Southpaw - Din categoria filme cu care sa ma pedepsesc. Caci asta merit, filme facute de cocalari basiti care trec de la tristete cu fiica de boxeur la trainig music montage pe muzica de Eminem. Acest Antoin Fuqua, celebrul regizor de la Training Day si alte mizerii care incercau sa fie training day, este un cocalar jegos, ca sa nu ne invartim dupa degete. Filme cu Jake Gyllenhaal mie imi place sa vad. Insa asta e ceva facut intr-un asemenea hal dupa reteta de filme cu boxeuri, incat pe alocuri pare borderline parodie a genului, insa nu e. Nu e. E doar inca un film 0 barat cu from rags to riches to rags to riches. Ahhh ce s-a mai luptat. Si ce-a mai castigat. In viata trebuie doar sa lupti, asta este ideea de retinut. Si faptul ca 50 Cent e un muist.
Calgary - Din categoria pare ca fac un film semi-inteligent la pseudo-profunzimi dar de fapt imi place sa par cool aruncand replici irlandeze in irlandezi beti si multicolori. Coolereanuism pe coasta desertata de irlanda, cu preoti retrasi din vieti pacatoase care-si asteapta pedeapsa. Si ea vine. Film venit de la omu care a facut The Guard, care eu credeam ca este ala care a facut In Bruges. Pesemne ca si el credea tot asta, si de-asta tot face filme care se simt ca rip-off-uri scremute de In Bruges. O pleiada de personaje refugiate in pustietatea satucului irlandez, toti foarte colorati si interesanti si cu personalitati. Exista chiar si un negru. Iata, cata policromie. Bleah. Nici la 14 ani nu gustam asemenea mizerii de filme care se joaca de-a profunzimi in timp ce executa niste teribilisme de toata jena.
Ordinary People - Film din anii 80, mai precis anul 80, primul film regizat de Robert Redford. Lung lung la vreo 2 ore, prezinta problema unui adolescent cu probleme care se regaseste pierdut in idilismul american dupa ce fra-su a murit intr-un accident cu barca. Venea o masina de pe sensu celalalt si a virat si a intrat in ei. O ilustratie onesta a ceea ce inseamna depresie serioasa adolescentina in suburbii americane nu prea exista prin anii 80. Asa ca in ciuda faptului ca filmu asta e destul de dubios pe alocuri si destul de groaznic prin altele, miezul lui se pastreaza destul de pur in tentativa de a-i da legitimitate tristetii generale a individului. Pentru ca tragedia vine la pachet cu maica-sa care cumva il dispretuieste distant, un tata disperat in impotenta si ceva prieteni care nu mai exista. Ce-l face destul de rar, I guess, e ca e portretul unei familii disfunctionale din suburbii care nici macar n-are happy end si nu stiu daca am mentionat ca se intampla in anul 1980. Oricum a meritat umm timpul in care am stat pe spate si m-am uitat la el.
Saturday, August 29, 2015
Sunday, August 2, 2015
disparaturi
Toata lumea zice intr-una ca viata e scurta. Si dupa aia iti dai seama de fapt ca e lunga. De fapt e destul de lunga. Te grabesti sa ajungi la sfarsitul ei si dupa aia iti dai seama ca oh fuck. Mai e o gramada. Cineva trebuia sa zica ceva. Ca acum e complicat. S-a terminat de vreo doua ori si de fapt tot merge. O fi bine, o fi rau? Si de unde atata inertie? Au terminat la magazinu de inertie, nu mai au. M-am dus ieri si am cerut si au zis. Ca nu. Ca nu mai e. Am intrebat. Mai aduceti? Nu stim, au zis. Baga-mi-as pula. Pai si cum facem? Au ridicat din umeri. Si magazinu de inertie tot romanesc. Deci nu stiu, da' la un moment dat tot tre sa aduca ma gandesc. Ca altfel mergem asa pe fara? Nu cred ca merge mult asa, se strica. Deci sa le mai scriu un mail zic. Sa ma plang.
Thursday, July 16, 2015
Fetisizarea diversitatii
Intr-o zi inceata si proasta acum mult timp, am luat decizia dubitabila de a ma uita la Divergent. Si titlul si lungimea il recomandau ca mizeria care este, dar eu rar sunt detractat de asemenea impedimente insignifiante. La fel ca majoritatea greselilor pe care le-am facut in viata asta, si filmul asta l-am vazut din cauza unei pizde. Si anume pizda principala, pe numele ei ala care o fi, pentru ca era simpatica in The Spectacular Now, un film care ilustra decent impasul adolescentin de pasit in lumea post-liceala. Am si scris in ziua aia fatidica in care l-am vazut pe Divergent, motiv pentru care o sa reiau textul aici de lene.
Divergent - e un film alegorie la, cum ar veni, viatza, si se intampla intr-un viitor distopic in care umanitatea (sau cel putin americanicitatea) e impartita in 5 factiuni care sunt mai mult sau mai putin factiunile dupa care te sorteaza jobenu din Harry Potter. Deci in acest Hogwarts distopic oamenii se impart pe Amity / Dauntless / Abnegation / Erudite / Candor care sunt cam dupa cum le suna numele, respectiv generozitate / neinfricosenie / la sacrificiu / intelectuali / oameni sinceri care aici sunt aparent toti avocati in mod dubios. Shailene Woodley, motivu pentru care am vrut sa vad filmul asta, este, cum ar veni, asa un soi de fiinta ca un soi de fulg de nea, si nu intra la fix neaparat nicaieri ca e cam de toate, asta este ceea ce se cheama Divergent si asta e alegoria cu viata, cum ar veni. Filmul e dupa o carte care pare genu de carte blockbuster consumata de un public literar-ambiguu de femei confuze de 30+ ani. Si filmul e destul de in consecinta, pe langa faptul ca e un pic nesimtit de lung la 2h 20 de min, dar se vrea a fi un soi de epic. Celalalt element care-l facea pe film vag interesant e ca e regizat de tipu care a facut Limitless, un film tot foarte high-concept care intr-un final functioneaza destul de bine. Asta as zice ca e si meritul filmului de fatza ca intr-un fel se ia indeajuns de in serios cu premiza lui, asa cum se intampla si-n Limitless, incat filmul e, if nothing else, destul de privibil. Arata si destul de ok pentru un distopic destul de random, iar alegoria vietii e asumata pana la Dumnezeu, ceea ce e destul de ok, ca nu-ti face constant cu ochiu sa se asigure ca vezi ce inteligent e sau ceva. Kate Winslet e in mod surprinzator villain-u aici, iar pe sfarsit devine cam degeaba si nici nu se termina teribil de inspirat.
