stop to think about it, that 100% of the things they spend 99% of their time and energy imagining and trying to prepare for all the contingencies and consequences of are never good. Then that this connects interestingly with the early-sobriety urge to pray for the literal loss of one's mind. In short that 99% of the head's thinking activity consists of trying to scare the everliving shit out of itself.

That the people to be most frightened of are the people who are the most frightened.

That no single, individual moment is in and of itself unendurable.

filme din ultimu timp

the master - voiam de mult sa-l revad, pentru ca prima oara cand l-am vazut m-a lasat destul de amortit in sensul in care habar n-aveam ce tocmai s-a intamplat da' stiam ca ceva s-a intamplat. habar n-aveam ce sa cred despre el. insa in timp, asa cum fac filmele care ajung sa conteze intr-un fel sau altul, imi tot reapareau in cap in tot soiul de imagini si tristeti si fetze schimonosite ale lu joaquin pheonix. vreo 3 saptamani. asa ca acum l-am revazut si pe faza fiind destul de la inceput, fara sa fiu in perpetuitate confuzionat de wtf is going on cu philip seymour hoffman si toata dementza aia, am luat filmul ceva mai in piept. filmul e pe atat de larg pe cat sunt de obicei filmele capodopericoase respectiv nu e nici despre trauma nici despre alcohol addiction si nici despre dragoste cat e despre confuzia generala a destinului uman care adesea pare sa se loveasca din cacat in cacat, se zbate un pic doar pentru ca la sfarsit sa se duca pe pula complet. povestea destinului uman spusa intr-un soi de soapta asa care se tot stinge pentru ca, nu-i asa, oricum who gives a fuck.

starred up - la categoria drame cu personaje imberbe incarcerate pline de furie eu am mai vazut cateva exemplare si as zice ca asta exceleaza la un singur capitol si anume un grup de consiliere pe care il au in puscarie astia si toate scenele sunt teribil de amuzante pentru ca maimutele incearca sa se dezmaimuteasca si sa faca anger management intre retarzi, incercand cu pasi mici sa se ajute chiar unu pe celalalt, da' fara sa para gay sau pizde, limite teribil de volatile. asa ca scenele astea au fost amuzante. In rest, e jucat cum ar trebui si asa mai departe dar chiar si asa imi raman doua filme mult mai in cap pe tema asta decat asta: Manic cu joseph gordon levitt si inca unu al carui nume l-am cam foarte uitat da' era destul de halucinant.

captain philips - vazut din greseala pe hbo pentru ca am decis la un moment dat cu intentie sa-l nu vad caci fuck captain philips. iar captain philips e exact asa cum ma asteptam respectiv more mega basina americaneasca de salvati cetateanu tom hanks the world be damned, sa desfasuram toate fortele armate marine de care suntem capabili (alea multele, e o statistica ceva gen ca america are vreo 30 de port-avioane battle-cruisere iar in rest exista vreo 8 in lume) deci sa ne aratam valoarea ca sa-i salvam curu lu tom hanks. auzisem ca exista un soi de personaj somalez de vreo oaresicare magnitudine in filmu asta da' pesemne ca astea-s basini pe care si le autospun critici americani retarzi ca sa faca filmu sa para mai putin white house down or some sloboz saving curu american si atotimportant a lu tom hanks si sa ne batem pe piept c-am scapat de tiganii somalezi care voiau sa fure si ei sa aibe ceva sa manance. cacatii dreq. si imi amintesc ca se vorbea despre filmu asta cand se vorbea la un mod oarecum serios, oare parca a avut si ceva nominalizari la oscar? Hahaha 6 nominalizari la oscar. Cata basina, wow. Too much american autofellatio for me.

