Zvyagintsev - Loveless

In Leviathan, filmul precedent al lui Zvyagintsev, mi s-a parut ca stilul asta de neoneorealism, in care te preumbli observational prin niste mizerabilism estic, s-a desumflat destul de dramatic spre sfarsit. Asta pentru ca modul de livrare content in acest neoneorealism este sub forma unei mocneli care palpaie sub mizeriile din film si care-si face fatza vazuta din cand in cand, pentru ca la sfarsit sa-ti lege mahnirea toata intr-o fresca de tristete. Problema e ca atunci cand toata filozofia filmului se axeaza in jurul non-formularii aleia, cand ea sta cumva secreta, trebuie sa ai foarte mare grija atunci cand o scoti din subsol, pentru ca daca o faci prea brusc risti sa devii cabotin, sau daca chestia pe care o scoti din subsol, la care ai facut totusi cu ochiu ezoteric tot filmu, e ceva destul de slab, atunci filmul e neinteresant si pare c-a facut pe interesantu tot filmul. Cam asta mi s-a parut ca s-a intamplat cu multi-discutat-premiatul Leviathan.

In Loveless Zvyagintsev pare sa-si mai fi slefuit mestesugu. Sistemul de neoneorealism cu ceva palpaind sub el e acelasi, doar ca aici ce scoate, sau de fapt ce nu scoate din subsol e facut cu ceva mai multa maiestrie. Aproape ca daca in Leviathan filmul fasaie dintr-o combinatie de bruschețe (nu bruschette, nu fasaie de la bruschette) si reduntanta, aici Zvyagintsev prefera sa fie mai degraba prea precaut decat sa dea prea mult, ceea ce creste sansele ca spectatorii sa se scarpine un pic in cap la sfarsit. 

Filmul e despre un cuplu care divorteaza si intre ei au un copil de 12 ani. Nu pare niciunul dintre ei teribil de atasat de copil, fiind mult prea preocupati cu ura pe care si-o poarta unul altuia. In consecinta, copilul dispare la un moment dat si niciunul nu-si da seama decat vreo 2 zile mai tarziu. Copilul in sine apare in film vreo 3 minute din 127, ceea ce functioneaza foarte bine in a-ti emula gradul de absenta a copilului astuia din viata parintilor lui. E destul de interesant din punctul asta de vedere, pentru ca am mai vazut filme in care parintii sunt absenti din viata copilului, si copilul se prelinge trist prin cadre, dar nu stiu daca am mai vazut o asemenea stergere completa a copilului din perspectiva unor parinti. Intr-o asemenea masura incat, in prima treime din film, in care urmarim ce fac in mod separat cei doi parinti cu noii lor parteneri, chiar daca nu pare inca ceva in neregula, intrebarea pluteste de: ok, da' unde va e copilul? 

Restul filmului e un soi de Prisoners in vena Cristi Puiu. E o combinatie foarte dubioasa, da' executata cu atata zel iese destul de interesant. Cam jumatate din film copilul e cautat impreuna cu o echipa de voluntari prin varii locuri. Cel mai bun moment din film e fara indoiala spre sfarsit cand vreo 30 de oameni cauta printr-o cladire abandonata aflata intr-un soi de semi-ruina in care pare ca oameni cam au fost acolo dar cam nu mai sunt. Filmul petrece foarte mult timp plimbandu-se prin camerele astea uriase si goale impreuna cu tatal, iar cam atunci face un click destul de deosebit toata cautarea asta care devine o manifestare estetica a absentei. Si cu cat cauta ei mai mult, cu atat simti mai mult cat de absent era de fapt copilul asta pentru ei. 