Dar cum o greseala vine rar singura, m-am uitat si la Insurgent, care este, iata, sequel-ul apt intitulat de la Divergent. Iar el este atat de prost incat isi extinde mizeria si asupra filmului precedent. Daca atunci in noiembrie mi se parea nu tocmai o crima impotriva umanitatii ce se intampla in filmul ala, sequel-ul m-a razgandit.
Poate o singura doza de imbecilitate d-asta de divergenta in care oamenii sunt impartiti pe factiuni si personalitatile umane sunt deci explicate astfel, merge. Cand se insista insa in imbecilitatea asta cu atata obstinatie ea devine cam insultatoare. La fel ca majoritatea lucrurilor pe care le emit acesti retardati de americani. In filmul cel de-al doilea divergenta sefa pizda are in jurul ei cativa altii care au fugit cu ea si impreuna toti se lupta cu fortele cotropitoare. Ca niste insurgenti divergenti ce sunt. Niste iconoclasti, niste pesti care inoata in sus pe rau, niste bulangii nenorociti care nu se complac cu sistemul. Niste rebeli. Insurgenti. Si dupa ce se bat tot filmul cu lumea ca rebelii ce sunt, deznodamantul mirobolant al filmului e ca de fapt iata, tot cacatu ala de oras si sistem era de fapt un test sa vada niste unii oameni altii de mai dinainte daca in ciuda faptului ca i-au pus pe toti in niste cutii atat de stramte, ies totusi divergenti si de-acolo, ca umanitatea aia buna care nu conteneste din a erupe in pofida tuturor obstacolelor, ale cele multe. Si deci iata, concluzia mistifianta este ca divergentii sunt de fapt raspunsul la toate problemele umanitatii, si ca divergenta sefa e singura care poate sa deschida cubu umanitatii si sa se uite in el. Daca primul film era oaresicum tolerabil in eforturile lui de a sublinia ca mai exista si oameni care scapa printre crapaturi, glorificarea paroxistica a diversitatii care se intampla in partea asta a doua ii confera statutul de bucata retardata cacat de mizerie americana. Pentru ca lucrurile duse in extrem intr-un mod compensatoriu nu au cam niciodata efectul scontat. Daca o duci atat de in extrem si fetishizezi diversitatea asta atunci ea devine bibelou distant lipsit de orice forta reala. Pentru ca o incastrezi pentru spectatorul tau retard intr-o bula pe care si-o depoziteaza undeva in adancurile intunecate ale prostiei lui de unde nu mai are nici un efect. O faci slogan, o faci cliseu, o faci o mizerie care suna bine si nu schimba nimic. DIVERSITATEA E CHEIA LA TOT. YO. Nu e vorba despre faptul ca nu e adevarat, ci ca e prea adevarat, e prea adevarat ca sa merite un tratament din-asta de McDonalds slobozit din poigne de prost care-l serveste drept o instanta de feel-good pentru consumatorii de momente scurte auto-imbratisante pentru ca apoi sa iasa inapoi pe strada si sa-si bage pula-n mortii lu ala care-i un pic mai diferit. Ca da-l in sloboz d-aicea de bulangiu dubios. Da' diversitatea e cheia la tot, remember, ah ce frumos.
Exista in ultimul timp un val de filme hollywoodiene in care se tot atenteaza un soi de affirmative action for the disenfranchised, dar produs oricum din creiere de primate avide de bani ele pornesc de obicei avand un iz vag de validitate pentru ca apoi sa TAKE IT UP TO 11 ca sa inteleaga si ultimul prost si devin deci nule. Pentru ca ultimul prost e nul ca toata pula. Pastile pentru cacati cu care sa-si incalzeasca un pic prostia inainte sa se duca sa dea muie in lume.
Iar eu scriu atat de mult despre lucruri atat de proaste pentru ca nici io nu-s mult mai destept.
Divergent - e un film alegorie la, cum ar veni, viatza, si se intampla intr-un viitor distopic in care umanitatea (sau cel putin americanicitatea) e impartita in 5 factiuni care sunt mai mult sau mai putin factiunile dupa care te sorteaza jobenu din Harry Potter. Deci in acest Hogwarts distopic oamenii se impart pe Amity / Dauntless / Abnegation / Erudite / Candor care sunt cam dupa cum le suna numele, respectiv generozitate / neinfricosenie / la sacrificiu / intelectuali / oameni sinceri care aici sunt aparent toti avocati in mod dubios. Shailene Woodley, motivu pentru care am vrut sa vad filmul asta, este, cum ar veni, asa un soi de fiinta ca un soi de fulg de nea, si nu intra la fix neaparat nicaieri ca e cam de toate, asta este ceea ce se cheama Divergent si asta e alegoria cu viata, cum ar veni. Filmul e dupa o carte care pare genu de carte blockbuster consumata de un public literar-ambiguu de femei confuze de 30+ ani. Si filmul e destul de in consecinta, pe langa faptul ca e un pic nesimtit de lung la 2h 20 de min, dar se vrea a fi un soi de epic. Celalalt element care-l facea pe film vag interesant e ca e regizat de tipu care a facut Limitless, un film tot foarte high-concept care intr-un final functioneaza destul de bine. Asta as zice ca e si meritul filmului de fatza ca intr-un fel se ia indeajuns de in serios cu premiza lui, asa cum se intampla si-n Limitless, incat filmul e, if nothing else, destul de privibil. Arata si destul de ok pentru un distopic destul de random, iar alegoria vietii e asumata pana la Dumnezeu, ceea ce e destul de ok, ca nu-ti face constant cu ochiu sa se asigure ca vezi ce inteligent e sau ceva. Kate Winslet e in mod surprinzator villain-u aici, iar pe sfarsit devine cam degeaba si nici nu se termina teribil de inspirat.