Y tu mama tambien - Pentru ca aveam chef sa vad un film cu futai si asta era saracu pe lista de cam dintotdeauna. Cumva la reputatia pe care o are filmu asta ma asteptam sa fie mult mai hardcore, desi ce-i drept la un moment dat maribel verdu incepe in mod subit sa-i suga pula de adolescent a lu diego luna. Presupun ca ma asteptam cantitativ sa fie ceva mai mult. Oricum, Alfonso Cuaron cam foarte stie sa faca film si face din road-tripu asta cu 2 foarte adolescenti Gael Garcia Bernal si Diego Luna si o mega buna maribel verdu o explorare in toate lucrurile importante respectiv mexic si pizda. Replica care da titlu filmului apare intr-un moment destul de perfect iar finalul cu totu cred ca e unu dintre  cele mai bune sfarsituri de film pe care le-am vazut in ultimu timp. Rar reusesti chiar sa double up with your whole movie doar prin final, iar filmul asta, ce-i drept, isi merita toata faima.

si schimbam registru in filme vazute in context intelectual la festival de film cu chestii aduse de la cannes

two days one night - un film al fratilor Dardenne care e aparent ca toate celelalte filme ale fratilor Dardenne ceea ce e foarte ok pentru ca n-am vazut nici un alt film de-al lor si ma simt ok stiind ca in consecinta nici nu tre sa vad daca asta tot cred ca e cam cel mai bun pesemne cu exceptia lu Rosetta care a luat si el palme d'or. Da' cum isi construiesc astia personajele milimetric e intr-adevar destul de spectaculos si asta pus si pe fatza foarte capabila a lu Marion Cotillard reiese o combinatie extrem de potenta. Marion e o femeie depresiva care incearca sa-si recapete jobul aflat in suspensie pe motiv de depresie doar ca pentru a face asta trebuie sa-i convinga pe cel putin 9 din cei 16 colegi ai ei sa voteze ca ea sa aiba job vs ei sa primeasca o prima de 1000 de euro. O premiza destul de perfecta pentru a explora umanitatea vs capitalismul cacacios in care ne aflam, iar Dardennii o fac foarte abil. Finalul as pune ca e vag dubios dar contine un soi de strop de speranta pentru umanitate si oameni depresivi de pretudindeni. Doar ca speranta asta e cam contrastanta cu restu filmului.

force majeure - film nordic cu o familie de nordici as fuck mergand in vacanta in franta sa schieze unde, cu prileju unei avalanse controlate care le da o sperietura da' atat, afla ca tatal capu familiei in situatie de forta majora isi ia iphone-u si ochelarii si o cam taie, v-am pupat. avalansa nu-i avalansa, ci doar praf, asa ca dupa cateva secunde tensionate de ecran complet alb tatal se intoarce la masa si se poarta ca si cum nu s-a intamplat nimic. chestiune care declanseaza o avalansa de data asta destul de pe bune in vacanta nordicilor din motivul ca femeia nordica incepe sa suspecteze ca sotul ei blond e un muist. sotul ei blond nu e gata sa come to terms cu muistu din el deloc si neaga in mod super dubios ca chiar a taiat-o ca ultimu muist. in peisaj mai apare si un cuplu prieten in care se declanseaza de asemenea o avalansa la auzul povestii astora iar vikingul mega barbos din cuplul asta incepe sa-si puna si el probleme la modu serios de el ce-ar fi facut. in fine, toata mizeria asta supureaza tot filmul ca la sfarsit sa primesti un mega faux happy end care nu face de fapt decat sa-ti dea un ultim impuls in directia conturarii unor personaje toate eminamente detestabile. deci un soi de haneke nordic foarte mizantrop - haneke nu stiu daca e mizantrop da' parca asta nu e unu din lucrurile de care l-as acuza. da' un film extrem de bun oricum.