Finalul se intampla in stil foarte clasic neoneorealist, cu mentiunea ca aici Zvyaginstev, cum ziceam si mai sus, e si mai retinut decat inainte. Ma simt destul de ambivalent fata de genul asta de sfarsituri atat de supra-uzitate in care practic nu se rezolva nimic si viata continua sa curga in acelasi mod mizer. E un soi de anti-catharsis, iar mie trebuie sa zic ca imi place catharsisul. In contextul mizerabilismului blocului estic pesemne ca catharsisul a devenit cu certitudine o notiune romantica. Dar catharsisul nu trebuie sa serveasca neaparat un soi de izbavire pozitiva a lucrurilor. Poate sa fie si un soi de catharsis printr-o apoteoza a dementei, cam cum se intampla de exemplu in Anticristul lui Lars von Trier. Pentru ca sa te prabusesti, cum se intampla aici, in anti-catharsis, mi se pare mult prea aproape de cinism, iar cinismul in film nu mi se pare extrem de valoros. Pentru ca efectul lui imediat e mai degraba sa te umple cu anxietatea si mizeria la care tocmai ai fost martor. Motiv si pentru care spectatorii non-uber-cinefili se plang de filmele astea care ce dracu imi trebuie sa ma umplu de ce aveam deja plina bucataria. Si mi-e teama ca exista niste dreptate in chestia asta. 

Cred ca nu e deloc degeaba totusi faptul ca Moartea Domnului Lazarescu a capatat reputatia si notorietatea pe care o are. Pentru ca acolo se intampla exact chestia asta cu aparent observationalul plimbat prin mizerie, doar ca empatia arde atat de puternic in subsol la filmul ala incat pe tot parcursul pare ca abia reuseste sa se contina si sa nu scapere pe aici si pe colo. De-aia finalul ala functioneaza acolo pentru ca ai simtit deja tot ce era de simtit pe parcursul filmului. Lazarescu in ansamblu cred ca-i un film foarte curajos emotional - in sensul in care filmul in sine nu se sfieste de la a-si arata vulnerabilitatile. 12 ani mai tarziu, in aceste neoneorealisme practicate de oameni ca Zvyagintsev, trebuie sa ai foarte mare grija sa nu para ca pur si simplu frizezi distant mizeria, ca intr-un soi de turism prin nihilism. Mai precis, pericolul devine foarte mare cand pare ca te situezi deasupra personajelor, situatie in care toata constructia aia nu prea mai are cine stie ce sansa sa comunice valid emotional. La pericolul asta contribuie si supra-estetizarea povestilor de genul asta, iar Loveless aici arata atat de bine incat e undeva la limita. Presupun ca de-asta se si pupa atat de bine handheld-ul dement pentru ca esti bagat tot acolo, nu contemplezi calibrat de la distanta. 

In concluzie, as zice ca filmul e destul de bun, dar sunt foarte suspicios vizavi de finalul ala cam mult prea aproape de ceva ce miroase a un soi de lasitate.

Bela Tarr

Cu prilejul filme de cannes, in ordinea vedeniilor

Almanac of Fall - 1984, pelicula color in proiectie la cinemateca Eforie care s-a dovedit a fi o sala mai decenta decat ma asteptam, respectiv nu miroase a gunoi si nu are o proiectie mizera ca sora ei cinemateca Union. Filmul e despre niste multi oameni in acelasi casoi mare, vechi si dezolant, care se intrepatrund in moduri in care se intrepatrund oamenii in spatii locative constranse. Respectiv se urasc, se fut, se bat, se iubesc, se despart si pana la urma unii se si casatoresc. Filmul de 2 ore e compus din vignette cu discutiile oamenilor astora iluminate in niste culori puternice de rosu / verde / albastru. Camera jumatate din timp sta pe dupa ziduri si rame, cealalta jumate intra in ei. Toate scenele tin undeva intre 5 si 10 minute si sunt adesea facute din cadre foarte lungi, fiecare cadru parand sa aiba misiunea lui foarte specifica. Asa ca in timp ce oamenii astia isi discuta problemele camera are si ea agenda ei. Sunt vreo 2 scene care par a fi exercitii tehnice foarte bine delimitate, respectiv una in care doi betivi se cearta si camera sta tot timpul inclinata pe diagonala la vreo 45 de grade. Si inca o scena in care Bela Tarr ii pune pe actori pe o podea transparenta si filmeaza de sub ei cum unul dintre ei isi ia bataie. Asta a aratat destul de bine. Nu pot sa zic ca a existat vreo implicare emotionala in povestea aia de acolo, cel mai important personaj a parut sa fie camera si ce face ea, ceea ce pare sa fie cazul in general cu Bela Tarr oricum. Personajele sunt un soi de decor vorbitor, secundar imaginii si muzicii. Si in general lucrurile pe care le spun sunt atat de balonate filozofic incat n-ai cum sa le iei in serios tot timpul. Ce spun ei sunt mai degraba un soi de tema muzicala, un refren. Lucrurile pe care sa le iei cu tine acasa dintr-un film Bela Tarr nu vin din vorbele personajelor oricum. Povestea in Q&A-ul de la Turin Horse ca pentru el muzica e a main character. Asadar, foarte impresionant la filmul asta a fost cat de frumos aratau culorile alea pe pelicula si de asemenea faptul ca copia parea a fi destul de fututa si cand se apropia de schimbul de rola, imaginea incepea sa se degradeze cu vreun minut inainte. Si incepea si se grainuia si se supara si-i apareau dungi si mai sarea si sunetul pacaia si el din ce in ce mai tare pana cand cigarette burns din ce in ce mai mari si mai suparate si mai diforme pana cand pac se schimba rola, isi revine si sunetul 2 secunde mai tarziu, imaginea se reajusteaza grainul incepe sa dispara si el incet incet si intr-un minut totul era inapoi la normal. Partea si mai dubioasa e ca chestia asta parea sa ajute filmul destul de mult, ca era ca un soi de mini-climax pe fiecare rola. Cu atat mai mult cu cat Bela Tarr lucreaza tot timpul in secventele astea lungi care par a fi niste mini-filme in interiorul filmului. Astfel incat formatul filmic iti livra un soi de climax la fiecare 10 minute, in care filmul parea ca-si trage sufletul si o ia de la capat.