Dar cum o greseala vine rar singura, m-am uitat si la Insurgent, care este, iata, sequel-ul apt intitulat de la Divergent. Iar el este atat de prost incat isi extinde mizeria si asupra filmului precedent. Daca atunci in noiembrie mi se parea nu tocmai o crima impotriva umanitatii ce se intampla in filmul ala, sequel-ul m-a razgandit.
Poate o singura doza de imbecilitate d-asta de divergenta in care oamenii sunt impartiti pe factiuni si personalitatile umane sunt deci explicate astfel, merge. Cand se insista insa in imbecilitatea asta cu atata obstinatie ea devine cam insultatoare. La fel ca majoritatea lucrurilor pe care le emit acesti retardati de americani. In filmul cel de-al doilea divergenta sefa pizda are in jurul ei cativa altii care au fugit cu ea si impreuna toti se lupta cu fortele cotropitoare. Ca niste insurgenti divergenti ce sunt. Niste iconoclasti, niste pesti care inoata in sus pe rau, niste bulangii nenorociti care nu se complac cu sistemul. Niste rebeli. Insurgenti. Si dupa ce se bat tot filmul cu lumea ca rebelii ce sunt, deznodamantul mirobolant al filmului e ca de fapt iata, tot cacatu ala de oras si sistem era de fapt un test sa vada niste unii oameni altii de mai dinainte daca in ciuda faptului ca i-au pus pe toti in niste cutii atat de stramte, ies totusi divergenti si de-acolo, ca umanitatea aia buna care nu conteneste din a erupe in pofida tuturor obstacolelor, ale cele multe. Si deci iata, concluzia mistifianta este ca divergentii sunt de fapt raspunsul la toate problemele umanitatii, si ca divergenta sefa e singura care poate sa deschida cubu umanitatii si sa se uite in el. Daca primul film era oaresicum tolerabil in eforturile lui de a sublinia ca mai exista si oameni care scapa printre crapaturi, glorificarea paroxistica a diversitatii care se intampla in partea asta a doua ii confera statutul de bucata retardata cacat de mizerie americana. Pentru ca lucrurile duse in extrem intr-un mod compensatoriu nu au cam niciodata efectul scontat. Daca o duci atat de in extrem si fetishizezi diversitatea asta atunci ea devine bibelou distant lipsit de orice forta reala. Pentru ca o incastrezi pentru spectatorul tau retard intr-o bula pe care si-o depoziteaza undeva in adancurile intunecate ale prostiei lui de unde nu mai are nici un efect. O faci slogan, o faci cliseu, o faci o mizerie care suna bine si nu schimba nimic. DIVERSITATEA E CHEIA LA TOT. YO. Nu e vorba despre faptul ca nu e adevarat, ci ca e prea adevarat, e prea adevarat ca sa merite un tratament din-asta de McDonalds slobozit din poigne de prost care-l serveste drept o instanta de feel-good pentru consumatorii de momente scurte auto-imbratisante pentru ca apoi sa iasa inapoi pe strada si sa-si bage pula-n mortii lu ala care-i un pic mai diferit. Ca da-l in sloboz d-aicea de bulangiu dubios. Da' diversitatea e cheia la tot, remember, ah ce frumos.
Exista in ultimul timp un val de filme hollywoodiene in care se tot atenteaza un soi de affirmative action for the disenfranchised, dar produs oricum din creiere de primate avide de bani ele pornesc de obicei avand un iz vag de validitate pentru ca apoi sa TAKE IT UP TO 11 ca sa inteleaga si ultimul prost si devin deci nule. Pentru ca ultimul prost e nul ca toata pula. Pastile pentru cacati cu care sa-si incalzeasca un pic prostia inainte sa se duca sa dea muie in lume.
Iar eu scriu atat de mult despre lucruri atat de proaste pentru ca nici io nu-s mult mai destept.
Monday, July 13, 2015
Enemy and the value of not understanding
Acuma o sa scriu cu fanboyism.
Enemy e facut tot intr-o oniricitate lugubra asumata si all-in. Astfel incat pe masura ce povestea avanseaza lucrurile devin aparent din ce in ce mai confuze decat revelatorii. Da' nici n-ai cum sa nu incerci, in timpul filmului, sa-ti tesi tot soiul de teorii proprii despre ce se intampla si de ce. Sunt frati, sunt clone, sunt doua planuri temporale diferite, sunt mortii lor. Filmul asta e aproape perfect in a testa si ilustra automatismele mintii in eforturi de a face sens din ce se intampla pe ecran. Pentru ca te tine tot filmul intr-un dans destul de elegant in care e in perpetuitate cu un pas inaintea ta. Si urmatoarea bucata din puzzle care vine complica lucrurile in loc sa le simplifice. Si e cumva elegant pentru ca chestiile pe care le mulge sunt niste frici si anxietati mult mai cotidiene decat senzatiile pe care ti le da un horror. Motiv pentru care sunt si mult mai potente, pentru ca-si pastreaza o margine de plauzibilitate care are un efect destul de spulberator. Un exemplu de chestie din-asta minora dar destul de rupatoare e cand Jake Gyllenhaalu actor ii spune neveste-sii insarcinate I have no idea what's going on si ea se uita la el cu lacrimi in ochi si intensitate maxima si ii zice I think you know. Holy of the mother of the fuck. Si in punctul asta al filmului n-ai absolut nici un motiv sa crezi ca actor jake might be lying. Asa ca nevasta-sa care arata oh so fucking angelic iti da ditamai pumnu de anxietate in gura. Si filmul continua tot asa pana la finalul pumn maxim.