Adieu au langage - Asta e un film facut de Jean Luc Godard in 2014 3D deci... pula mea. Nu ma asteptam sa fie nimic inteligibil avand in vedere ca se si cheama bye bye language si m-am asteptat corect si e foarte neinteligibil. Insa cadrele 3D care sunt compuse as opposed to home movies colorizate mega dubios (ce-i drept n-am mai vazut niciodata look de digital jegos facut 3D), da' cadrele care sunt destul de pe bune si in 3D se pisa pe tot ce s-a facut vreodata 3D dinspre hollywood. Nu ca asta ar fi fost foarte greu, am fost intotdeauna surprins de halul de neimaginativ in care se foloseste de-ampulea si doar ca sa fie 3D-u in filmele alea. JGD in vreo 4 cadre s-a pisat pe tot. In afara de chestia asta filmul extrem de confuzionant si apare intr-una un caine si citate filozofice din off in perpetuitate ceea ce am reusit sa ignor destul de usor da' chestia cu cainele aveam senzatia ca parca e un montaj din-ala eisenstein-ian in care pare ca cadrele sunt asociate dupa o logica interna foarte stricta, care-i aia, dracu stie. Pesemne ca se lega cu lucrurile filozofice spuse. Oare ca suntem caini? Oare ca cainii sunt mai buni? Oare ca cainii vad in culorile alea fluorescent-dubioase pe care le tot punea JGD pe ecran? Imi amintesc ca la un moment dat se zice din off ca cainii sunt singuru animal care te iubesc pe tine mai mult decat se iubesc pe ei insisi. Asta parea important. Oricum, ce pot sa zic, bravo lor.

La grande belea

În La grande belezza un nene la 65 de ani care a scris o carte de mare succes la vârsta de 25 când s-a îndrăgostit de o fată și după aia nimic, nenea ăsta se găsește în postura contemplativă de a contempla nimicul ultimilor 40 de ani petrecuți în așteptarea granzii belezze din titlu. Domnul este un personaj italian construit cu mare finețe de connaisseur al senectuții pseudo-artistice bășite italienești, drept pentru care iese un personaj destul de fenomenal. Playboy ultra cinic și mizantrop care se cacă în sufletele oamenilor din jurul lui cu o grație într-adevăr demnă de invidiat, el e întrebat pe parcusul întregului film dar de ce nu ai mai scris o altă carte? Și răspunsul e undeva între nu știu și eram ocupat să mă înnec în limoncello prosciutto și pizdă. Răspunsul e de fapt pentru că era în căutare de la grande belezza pe care căutând-o cu atâta ardoare n-a mai găsit-o niciodată. Filmul se poziționează foarte vădit ca o reiterație pe tema 8 1/2 combinat cu Tree of Life-u lu Malick cu tot cu niște voice-over și filmări în care camera plutește confuz-entuziasmat prin spații. Și Roma-ul lui Fellini e foarte evocat aici, mai cu seamă că orașul joacă un rol destul de important în problemă. Și într-adevăr are constant niște cadre spectaculoase, într-o asemenea masura încât aș zice că e la limita de a fi acuzat de un soi de formalism. Și e chiar și un pic mai lung decât 8 1/2.

Dacă în 8 1/2 și corespondentul lui american, Synecdoche, New York, era destul de clar declarat că personajele în cauză sunt niște genii care s-au împiedicat peste propriile minți, La grande belezza aruncă încă o confuzie în joc prin faptul că nici nu e foarte clar că individul ăsta ar fi extrem de special. Filmul nu face foarte clar ce anume caută omul ăsta rămânând definit simplu într-o singură replică ca această la grande belezza. Faptul că nu e clar în film presupun că amplifică din nou faptul că nici lui nu îi e foarte clar deloc. Și abia aici filmul devine oareșicum înduioșător iar acest personaj eminamente repugnant capătă valențe umane în poziția lui de om pierdut. Nu sunt tocmai cert că mi-a plăcut filmul, poate trebuie să se mai aștearnă niște timp peste el mai cu seamă că la sfârșit se duce complet în pulă când în peisaj apare o pseudo-sfântă de 104 ani care își petrece majoritatea timpului arătând moartă, ceea ce confuzionează lucrurile rău de tot. Dar în frunte cu personajul ăsta care ghideaza un soi de contemplare confuză a nimicniciei unei existențe superficiale camumflată sub lauri din trecut meniți să servească drept combustibil îndeajuns pentru a nu mai trebui vreodată să confrunte vreo grande belezza așa cum a făcut la 25 de ani... e interesant.