Turin Horse - Vazut a ~treia oara si prima oara pe ecran mare. In primul rand ca pe ecran mare filmul asta e wow. Just wow. Nu este, insa, cu nimic mai scurt, dar ecranul mare il ajuta cu siguranta sa-si livreze vijelia existentiala. Destul de uimitor in continuare totusi cum filmul la cele 2 ore 35 ale sale e facut din doar 30 de cadre. Dar majoritatea cadrelor sunt steady-uri extrem de bine planificate care de fapt iti livreaza vreo 5-8-25 de cadre in interior. Dar wow planificarea cadrului. Inainte de film Bela Tarr zisese in broken english gluma I hope you'll not kill Cristian [Mungiu] for bringing this black and white film here... that is so long... and boring... and nothing happens. Asa ca intr-un moment in care nimeni nu mai punea intrebari la Q&A si devenise cam awkward l-am intrebat daca lui insusi i se pare ca filmele lui sunt lente sau pur si simplu asta e normal pentru el. Spre norocul meu n-a crezut ca-s imbecil si a inceput sa vorbeasca despre relatia lui cu timpul. Si cum i se pare ca atunci cand abordezi teme din-astea mai grandios-unitare ai nevoie de timp sa examinezi lucrurile, nu e de parca avansezi o poveste. Si cum de fapt pentru el chestia cu timpul e dimensiunea care-l intereseaza cel mai mult si mulatul timpului. Voiam sa zic ca Tarkovsky Sculpting in Time da' n-am zis. In aceeasi vena cumva a facut la un moment dat o confesiune destul de voluntara in care vorbea despre cum filmul asta e despre moarte si despre cum, pe masura ce progreseaza timpul, iti pierzi din ce in ce mai mult din putere si e de la o zi la alta si nu-ti dai seama pe moment dar la un moment dat iti dai seama ca nu mai ai si dupa aia te stingi si dispari. A fost destul de induiosator pentru ca vorbea in mod evident despre el insusi. Si probabil ca tot de-asta a si declarat asta ca fiind ultimul lui film, pentru ca nu pare foarte bine cu sanatatea. Altminteri, filmul tot stindardul arthouse-ului ramane si sunt destul de recunoscator c-am avut ocazia sa-l vad pe ecran mare.