Si acum filmul te pune intr-o postura destul de dificila cand el se termina atat de misterios. Ori incerci din rasputeri sa-l legi si sa intelegi exact care era treaba si frica si ce-i cu painjenii si ce inseamna asta pentru jake, si sansele sa reusesti sa faci asta din prima vizionare sunt aproape nule. Ori zici ah imi bag pula-n el de film cu final d-asta de cop-out de nu vrea sa-mi zica nimic si-mi da mie cu mister whatever. Ambele reactii mi se pare ca rateaza valoarea filmului intr-o egala masura. Daca atunci cand esti confruntat cu o chestie construit atat de meticulos ambiguu, efortul tau principal e sa-l iei pe ezoteric si sa-l traduci in ceva inteligibil rational si liniar, atunci ai pierdut tot filmul. Chestia asta e valabila la toate filmele care se straduiesc din rasputeri sa emuleze un oniric autentic, de la Tarkovsky la Melancholia si Synechdoche, New York si, mergand mai departe, e in principiu valabila la toate chestiile de valoare produse intr-o oaresicare sfera estetica, imagini, scris, muzica, orice. Atunci cand le iei din estetismul lor si reusesti sa le traduci intr-o logica rationala, le-ai omorat, iar victoria e una complet lipsita de insemnatate, pentru ca chestia cea mai importanta din estetismul ala ai dezamorsat-o in cuvinte, si acum poate sa stea linistita intr-o propozitie, unde nu mai are nici o forta. Motiv si pentru care atunci cand am vazut filmul, ultimul lucru care ma interesa era cum se leaga de fapt lucrurile, si ce inseamna de fapt. Pentru ca de fapt nu inseamna nimic de fapt, ce inseamna de fapt tocmai s-a intamplat in film si s-a intamplat in imagini, acel mult-dorit de fapt nu e decat o atributie logica borderline redundanta pe care filmul si-o pastreaza din ratiuni pur economice. Dar ce e of utmost importance este ca atributia asta, sau modul in care filmul insusi isi leaga in subteran itele, nu este cu nimic mai valoroasa decat imaginile in sine. Decat anxietatea si ce iese din estetica filmului pe de-a intregul. De fapt nu ca nu e nimic mai valoroasa, e, prin comparatie, de-a dreptul redundanta. Cand l-am vazut pe film a doua oara si am zis ca ok acum o sa ma uit la un clip foarte lung pe youtube care le leaga pe toate, nu m-am simtit cu nimic mai castigat, ci cumva dimpotriva. Pentru ca odata ce mi s-a dat explicatia filmului, venita destul de direct din gura regizorului, atunci filmul devine limitat la o anxietate, la o problema, problema lu jake cu painjenii si ce inseamna asta pentru el. Dar daca il intelegi asa, din nou il dezamorsezi.
Dar daca nu incerci sa-l dezamorsezi, totusi, si daca-l lasi asa cum e, atunci filmul iti da oportunitatea de a experimenta si contempla insasi anxietatea, in starea ei pura. Pe care daca te incapatanezi sa o atribui unui individ fictiv care are probleme cu paienjeni, ea devina nula. Daca o lasi salbatica atunci devine oportunitatea de a contempla anxietatea in sine, singura chestie reala din toata ecuatia asta, si sa o experimentezi, dar s-o faci intr-un mediu destul de controlat in care poti s-o vezi in actiune de la distanta fara sa existe un pericol real. Valoarea abilitatii de a contempla anxietate (i.e. experience it while preserving a degree of consciousness) este infinita, pentru ca e de fapt valoarea de a simti si a-ti asuma simtirile. Iar filmele mari iti dau oportunitatea de a contempla niste chestii din profunzimile umanitatii, in starea lor pura, motiv pentru care este cu atat mai trist ca lumea e intr-o perpetua cursa spre cat mai multa dezamorsare.
Asa ca da, uneori sa stii te face mai prost.
Sunday, June 21, 2015
niste d-astea
Maps to the stars - film mediu-dement facut de Cronenberg caruia ii place mult sa-si vare batzu in mijlocu jegului uman si sa-i dea la cicatrici. Tot asa si-aici, film cu niste fiinte intru totul abjecte de la Hollywoodu vietii unde toti sunt niste narcomani sinistri. Exemplu bun de ce animale proaste pot sa fie oamenii atunci cand le au pe toate. Alienare pana la dumnezeu de zici ca filmu asta-i cu extraterestrii. Julianne Moore care incearca sa-si recapete controlu asupra cacatului ei de viata jucand-o pe ma-sa care a futut-o ca copil. O familie care si-a expulzat copilu schizofrenic dupa ce a dat foc la casa incercand sa-l omoare pe celalalt copil. Filmu asta are un soi de ton de Magnolia varianta dark si carnal Cronenbergiana ca-i tot place sa dea foc la oameni. Schizofrenica cu juma de fatza arsa se intoarce in oras sa-si termine treaba cu familia dementa care oricum ta-su e frate cu ma-sa. Da' din intamplare. Nu exista nici un soi de izbavire pe nicaieri in filmul asta si nici un personaj de vreun caracter sau calitate umana palpabila. Deci zici ca-i film cu iad. Da' e doar cu americani bogati. Si totusi dincolo de senzatia perpetua de voma pe care ti-o da filmu el face ceva destul de miso cu copiii din incest ambii deveniti schizofrenici care pana la urma isi asculta vocile si dau foc la tot. Pentru ca uneori e pur si simplu prea tentant.
El Incendio - ramasita de la tiff. Film destul de destept construit si plasat in ultima zi a unui cuplu la sfarsitul unui drum lung cand deodata cei doi isi dau seama ca se urasc destul de tare da' nici unu n-are foarte tare curajul s-o taie. Pentru ca deja s-a investit atat de mult totusi. Astfel incat filmul trece la intensitate maxima prin tot tragismul ultimei zile a unei relatii infinite cu fluctuarile lui intre crize de plans si crize de futut si crize de batut. Cam hardcore si cam prea bine facut. Terorism emotional.