Turin Horse si stindardul arthouse-ului

Disclaimer: este un film alb-negru de doua ore jumate in care nu se vorbeste si e cu Nietzsche si arthouse. Mi-am permis sa scriu proportional.


In primul si in primul rand cred ca e bine pentru societatea in care traim azi ca cineva isi permite sa faca ceva atat de absurd incat sa inceapa un film cu o poveste spusa cu gravitas despre ultimele momente din sanatatea mintala a lui Nietzsche, ceva care, venit din gura regizorului insusi, suna ca profetia despre sfarsitul lumii. Povestea cu sfarsitul lui Nietzsche e ca, la un moment dat, mergand pe o strada in Torino, a vazut un birjar batandu-si calul cu salbaticie. Calul nu voia sa se miste, birjarul era suparat si tot dadea, asa ca Nietzsche fuge inspre cal, il opreste pe birjar, incepe sa planga si imbratiseaza calul. Dupa care isi pierde mintile complet si pentru ultimii 10 ani din viata lui e o leguma complet, pana cand moare de un atac cerebral. Filmul are 2 ore jumate, e alb negru, se schimba vreo 3 cuvinte in el si-un monolog faux-nietzschean si este, in principiu, despre cum bate vantul. Dar toata partea aia cu Nietzsche de la inceput e destul de esentiala pentru cum bate vantul, bate vantu Nietzschean. Sau Nietzscheește. Ar trebui de asemenea mentionat ca, pe pagina cu biografia lui Bela Tarr de pe IMDB scrie ca "He originally wanted to be a philosopher and considered film making to be a hobby." Deci da.

Nietzsche si-a petrecut majoritatea timpului incercand sa explice intr-un mod cat mai academic filozofic posibil, el fiind impotriva a ceea ce inseamna "academia", cum toti filozofii astia care au venit inaintea lui sunt niste prosti, si ca the quest for truth e o basina. Mai exact, el spune ca sa gasesti un adevar prin intermediul limbajului e ca si cum ai ascunde adevaru dupa un tufis si dupa aia te-ai uita dupa tufis si hopa, ai gasit adevarul. Mai problematic e ca pe masura ce trece timpul, pare sa aiba din ce in ce mai multa dreptate. Desi la inceput Nietzsche nu era recunoscut nici macar ca un filozof, pentru ca nu avea propriul sistem. Sa ai sistem, gen, ca filozof, inseamna sa poti ori sa reunesti suma parerilor tale despre lucruri intr-un soi de viziune unitara, ori sa propui un sistem integru pentru interpretarea diverselor fenomene metafizice. Astea doua lucruri ar putea potential sa fie de fapt unul singur, dar nu sunt sigur. Oricum, ideea e ca Nietzsche nu avea sistem, si nu avea sistem pentru ca sistemul lui consta destul de mult in a constata cat de degeaba e majoritatea filozofiei care-l precede. De asemenea, el nu scria intr-un mod academic, folosea metafore pe langa silogisme, si in principiu scria intr-un fel cam la modul: asta e parerea mea si-mi bag pula-n voi - the protoblogger.