Satantango - Dupa astea doua eram destul de sigur ca n-o sa pot sa rezist la 7 ore. Si asa si a fost, din pacate, desi filmul era proiectat tot de pe pelicula si fenomenul cu schimbatul rolei se intampla si mai oportun aici. Dar filmul e atat de incet si atat de intens cumva incat am senzatia ca daca l-ai ingurgita pe tot asa cum trebuie ti-ar schimba viata si ti-ar da vreo +5 ani +3 mizerie existentiala +4 dirty Hungarian life. Si nu eram pregatit. La Q&A-ul de la Turin Horse cineva l-a intrebat cum ai explica filmul asta unui copil de 5 ani? Si el a zis what? Explain this to a 5 year old? I would tell him, go outside, play football, fuck this bullshit. You have plenty of time to see the dark side. Asa ca la Satantango desi arata destul de superb, si chiar cred ca e indeajuns de potent incat sa-ti dea un soi de brain damage, am decis sa plec si sa nu fiu indeajuns de batran incat sa inghit toata chestia asta deocamdata. Mai e timp. Acuma poate ar trebui jucat niste fotbal.

Blade Runner 2049

Presupun ca exista varianta in care un film cu un scenariu bun dar cu un vizual prost poate ramane pana la urma in picioare si poate sa-ti dea si catharsisul si senzatia de burta plina. Exista si varianta in care un film isi neglijeaza scenariul, nu se bazeaza pe el, si face scamatorii estetice ca sa-ti umple matul emotional si poate sa functioneze si asta. Ce nu poate sa functioneze, aparent, e un film de 160 de minute in care scenariul-nimic isi cere importanta, in timp ce vizualul se deruleaza impecabil.

Ce vreau sa zic e ca daca nu-ti bati capul prea tare cu scenariul si oricum nu conteaza foarte tare, atunci poti sa scapi cu fantasmagorie imagistica. Daca scenariul insa incearca si el pe sub imaginile tale minunate sa-si screama zeama lui retarda in timp ce tu faci magie, atunci se pare ca la sfarsitul celor 160 de minute ramai la fel de gol ca salile de cinema la filmele lu Bela Tarr.

Concluzia asta m-a luat prin surprindere avand in vedere ca de vreun an eram absolut convins ca nu are ce sa fie prea in neregula cu Blade Runneru asta astfel incat sa ma faca sa nu savurez combinatia dintre Villeneuve si Deakins in spatiul viitorului. Ma gandeam ca doar Harrison Ford ar putea sa-mi rupa filmul daca se preumbla senil prin cadru asa cum o face in Star Wars. Aparent m-am inselat la ambele capete. Harrison Ford se dovedeste a fi cam singura performanta actoriceasca inregistrabila emotional din acest film, iar forta Villeneuve-Deakins nu e destul de puternica incat sa izbaveasca asupra retardului patologic din care se scriu scenariile blockbusteristice azi la Hollywood.

Nu stiu daca am mai vazut asa o ruptura puternica intre fortele care incearca sa ecranizeze filmul si materialul sursa care-l trage in jos la fiecare cotitura. Adica sigur exemplele sunt cu miile in general, dar nu stiu daca am mai vazut la scara asta si atat de vizibil. Lungimea filmului pare sa fi fost solutia teoretica gasita de Villeneuve la faptul ca i s-a livrat un scenariu mizer, de copy paste din minti din fundul Hollywoodului, prin venele carora curge exclusiv McDonalds. Fiecare scena din film e lungita mult dincolo de necesar, in speranta in care mana lu Villeneuve cu imaginea lui Deakins o sa te hipnotizeze si o sa te fure de la sirul factual al lucrurilor, a carui constructie se vede ca la un castel din lego facut de un autist cu Parkinson. Ideea functioneaza in bucati individuale, fiecare scena in mod independent e excelenta. Problema e cand scenele alea se aseaza una langa alta. Problema e cand iti dai seama ca imersiunea a fost de succes, te afli in 2049 intr-o lume foarte convingator-groaznica si nu absurd de distanta. Si problema e cand iti dai seama ca te afli in aceasta lume minunata urmarind o poveste care se prelinge intr-un mod complet disjunctiv. Lucrurile se lungesc asa tare si intens artistic pe alocuri incat aveam senzatia ca astia atenteaza aici neorealism de 2049. Ceea ce ar fi perfect ok. Doar ca neorealismul de 2049 e rupt in scena urmatoare in care filmul trebuie sa-si urmeze parcursul de hollywoood retard 2017. In care sunt plot hole-uri si actiuni atat de vidate incat par scrise de un creier prajit pe 20 de ani de cocaina care incearca sa-si aminteasca cum ar trebui sa functioneze un blockbuster. Si ia si citeste carnetelul si incepe sa bifeze check-pointuri. Daca as fi vazut ca omul care a scris Alien Covenant are vreo legatura cu filmul asta, in mod cert as fi fost mult mai pregatit. Pentru ca e greu de exprimat cat exact de non-existent  trebuie sa fii ca sa scrii ceva ca Alien Covenant. Filmul ala e un climax absolut al ceea ce inseamna receptacul regurgitant de clisee si "trope"-uri si bullet point-uri. Dar facut intr-un mod atat de imbecil incat pare a fi un film asamblat de un AI defect.