Cobain: Montage of Heck - ramasita de la tiff. Se lauda ca e primul film despre Cobain autorizat de familia lui si cu home movies footage si poze si arta si jurnale private. Filmul isi ia titlul destul de in serios si atenteaza adesea montaje dubioase si intunecate pesemne ca chipurile rupte din mintile fragmentate ale lui Cobain. Rezulta din film ca domnu Cobain a avut o copilarie proasta ca i s-au divortat parintii si a fost super suparat pe tema asta pentru ca lumea facea misto de el. Si atunci s-a facut artist drogalau dupa ce a auzit ceva punk si a inventat grunge-u care e un soi de punk for the masses. Doar ca la un moment dat a descoperit heroina care in combinatie cu auto-distrugerea si auto-flagelarea despre a fi drogat sunt niste lucruri mult mai interesante decat viata cu nevasta si copilu pe care-l ai. O insertiune cheie din jurnalu lui mi s-a parut atunci cand vorbea despre cum nu prea vrea sa se vindece de ce boala o fi avut el la stomac si-l tortura, pentru ca-i era frica ca poate fara tortura nu mai poate sa faca grunge. O frica destul de comuna la artisti am senzatia, da' cumva iti asumi faptul ca n-ai curaj sa vezi daca e asa sau nu. Adica n-ai curaj sa vezi cum ar fi sa te simti bine. Si atunci mergi pe drumu sigur spre rau sigur si impuscatura in cap. Nici macar nu sunt eu overtly-critical acum, in mod dubios filmul asta autorizat de familie face un portret cam de maxima pizda lu domnu Cobain care-si injecta heroina si statea cu copilul. Bravo coaie.
While we were young - Pentru ca am o vaga sensibilitate pentru sensibilitatea lu Baumbach la variile probleme pseudo-burgheze ale americanilor pierduti. Aici un Ben Stiller si o Naomi Watts intr-un soi de criza de viata in care nici nu si-au dat seama ca sunt, cuplu al carui ultim eveniment memorabil a fost o calatorie la roma acum 8 ani, dau peste un cuplu de tineri din-astia din noul val care par toleranti si sensibili si inteligenti si ca le au pe toate. Asa ca incearca si ei sa fure niste d-asta, baga si o ceremonie de Ayahuasca si totusi tinerii astia minunati se dovedesc a fii nu niste creaturi minunate si evoluate cat o reiteratie a acelorasi mizerii cu instrumente mai de an 2015. Filmu in sine pare de parca domnu Baumbach was working through some shit si-s punea niste intrebari despre tineretul din ziua de azi doar ca sa-i gaseasca chichita si sa zica hai mai da-i in pula mea ca tot prosti sunt si i-am ginit. Asa ca nu-i chiar atat de interesant, da' nici chiar timp pierdut.
El Incendio - ramasita de la tiff. Film destul de destept construit si plasat in ultima zi a unui cuplu la sfarsitul unui drum lung cand deodata cei doi isi dau seama ca se urasc destul de tare da' nici unu n-are foarte tare curajul s-o taie. Pentru ca deja s-a investit atat de mult totusi. Astfel incat filmul trece la intensitate maxima prin tot tragismul ultimei zile a unei relatii infinite cu fluctuarile lui intre crize de plans si crize de futut si crize de batut. Cam hardcore si cam prea bine facut. Terorism emotional.
Cobain: Montage of Heck - ramasita de la tiff. Se lauda ca e primul film despre Cobain autorizat de familia lui si cu home movies footage si poze si arta si jurnale private. Filmul isi ia titlul destul de in serios si atenteaza adesea montaje dubioase si intunecate pesemne ca chipurile rupte din mintile fragmentate ale lui Cobain. Rezulta din film ca domnu Cobain a avut o copilarie proasta ca i s-au divortat parintii si a fost super suparat pe tema asta pentru ca lumea facea misto de el. Si atunci s-a facut artist drogalau dupa ce a auzit ceva punk si a inventat grunge-u care e un soi de punk for the masses. Doar ca la un moment dat a descoperit heroina care in combinatie cu auto-distrugerea si auto-flagelarea despre a fi drogat sunt niste lucruri mult mai interesante decat viata cu nevasta si copilu pe care-l ai. O insertiune cheie din jurnalu lui mi s-a parut atunci cand vorbea despre cum nu prea vrea sa se vindece de ce boala o fi avut el la stomac si-l tortura, pentru ca-i era frica ca poate fara tortura nu mai poate sa faca grunge. O frica destul de comuna la artisti am senzatia, da' cumva iti asumi faptul ca n-ai curaj sa vezi daca e asa sau nu. Adica n-ai curaj sa vezi cum ar fi sa te simti bine. Si atunci mergi pe drumu sigur spre rau sigur si impuscatura in cap. Nici macar nu sunt eu overtly-critical acum, in mod dubios filmul asta autorizat de familie face un portret cam de maxima pizda lu domnu Cobain care-si injecta heroina si statea cu copilul. Bravo coaie.
While we were young - Pentru ca am o vaga sensibilitate pentru sensibilitatea lu Baumbach la variile probleme pseudo-burgheze ale americanilor pierduti. Aici un Ben Stiller si o Naomi Watts intr-un soi de criza de viata in care nici nu si-au dat seama ca sunt, cuplu al carui ultim eveniment memorabil a fost o calatorie la roma acum 8 ani, dau peste un cuplu de tineri din-astia din noul val care par toleranti si sensibili si inteligenti si ca le au pe toate. Asa ca incearca si ei sa fure niste d-asta, baga si o ceremonie de Ayahuasca si totusi tinerii astia minunati se dovedesc a fii nu niste creaturi minunate si evoluate cat o reiteratie a acelorasi mizerii cu instrumente mai de an 2015. Filmu in sine pare de parca domnu Baumbach was working through some shit si-s punea niste intrebari despre tineretul din ziua de azi doar ca sa-i gaseasca chichita si sa zica hai mai da-i in pula mea ca tot prosti sunt si i-am ginit. Asa ca nu-i chiar atat de interesant, da' nici chiar timp pierdut.