Dar problema principala a lui Nietzsche cu contemporaneitatea lui si filozofia care-l precedea era asta: umanitatea a uitat ca limbajul e doar o aproximare metaforica si inventata a experientei si dupa aia cu limbajul asta si-a construit imperii numite "cunostinte" si dupa aia s-a considerat destept, in genul ascuns adevarul in tufis. Asta este partea numarul 1. Consecinta este ca umanitatea s-a considerat atat de desteapta incat a uitat de faptul ca exista intuitie. Asta este ceva foarte grav pentru Nietzsche, pentru ca intuitia e toata chestia aia pe care umanitatea e incapabila s-o puna in limbaj, si a uita de incapabilitatea asta fundamentala doar ca sa te simti foarte destept si sa-ti ignori intuitia este, aparent, ceva foarte foarte rau. In fine, e greu de explicat toata chestia asta mai ales in romana, da' ideea e ca pentru Nietzsche animalele erau un soi de forma extrema a acestei intuitii, sau manifestarea extrema a ceea ce el numeste "the intuitive man". Asta in sensul in care animalele sunt all feeling, no reason. El si-a petrecut majoritatea filozofiei ducand chestia asta din ce in ce mai in extrem pana cand, iata, cade si imbratiseaza calu, si isi pierde si el complet mintile. "The Turin Horse" vine de la faptul ca, aparent, cand Bela Tarr a auzit povestea asta cu Nietzsche a intrebat la sfarsit: "But what happened to the horse?"

Asa ca este un film cu un cal extrem de Nietzschean, ar fi foarte greu de cuantificat cat exact de Nietzschean este, dar in orice caz, pare aproape mai Nietzschean decat Nietzsche. Bela Tarr, filozof de preferinta, pare ca si-a facut ultimul film intr-un fel foarte filozofic, filozofic ca toti mortii.

Filmul arata timp de 6 zile cum un birjar la foarte senectute cu semipareza pe juma de corp traieste cu fii-sa care pare ori proasta ori muta, ori in orice caz indeajuns de muta cat sa para proasta, si cum cei doi fac fix aceeasi chestie in fiecare zi, in timp ce vantul bate cu putere in afara cabanutei: ei mananca un cartof, ea il imbraca si-l dezbraca pe el la nevoie, ea se duce si aduce apa, el taie lemne, calul nu mai mananca. Calul nu mai bea apa. Calul se infometeaza. Calul nu mai vrea nici macar sa se miste. Calul a slabit, si pare aproape de moarte. Sunt comfortabil sa spoiluiesc povestea filmului pentru ca banuiesc ca nimeni nu l-ar vedea for the plot. Ce se intampla in imaginile astea e ca Bela Tarr te pune sa stai in muțenie si in timp in casa cu oamenii astia care exista intr-o cu totul alta dimensiune, una filmata in alb-negru si in niste cadre care totusi, atunci cand se misca, arata destul de spectaculos. Filmul incepe, dupa povestea spusa despre Nietzsche pe ecran negru, cu un travelling shot super dinamic de vreo 7 minute in care calul si birjarul sunt filmati intorcandu-se acasa, pus pe cam cea mai dramatica Nietzsche death tragedy symphonic music imaginabila.

 Normal ca filmul mai stagneaza. Cam toate momentele in care camera se misca prin spatiu sunt mega fascinante, da' mai adesea camera mai si sta. Dar uneori sta intr-un mod foarte inteligent. Cum, de exemplu, la un moment dat fiica incearca sa-i dea de mancare calului, e filmat din interiorul hambarului, calul nu vrea sa manance, fiica pleaca, inchide usa, si ramai in hambar cu calul in intuneric cu doar cateva raze de lumina, cam inca vreun minut.

Filmul este extrem, da' tocmai pentru ca e atat de extrem e cumva greu sa-l critici. Ce poti sa spui despre el? Ca e lung? Ca e plicticos? Una din mizele filmului e ca exista la un moment dat un mod mult mai diferit in care umanitatea simtea timpul si il indura, sau macar ca exista mai multe moduri de a experimenta timpul. Deci da, o sa fie plictisitor. Ca sa-l critici trebuie cumva sa zici ca asta e o miza proasta. Si n-are cum sa fie o miza proasta, atata timp cat in mod evident i-a iesit, si multi oameni au simtit filmul asta. De-aia, pentru cat de lung si extrem si profund filozofic e filmul asta, faptul ca pana la urma functioneaza prin virtutea unor imagini extrem de bune nu face decat sa arate paleta larga de chestii pe care poate sa le faca cinema-ul. In sensul asta e un soi de stindard al arthouse-ului, pentru ca arata ca daca se poate face ceva atat de extrem, daca se poate duce atat de adanc intr-o asemenea masura doar din imagini, inseamna ca cinema-ul poate face multe. Iar asta este foarte, foarte bine.