Aceasta entitate e prezenta si in Blade Runner. Si, in mod dezamagitor si surprinzator, nicio cantitate de efort imagistic nu poate acoperi cu succes o asemenea facatura de scenariu. Pentru ca pana la urma imaginea se misca odata cu povestea, din pacate, si e obligata s-o urmeze. Din nou, daca in filmul asta undeva pe la minutul 20, camera in loc sa-i urmareasca pe imbecilii aia facea subit stanga si incepea sa exploreze lumea aia pentru urmatoarele 140 de minute, ar fi fost probabil o capodopera. Dar cum imaginea e sluga prostilor aici, devine complice la livratul de mizerie. Pentru ca odata ce se incheie toata aceasta epopee a autismului, iti vine cumva sa te intorci impotriva imaginii asteia care tot incerca sa te traga si sa te convinga ca e ok. Din pacate nu e ok.

Si mai ne-ok e faptul ca unii oameni se straduie atat de mult sa construiasca niste lucruri la absolut milimetru, pentru ca noi apoi sa le vedem in 3D in niste sali de cinema in care am senzatia ca oricum nu e nimic niciodata in focus. Ce obiective, ce aparate, cand le arunci pe toate in 3D devine o ciorba completa, in conditiile in care daca-ti schimbi axul ochilor cu 0.3 grade atunci totul devine blurry. Deci tu teoretic ar trebui sa nu-ti misti capul sub absolut nici o forma pentru 160 de minute altfel ai compromis filmul estetic. Uneori stau in casa si la sfarsitul a catorva zile de paranoia ma simt paranoic fata de cat de paranoic sunt vizavi de evolutia lucrurilor in societate. Si apoi ies din casa si toate paranoiile par a fi sistematic confirmate de ce inseamna vazutul unui film 3D intr-un IMAX intr-un mall duminica.

In orice caz, filmul asta e cel mai bun topping de pizza existent pus pe un blat vechi de 20 de ani facut intr-o fabrica de prosti. Gustul va fi compromis. Si nici macar nu am zis nimic de muzica lui Hans Zimmer care vine sa-i cante in struna prostiei cu acelasi buton pe care-l apasa de 10 ani cand l-a descoperit pe Iisus goarna.

As zice poate data viitoare dar nu prea cred.

The Beguiled

Noul film al Sofiei Coppola, care mai mult decat orice e cunoscuta pentru abilitatea de a impacheta lucrurile intr-o atmosfera pungent adolescentin-nostalgica in care totul e vag visator si se intampla undeva in afara lucrurilor. Marie Antoinette e unde esueaza dramatic sa-si injecteze atmosfera aia pregnanta motiv pentru care filmul ala e degeaba. Am revazut oarecum de curand Lost in Translation si 13 ani mai tarziu ce-l salveaza e ca e destul de onest. Chiar daca in ciuda eforturilor lui ramane destul de superficial, ochii mari ai lu Scarlett Johansson ii preia si filmul si ii pastreaza.