Wednesday, June 3, 2015
TIFF #1-2
Cu foarte mari dubii anul asta de mers la TIFF sau nemers la tiff. Anul trecut mi-am jurat ca nu mai vin, da anu trecut am aterizat cam rupt aici asa ca intre timp am pus neplacerile acumulate la sederea trecuta in seama starii mele legumicole.
Asa ca cu foarte multe eforturi anu asta la tiff, si stres mai mult ca niciodata, dintr-un motiv sau celalalt. Si totusi ajung in cluj dupa o calatorie prin purgatoriul cfr de 10 ore la sfarsitul caruia ma simteam de parca am ajuns alt om la cluj, am murit de vreo 2 ori. Si ajuns in Cluj complet confuz vizavi de momentul din zi in care ne aflam si am baut niste cafea si m-am agitat un pic si am aflat destul de repede ca se intampla peste 3 ore ultimul film al lui Murnau, Tabu, acompaniat la ceva copil de pian cu theremin. Asta nu e ceva ce poti sa refuzi in viata ta de muritor, asa ca m-am dus. Si imediat dupa primele 3-4 minute de film mut cam superb cu ceva pian live cantat au cam topit tot si a fost din nou momentul ala de ah, pula mea, da, ok, de-aia vin la tiff. Ca in rest in viata mea de instagramist de masini nu prea vad filme mute cu tanti nebuna la pianotheremin. Anu trecut ca peak a fost tot vazutu de Murnau, Faust, doar ca intr-o biserica, cantat la orga, ceea ce pur si simplu wow. Da' Tabu a inceput superb vreo 30 de minute si dupa aia m-am plictisit vreo 30 de minute ca nu prea se intampla nimic nici la nivel de film nici de muzica si dupa aia ultimele 30 de minute au fost cam superbe din nou. Pentru ca tanti care canta la instrumentul tare dubios, ceva prim instrument electronic din 1928, cand atingea niste corzi foarte inalte sau joase suna totul destul de fucking other-worldly. Deci din start m-am simtit destul de gratificat de venire.
A urmat destul de repede dupa, cu pauza de snitel nefacut intre, sequelul lui Joshsua Oppenheimer la The Act of Killing, in care il ia pe un indonezian al carui frate a fost omorat de oamenii din filmul precedent si il pune sa se uite la film si sa se mai intalneasca cu aia. In prima instanta am fost impresionat de o asemenea metoda de a-ti valorifica filmul precedent. Parea cam tare. Doar ca dupa aia filmul incepe sa tina o singura nota grava intr-una la nivelul de omul se duce si tot plange la astia "da' nu simtiti regret?" la care i se raspunde un variat dar perpetuu "ne doare la pula, ba". Si asta tot trece din soc in soc. Doamne cat de tare ii doare la pula. Filmul a fost abandonat cam dupa o ora si 15, un fapt de-a dreptul dramatic.
Dimineata urmatoare a inceput cu o fuga la un cinema unde n-am gasit filmul care trebuia. Intrebat daca sunt sigur ca vreau sa vad o antropologie a Germaniei Weimarene la ora 10 dimineata, am raspuns un da categoric si am purces catre un cinema unde filmul se intampla maine. Asa ca m-am tuns. A urmat o calatorie in afara Clujului intr-un soi de parc de sculpturi facute din fân de catre un domn cu mustață de Dali, unde trebuia sa-l intalnesc pe negrul din filmele lu Jarmusch. Insa el nu aterizase in aceasta tara. Drept pentru care am mancat niste papricaș de ciuperci si am plecat.
Am ajuns apoi intamplator la un film numit Tras el cristal facut de un spaniol in '86 despre un pedofil nazist care e imobilizat intr-un iron lung din-ala dement si un baiat fost abuzat de el il gaseste si recreeaza cumva toate cacaturile care i-au fost facute. Most hardcore being ca ala e imobilizat acolo in iron lung si traumatized nazi pedophilia victim boy isi da drumu pe fatza lui. O tanti de langa mine din stanga care parea venita de la piata a plecat la aproximativ 7 minute dupa ce s-a intamplat asta. N-a apucat sa vada ca il omoara scotandu-l din iron lung si sufocandu-l cu pula. Doesn't really get much more home invasion than this. I-a invadat toata casa, cum s-ar spune. Si i-a spanzurat si nevasta. For good measure. Adevaru e ca si-asa vorbea destul de mult.
A urmat o intermisiune cu un snitel de data asta facut dar cumva in egala masura nesatisfacator.
Si apoi am decis sa ma duc sa revad Rams sa vad cum arata in cinema. M. cel neapreciator de filme bune cu berbeci a abandonat dupa 45 de minute si s-a dus sa vada un documentar turcesc. Filmu minunat de vazut in cinema, m-a tinut destul de foarte bine chiar si a doua oara in 10 zile. Si la imaginea finala care just drives the whole fucking thing home si esti in mijlocu deplangerii umanitatii pierdute dar gasite dar pierdute si o tanti cade de pe un scaun de plastic, il rupe si emite si un urlet inconfundabil de "tocmai rup un scaun de plastic si cad". Asa ca oamenii au izbucnit intr-un ras destul de nervos de phew we don't have to feel all of this.
Si dupa aia cam atat.