Horse

Wes Anderson in extrem, Paradjanov si Tati

Wow. M-am dus la film cu sperante destul de mici. Trailerul mi se parea ca arata ca si cum Wes Anderson s-a dus intr-o directie autoparodianta si ca cumva s-a excedat. Dar filmul e mult mai ok si friendly si cald si nu atat de scos-ochii degeaba cum arata concentrat tot intr-o picatura stoarsa in trailerul ala.

Filmul face ceva foarte interesant si cu 4:3-ul ala potential hipsteristic. In ciuda caracterului hipsteristic de care poate fi suspectat utilizarea formatului astuia in ziua de azi, Wes Anderson pare a avea niste repere mult mai eminamente cinematografice decat Instragram. Estetica asta a lui dusa in extrem dar in acelasi timp tinuta intr-o disciplina care nu e doar auto-indulgenta... respira. Imaginile sunt in continuare pur si simplu foarte frumoase, Wes Anderson le gaseste in continuare, si daca le gaseste, atunci, cum ar veni, le gaseste. Sunt putine lucruri care i se pot reprosa filmului astuia atata timp cat scopul principal pe care si-l propune, sa stabileasca o cadenta in primul si in primul rand vizuala, ii iese destul de elegant. Toata chestia cu 4:3-ul e de fapt introdusa foarte frumos si gentil, povestea filmului e introdusa frame-within-frame, cineva povesteste despre cineva care povesteste, iar fiecare plan temporal are aspect ratio-ul lui, chestie care nu e imediat sesizabila, mai ales la inceput cand tot trece dintr-unul in altul. Asa ca filmul incepe un soi de 16:10 dubios, trece in 16:9 familiar si povestea cu Ralph Fiennes, care ocupa majoritatea filmului si se intampla in 1938, se intampla in 4:3. Iar acest 4:3 Wes Anderson si-l revendica intr-un mod destul de foarte excelent as zice, estetica asta a lui de geografii compulsive se cam foarte preteaza pe formatul patrat. Si atunci cand o aplica cu constiinciozitate si in momentele in care i se aliniaza toate stelele, filmul capata rezonante majore de filmele lui Paradjanov in atentia la geografii colorate 4:3 si cu un slapstick foarte in zona Jacques Tati, in special Les Vacances de Monsieur Hulot. Iar aceste rezonante pesemne ca sunt un compliment destul de masiv pentru film.

Asa ca na, nu stiu, mie mi se pare ca ii foarte iese, e in continuare destul de distractiv, pare in continuare destul de genuine si are plusul absolut gigantic de Ralph Fiennes. Nu chiar tot filmul e o reverie curcubeica a simturilor in care nimic altceva numai conteaza. In momentele in care pare ca se clatina insa, Ralph Fiennes tine tot filmul pe umeri destul de grav. I guess he can just really really fucking act. Energia filmului vine in principal de la el, care pare a fi un personaj bagat complet in priza intr-o lume intotdeauna patrata. Filmul are 20 de nume de actori mari da' de fapt majoritatea filmului sunt doar Ralph Fiennes si Lobby Boy. Ceilalti nu apar cine stie ce, Bill Murray apare vreun minut, da' chiar si cand apar fetze cunoscute, tot pare destul de ok pentru ca, din nou, dusa estetica asta in extrem asumat, toate chestiile astea par sa fie in primul si in primul rand in serviciul imaginii care primeaza aici poate mult mai clar decat in oricare dintre filmele lui precedente. Si chiar si in conditiile astea, reuseste sa spuna o poveste careia ii permite un oaresicare suflet, dincolo de geografii. Deci da, eram gata sa ma supar pe filmul asta, da' m-am cam bucurat.