The Beguiled se intampla undeva prin 1870 in timpul razboiului american de independenta intr-un plantation mansion unde s-au refugiat Nicole Kidman, Kirsten Dunst, the other Fanning si vreo 3 alte fetite mai mici sudiste. Subit dau peste un Colin Farrel inamic ranit in padure si decid sa-l adopte temporar, sa-l vindece inainte sa-l dea la impuscat fortelor sudiste. Doar ca Colin Farrel se dovedeste a fi un combinator, iar fetele se dovedesc a fi cam ahtiate dupa niste atentie si testosteron. Soldatul ranit incepe sa-i zica fiecareia cum e favorita lui si toate se simt speciale pana cand se descopera una pe alta. Moment in care lucrurile devin destul de haotice. Pentru ca m-am uitat la review-urile lasate de imbecili pe imdb am deprins parerea ca unii ar avea senzatia ca e vorba de vreun feminism sau sexism in filmul asta. Avand in vedere ca traim in aceasta epoca imbecila, aparent practic orice faci cu barbati sau femei va fi expus la comentarii de genul asta. Partea buna e ca toate personajele din casa de sclavi sunt in egala masura infecte, pana si fetitele alea mici. Partea morala a lucrurilor fiind astfel rezolvata, filmul isi vede de treaba in a construi atmosfera aia de care aparent inca e capabila Sofia Coppola. Imaginile sunt toate undeva intr-un impresionism gotic de plantatie, lumina din cadre de obicei abia daca face lucrurile vizibile si totul e undeva intr-o zona moale si difuza. Cam atat speram de la filmul asta, iar la capitolul imagine de secolul 19 livreaza destul de frumos.

La capitolul atmosfera Sofia Coppola pare sa se fi miscat dincolo de 15-19 si ce produce aici in ansamblu e o senzatia de izolare profunda. Dincolo de interactiunile mizer-retard-umane dintre personajele din casa, cadrele din afara casei si de departe, de dincolo de poarta, de dincolo de copaci, subliniaza cu fiecare ocazie cum sunt ele plantate in mijlocul nicaundeului. Intr-un contrast frumos, Nicole Kidman care e sefa la femei acolo incearca pe tot parcursul filmului sa pastreze un cod victorian curat, indiferent de circumstante, fetele trebuie sa se poarte intr-un foarte anumit fel. Contrastul asta dintre strictetea manierelor din interiorul conacului, si dezolarea absoluta din jur, reuseste sa produca prin repetitia lui sistematica, pe tot parcursul filmului, atmosfera aia buna de izolare existential-universala, vecina aproape cu ridicolul daca n-ar fi asa semi-tragic.

Silence

Estetic singura promisiune pe care o oferea Silence din trailer era fatza lu Adam Driver care era indeajuns de sculptata cat sa te transporte un pic in 1640. Surpriza, Adam Driver apare vreo 10 minute din cele 161 pe care si le rezerva Scorsese sa epateze cu etosu lui cretin. In rest e Spiderman. Spiderman care incearca sa planteze cuvantu domnului pe insulele japoneze si tot nu reuseste. Mi-e din ce in ce mai scarba de retardarea asta cu actori faimosi plasati random in filme din rezonuri de marketing. Ce cacat de treaba are fatza lu Spiderman cu martirizari cretine? Cum ar trebui sa-l iau eu in serios pe acest tanar hipster care ar trebui sa fie consumat de preocuparea lui pentru directia spirituala a japonezilor medievali? Am inteles ca initial in locul lui trebuia sa fie Gael Garcia Bernal, macar ala n-are o fatza vanduta cu totu.

Dincolo de problema asta care te loveste la fiecare cadru, filmu asta e o compromitere penibila a lu Scorsese ca om. El care s-a tot luptat cineastic de-a lungu vietii cu variate valente cretine care-l unduie. Incepand cu Small Streets, care e singurul valabil pe tema asta, unde justifica fapul ca e greu sa fii cretin in urbanizarea asta de azi, ca poti sa te rogi tu cat vrei da' atata timp cat capitalismu te impinge sa vinzi femei e greu sa fii un bun cretin. Dupa aia si-a bifat Iisusu si alte prostii ca spre sfarsitul vietii sa faca acest opus atotimportant despre cum chiar daca iti renegi cretinitatea, de fapt poti totusi sa ramai un bun cretin si sa crezi in Tati. Filmu asta chiar e facut cu sinceritate pentru populatia cretina ingurgitoare de mituri cu pseudo-martiri si probleme. Motiv pentru care s-a si proiectat prima oara la Vatican si s-a dus Scorsese sa-l arate la toti preotii sa arate ce evlavie mare are el.