Asa ca cu foarte multe eforturi anu asta la tiff, si stres mai mult ca niciodata, dintr-un motiv sau celalalt. Si totusi ajung in cluj dupa o calatorie prin purgatoriul cfr de 10 ore la sfarsitul caruia ma simteam de parca am ajuns alt om la cluj, am murit de vreo 2 ori. Si ajuns in Cluj complet confuz vizavi de momentul din zi in care ne aflam si am baut niste cafea si m-am agitat un pic si am aflat destul de repede ca se intampla peste 3 ore ultimul film al lui Murnau, Tabu, acompaniat la ceva copil de pian cu theremin. Asta nu e ceva ce poti sa refuzi in viata ta de muritor, asa ca m-am dus. Si imediat dupa primele 3-4 minute de film mut cam superb cu ceva pian live cantat au cam topit tot si a fost din nou momentul ala de ah, pula mea, da, ok, de-aia vin la tiff. Ca in rest in viata mea de instagramist de masini nu prea vad filme mute cu tanti nebuna la pianotheremin. Anu trecut ca peak a fost tot vazutu de Murnau, Faust, doar ca intr-o biserica, cantat la orga, ceea ce pur si simplu wow. Da' Tabu a inceput superb vreo 30 de minute si dupa aia m-am plictisit vreo 30 de minute ca nu prea se intampla nimic nici la nivel de film nici de muzica si dupa aia ultimele 30 de minute au fost cam superbe din nou. Pentru ca tanti care canta la instrumentul tare dubios, ceva prim instrument electronic din 1928, cand atingea niste corzi foarte inalte sau joase suna totul destul de fucking other-worldly. Deci din start m-am simtit destul de gratificat de venire.
A urmat destul de repede dupa, cu pauza de snitel nefacut intre, sequelul lui Joshsua Oppenheimer la The Act of Killing, in care il ia pe un indonezian al carui frate a fost omorat de oamenii din filmul precedent si il pune sa se uite la film si sa se mai intalneasca cu aia. In prima instanta am fost impresionat de o asemenea metoda de a-ti valorifica filmul precedent. Parea cam tare. Doar ca dupa aia filmul incepe sa tina o singura nota grava intr-una la nivelul de omul se duce si tot plange la astia "da' nu simtiti regret?" la care i se raspunde un variat dar perpetuu "ne doare la pula, ba". Si asta tot trece din soc in soc. Doamne cat de tare ii doare la pula. Filmul a fost abandonat cam dupa o ora si 15, un fapt de-a dreptul dramatic.
Dimineata urmatoare a inceput cu o fuga la un cinema unde n-am gasit filmul care trebuia. Intrebat daca sunt sigur ca vreau sa vad o antropologie a Germaniei Weimarene la ora 10 dimineata, am raspuns un da categoric si am purces catre un cinema unde filmul se intampla maine. Asa ca m-am tuns. A urmat o calatorie in afara Clujului intr-un soi de parc de sculpturi facute din fân de catre un domn cu mustață de Dali, unde trebuia sa-l intalnesc pe negrul din filmele lu Jarmusch. Insa el nu aterizase in aceasta tara. Drept pentru care am mancat niste papricaș de ciuperci si am plecat.
Am ajuns apoi intamplator la un film numit Tras el cristal facut de un spaniol in '86 despre un pedofil nazist care e imobilizat intr-un iron lung din-ala dement si un baiat fost abuzat de el il gaseste si recreeaza cumva toate cacaturile care i-au fost facute. Most hardcore being ca ala e imobilizat acolo in iron lung si traumatized nazi pedophilia victim boy isi da drumu pe fatza lui. O tanti de langa mine din stanga care parea venita de la piata a plecat la aproximativ 7 minute dupa ce s-a intamplat asta. N-a apucat sa vada ca il omoara scotandu-l din iron lung si sufocandu-l cu pula. Doesn't really get much more home invasion than this. I-a invadat toata casa, cum s-ar spune. Si i-a spanzurat si nevasta. For good measure. Adevaru e ca si-asa vorbea destul de mult.
A urmat o intermisiune cu un snitel de data asta facut dar cumva in egala masura nesatisfacator.
Si apoi am decis sa ma duc sa revad Rams sa vad cum arata in cinema. M. cel neapreciator de filme bune cu berbeci a abandonat dupa 45 de minute si s-a dus sa vada un documentar turcesc. Filmu minunat de vazut in cinema, m-a tinut destul de foarte bine chiar si a doua oara in 10 zile. Si la imaginea finala care just drives the whole fucking thing home si esti in mijlocu deplangerii umanitatii pierdute dar gasite dar pierdute si o tanti cade de pe un scaun de plastic, il rupe si emite si un urlet inconfundabil de "tocmai rup un scaun de plastic si cad". Asa ca oamenii au izbucnit intr-un ras destul de nervos de phew we don't have to feel all of this.
Si dupa aia cam atat.
Thursday, May 28, 2015
academic depression
I think maybe going into academia is the worst thing a depressive person can do. You start reading all of this stuff and eventually you're bound to hit upon something that somehow perfectly describes the precise nuances of the shittyness that you feel inside. In the beginning a moment of rejoicing occurs, as with the discovery of a kindred spirit. Look at this, never have I ever thought this terribleness could so eloquently be put into words. A hundred revelations later, you start feeling like the ability to accurately pinpoint the coordinates of your disabilities is not really much of an ability at all. A thousand revelations later the revelations start feeling burdensome as the final revelation of the uselessness of revelations occurs. And yet it is not final. A stream of infinite revelations follow that do nothing but underline your existential impotence. You realize in the latest hour the greatest of chasms exists between your ability to diagnose and your ability to act. Not only that, but whatever had been left of your ability to act is now buried under the burden of the infinite ramifications of your diagnosis of existence. One that has now, through sheer volume, acquired unwavering legitimacy. Analysis-paralysis is what David Foster Wallace called it. Buried under a mountain of valid interpretations of facts, the acquiring of which ultimately proves to be the most crippling fact of your existence. Because life just likes to work in this very funny way. So then maybe it's better to sing a song instead. The fatality of academia is that it offers no catharsis. There are only instances of confirmation that breed hunger for more confirmation. Then you add up these small moments, layered one on top of another, and build yourself a monolith of justifiable impotence.
That's the life.
That's the life.
Sunday, April 19, 2015
Candy
Ah a mai trecut o luna deci cred ca e timpul sa scriu din nou.