Philip Seymour Hoffman

Mi-ar placea sa cred c-a avut o moarte fericita. Parea genul de om din-ala foarte bun si poate un pic pierdut. Sa mori supradozat de heroina nu cred ca e ceva foarte dureros. Asa ca mi-ar placea sa cred ca s-a sinucis. Mi-ar placea sa cred era indeajuns de destept incat sa nu isi fi injectat doza de cand era dependent, greseala pe care aparent o fac majoritatea supradozatilor de heroina. Adica mi-ar placea sa cred ca era mai destept de atat, si ca pur si simplu voia sa se sinucida si ca asta i s-a parut un mod destul de ok de a muri. Dependentii de heroina descriu sentimentul ca pe absolut nimic altceva spectaculos decat ca o stare generala si muta de bine. Si zic ca o data ce ai simtit aia, "it's like kissing the face of god", si asta e ceva destul de greu de uitat, ca poti sa te simti atat de bine. Si atunci sa mori supradozat de heroina imi imaginez ca e ca si cum dispari intr-un soi de con de bine. Asa cum ziceam, mi-ar placea sa cred c-a avut o moarte fericita. Altfel ar fi cam de cacat, un om care facea atatea chestii ca asta sa moara asa, deodata, complet de-ampulea. Asa ca sper ca avea motivele lui.

Sper ca this finally got to him

Hunger Games blockbusteru cu doua capete?

Deci am vazut Hunger Games si pe-al doilea, in sfarsit, gratie oamenilor buni la suflet care pun pe youtube filme intregi si recente riscandu-si conturile pentru nefericitii ca mine prinsi in spatele unor granite civilizate unde oamenii nu mai sunt de acord cu downloadatu si uitatu la ce film vrea pula ta cand vrea pula ta, ci opteaza pentru a face coada la cinema-uri pentru a o vedea cu pauza de pipi la mijloc pe Jennifer Lawrence vorbind germana in padurea in care toti incearca deopotriva s-o omoare in germana. Cum am optat sa nu fac asta, si sa-l vad in confortul youtub-ului personal, ma simt acum in masura sa gandesc ceva in legatura cu Hunger Games, ceva ce nu s-a intamplat intr-un mod foarte relevant dupa primul Hunger Games.

Primul Hunger Games era ok si toata distopia aia conturata la un mod mai degraba elegant decat orice altceva, intr-o asemenea masura incat singurul lucru pe care l-am luat din filmul ala e fatza all-american a lu Jennifer Lawrence care personal imi reactiveaza niste vise dubioase pe care le-am avut in America. Asa ca primu Hunger Games in principiu n-am facut decat sa ma holbez la fatza lu Jennifer Lawrence. Si a fost ok. Au murit niste negri mici in padure, si a trebuit sa fim tristi si dupa aia a cantat o pasare si dupa aia fatza lu Jennifer Lawrence si dupa aia s-a terminat.


Al doilea Hunger Games isi propune insa sa impinga din cacatu distopiei ceva mai la vale, si prima jumate a filmului e mult mai tortura pe tema tiraniei decat isi permisese sa fie prima bucata, care era mult mai onest-clasic blockbusteriana, si-ti livra in consecinta. Asta a doua bucata, totusi, face ceva mult mai curios la nivel filmic.