Am vazut, intamplator, un film cu Heath Ledger. Credeam ca se terminasera filmele cu Heath Ledger. Iata, insa, am mai gasit unu'. E din 2006 si se cheama Candy si e cu Heath Ledger care e heroinoman si convinge o alta fata sa fie si ea heroinomana cu el. Si asta e tot filmul, despre cum cei doi se izbesc de cele varii ziduri ale dependentei de heroina, filmul avand niste puseuri destul de superbolice de tragism urlat si bebelusi morti. Adica filmul se tine intr-o oaresicare nonsalanta cu vietile oamenilor astora doi timp de vreo 7 ani si ii urmareste prin tot pachetul de chestii fucked up care vine cu o dependenta sanatoasa de heroina. Gagica intr-un moment de lipsa de materiale si bani incepe sa se futa pentru o doza in timp ce Heath Ledger asteapta contrariat in masina. Contrariat doar pentru putin timp totusi, cat ii ia lu Abbie Cornish (cam superba) sa suga o pula. Pentru ca conflictul ia sfarsit cand fata se intoarce cu banii si implicit marfa si oricum toate lucrurile astea se uita de la o doza la alta. Deci filmu o tot tine intr-un tragism en-passant asa pana se fac amandoi praf. Are vreo 2 ore si chestia asta totusi e destul de curioasa la el, ca incepe intr-un punct, care el nu e sus oricum, si nu face dupa aia decat sa se duca in jos. Exista puncte de intensitate de cazut in jos mai mult sau mai putin. Insa de urcat nu se urca niciodata. Si punctele de intensitate sunt si ele oarecum relative, pentru ca e o saturatie atat de mare de intamplari fucked up incat incep sa se adune foarte asa, another brick in the wall.
Performanta lu Heath Ledger ca un heroinoman nu mi s-a parut in vreun fel exceptionala. Mai exceptionala e superbitatea lu Abbie Cornish in care exista un range destul de impresionant intre persoana ok si persoana foarte heroinizata. Filmul ti-l cam da de la inceput pe Heath Ledger ca pe-un personaj pierdut, da' lucrurile incep cu ea declarandu-i lui din dragoste absoluta ca vrea sa incerce si ea heroina asa cum face el, injectata, nu trasa pe nas ca fetele. De fapt filmul incepe cu o aparenta supradoza a ei in cada, timp in care pare sa fie moarta, asa ca in contextul larg al lucrurilor e destul de misto ca se incepe cu ea murind. Si se termina cu ea revenita intr-o stare complet solara. Si uitandu-se in ochii unui Heath Ledger care pare pe moarte. Si cumva imaginea asta mi s-a parut mai puternica decat restul nenorocirilor din film care de bine de rau le-am mai vazut si prin alte locuri. Da' aici diferenta dintre Abbie Cornish stinsa si aprinsa e destul de izbitoare. Si contrastu asta pus si in fata unui Heath Ledger pe duca. Deci pentru finalul asta cam merita filmul.
Am vazut, intamplator, un film cu Heath Ledger. Credeam ca se terminasera filmele cu Heath Ledger. Iata, insa, am mai gasit unu'. E din 2006 si se cheama Candy si e cu Heath Ledger care e heroinoman si convinge o alta fata sa fie si ea heroinomana cu el. Si asta e tot filmul, despre cum cei doi se izbesc de cele varii ziduri ale dependentei de heroina, filmul avand niste puseuri destul de superbolice de tragism urlat si bebelusi morti. Adica filmul se tine intr-o oaresicare nonsalanta cu vietile oamenilor astora doi timp de vreo 7 ani si ii urmareste prin tot pachetul de chestii fucked up care vine cu o dependenta sanatoasa de heroina. Gagica intr-un moment de lipsa de materiale si bani incepe sa se futa pentru o doza in timp ce Heath Ledger asteapta contrariat in masina. Contrariat doar pentru putin timp totusi, cat ii ia lu Abbie Cornish (cam superba) sa suga o pula. Pentru ca conflictul ia sfarsit cand fata se intoarce cu banii si implicit marfa si oricum toate lucrurile astea se uita de la o doza la alta. Deci filmu o tot tine intr-un tragism en-passant asa pana se fac amandoi praf. Are vreo 2 ore si chestia asta totusi e destul de curioasa la el, ca incepe intr-un punct, care el nu e sus oricum, si nu face dupa aia decat sa se duca in jos. Exista puncte de intensitate de cazut in jos mai mult sau mai putin. Insa de urcat nu se urca niciodata. Si punctele de intensitate sunt si ele oarecum relative, pentru ca e o saturatie atat de mare de intamplari fucked up incat incep sa se adune foarte asa, another brick in the wall.
Performanta lu Heath Ledger ca un heroinoman nu mi s-a parut in vreun fel exceptionala. Mai exceptionala e superbitatea lu Abbie Cornish in care exista un range destul de impresionant intre persoana ok si persoana foarte heroinizata. Filmul ti-l cam da de la inceput pe Heath Ledger ca pe-un personaj pierdut, da' lucrurile incep cu ea declarandu-i lui din dragoste absoluta ca vrea sa incerce si ea heroina asa cum face el, injectata, nu trasa pe nas ca fetele. De fapt filmul incepe cu o aparenta supradoza a ei in cada, timp in care pare sa fie moarta, asa ca in contextul larg al lucrurilor e destul de misto ca se incepe cu ea murind. Si se termina cu ea revenita intr-o stare complet solara. Si uitandu-se in ochii unui Heath Ledger care pare pe moarte. Si cumva imaginea asta mi s-a parut mai puternica decat restul nenorocirilor din film care de bine de rau le-am mai vazut si prin alte locuri. Da' aici diferenta dintre Abbie Cornish stinsa si aprinsa e destul de izbitoare. Si contrastu asta pus si in fata unui Heath Ledger pe duca. Deci pentru finalul asta cam merita filmul.
Subscribe to:
Posts (Atom)