Prima ora a filmului e de-a dreptul dura. E luatu personajelor principale si taratu lor prin rahat si biciuiri fara nici un soi de respiro. Pesemne tocmai pentru ca urmeaza o jumatate de blockbustereala dupa, isi permite sa fie in prima asta ora de un nihilism destul de feroce. Sistemu pur si simplu se caca pe personajele principale cele 2 la cote astronomice, sunt luati si aruncati de colo colo, familiile le sunt distruse, oamenii sunt executati in fatza lor, pentru ca la finalu pedepsirii asteia sistematice sa arunce cacatu maxim si sa-i bage la loc in ring. Si cand se intampla asta, si mi se pare curios ca zic asa ceva despre un film ca Hunger Games, da' cand la finalul orei asteia torturante se intampla si chestia pe care a construit o frica atat de maxima si permeanta incat nici n-avea nevoie se fie formulata, si ii pun p-astia sa se intoarce la loc in joc... woah. Filmu asta wins. Ora jumate care urmeaza dupa e fix dupa formula blockbusteraica si dupa formula precedentului, aceleasi soi de jocuri de deathmatch bla bla drama beaten path, si deci familiara, si deci comfortabila. Asta e chestia foarte curioasa cu filmul asta, ca pare ca se rupe complet in momentu ala pe la mijloc, asa grav incat par doua filme diferite, facute de doi oameni diferiti. Prima parte cu tortura si distopie autoritara si toate lucrurile alea grave parca a fost comandata la o fabrica de film in Franta, si le-au livrat-o asa, cu tot pathosu socialist posibil. Si dupa aia pac ii arunca in ring si filmul s-a schimbat si suntem din nou inapoi in full hollywood.

Foaaaaarte curios. De placut normal ca mi-a placut, ca in timp ce se intamplau toate lucrurile astea io ma holbam la fatza lu Jennifer Lawrence, da' e o experienta extrem de dubioasa. Si cred ca e dubioasa pentru ca fragmentarea asta a filmului pe undeva imita modelul propagandei demonizata in film. Dupa prima aia jumatate de hardcoreala urmeaza jumatatea a doua ca un soi de eye bleach confortabil care vrei nu vrei estompeaza impactul primei jumatati si te pune linistit inapoi in scaunu tau de mall, iti reaminteste de popcorn, iti zice sa mai bei niste cola si tot asa. Deci este gen the new monster hybrid blockbuster, unu care te zgandare la frantuzism si dupa aia iti zice sa stai dreaq jos si sa-ti bei cola, sclav. Ce pot sa zic, all hail, I bow to this new master, atata timp cat are fatza lu Jennifer Lawrence.

Jagermeister

Jagten incepe ca orice film nordic care se respecta, respectiv cu oameni batrani la pula goala sarind intr-un lac cu apa rece si dupa aia felicitandu-se unu pe altul. De cum am vazut asta stiam ca filmul asta o sa fie pe bune.

Jagten este despre extraterestrul Mads Mikkelsen care se regaseste educator de gradiniti in Nordlandia. Intrebarea care s-a pus de la inceput a fost: dar oamenii astia nu-si dau seama ca Mads Mikkelsen e extraterestru? Oare oamenii nordici il vad altfel? Oare au vikingvision?

Intrebarea asta s-a dovedit a fi deosebit de relevanta pentru ca lucrul de care e acuzat extraterestrul e unul destul de pedofilic. Asa ca deodata fatza lui Mikkelsen de extraterestru da foarte bine in peisajul in care e rejectat de congregatie pe motive destul de nasoleanu. Scanteia de la care pleaca filmul e ca o fetita mica zice in mod dubios ca Mads Mikkelsen cel extraterestru i-ar fi aratat pula lui cea erecta si aratanda. Ce urmeaza e un studiu destul de nordic al deconstruirii unei societati destul de nordice si deci civilizata, dar totusi bazata fundamental pe niste impulsuri destul de vanatoresti. Filmul ameninta in varii momente ca Jagten-ul din titlu, The Hunt, e la un pas de a deveni full rambo mode. Fiind totusi film nordic si facut si de Vinterberg pe deasupra, punctul de interes devine mai degraba the restraint of power decat imprastierea ei pe toti peretii. Asta este cred ca e ce s-ar putea chema un soi de maturitate. Acumuleaza tot filmul tensiuni pe paths not taken. Oricum, finalul e extrem de bun si o da fix in padure intr-un fel in care Jagtenul din titlu devine indeajuns de elusiv incat sa nu poata fi spoileruit in vreun fel foarte relevant.

Si pentru ca am mentionat padure, filmul asta are o multitudine de cadre in mod particular paduratice