Doar ca daca nu esti strapuns tot de fiorul Tati, filmu asta e despre niste amarati schizofrenici care tot incearca sa se lupte pentru dreptu lor la libera adunare. Tocmai pentru ca e facut cu atata simtire si onestitate, sa vezi filmul asta din afara nu face decat sa-ti accentueze anxietatea vizavi de calibru de imbecilitate de care esti inconjurat. In loc sa simt cum creste miru-n mine m-am gasit de partea japonezilor care ofereau niste argumente de bun simt vizavi de ce nu vor cretinatatea asta la ei pe tarla. Ca nu. Ca e periculos, ca sunteti prea prosti. In mod normal sunt la un nivel decent de toleranta vizavi de obiceiurile spirituale ale oricui. Da' tonu filmului astuia si lungimile lui sunt practic facute sa te scoata din mintile necretine. Cum sa poti sa vorbesti cu cineva care crede in mod real, si-s concursuri de care crede mai tare, ca exista un big Tati caruia tot trebuie sa-i ceara scuze. Este in top 3 cele mai aneantizante lucruri posibile la nivel de ce posibila valoare ar putea sa aiba viata umana. Si daca tu iti virezi viata dupa ce spune Tati, e cel mai neinteresant lucru posibil pentru mine. Ai putea la fel de bine sa fii un caine. Si esti de fapt, o oaie, asa cum spune Tati. Si daca tu te consideri o oaie si te comporti ca atare, de ce ar trebui sa-ti dau eu prerogative de om? Fii oaie. E ok. Unii oameni vor pur si simplu sa fie oi. Oamenii astia nici nu exista. Bine ca sunt 7.5 miliarde de oameni in lume acum. Sa mai creasca turma.

Cum ar trebui sa existi pe planeta asta inconjurat de oamenii astia care traiesc in mod evident pe o cu totul alta planeta? Sansele oricum de dialog real mi se par neinteresante si daca ar exista.

Ei bine, filmul asta e despre cum oaia Scorsese isi face datoria fata de Tati si arata ca e o oaie cuminte de fapt. Asta nu ar fi in sine descalificant pentru ca au mai existat manifestari artistice manate de Tati care au ramas valide. Cum ar fi Renasterea. Din pacate distanta calitativa dintre Renastere si ce caca Scorsese aici pe anusul lui cretin e mare. E penibil si confuz, lung si degeaba. Dar pesemne ca voia sa-si incheie viata pe o nota cretina.

Moonlight

Facut in trei capitole de viata, povestea unui baiat negru prin copilarie / adolescenta / maturitate si tribulatiile vietii in contextul unei mame crack cocained si o sexualitate inoportuna pentru cartier.

Intai aspectele socio-politice. Am aflat de curand acest termen devenit aparent barometru al opresiunii individuale, si anume intersectionality. Intersectionality inseamna in cate sectiuni de discriminare te regasesti. Esti doar femeie? Sau esti femeie lesbiana negresa saraca Hutu nu Tutsi? Din punct de vedere intersectional filmul asta loveste cam trei clopoti, personajul e negru, homosexual, dar atat de in dulap incat e gangster, cazut deci prada patriarhiei heteronormative de cartier. 3/3 la intersectionalitate. In momentul de fatza facutul unui film decent cu punctaj mare pe scara intersectionalitatii de obicei rezulta mai mult sau mai putin in punctaj mare pe scara premiilor si atentiilor primite. Asta din punct de vedere al activismului social prin cinema e o miscare ok, sa zicem. Din punct de vedere al puristilor cinematici intersectionalitatea pizdii e nula si conteaza doar produsul filmic prin suma caracteristicilor lui. Motiv si pentru care cu cat un film primeste mai multe atentii pe rezonuri de intersectionalitate mai mult decat orice altceva, cu cat mai vocal devine publicul purist in a se caca pe produsul respectiv.

Moonlight se afla undeva la mijloc in problema asta. Eu simpatizez si cu activismu si cu purismu, in sensul in care intr-o lume ideala pentru mine un activism ar fi maxim prin purism maxim, pentru ca daca nu greseste estetic atunci devine implacabil si-l inghiti pur si simplu, fara sa ai timp sa-l pui la indoiala, ci ca un soi de reactie umana normala. Respectiv, daca filmul de fatza ar fi fost perfect estetic atunci ai fi ajuns sa empatizezi profund cu povestea baiatului astuia vai de capu lui fara sa te intrebi sau sa te simti ridicol despre de ce ma identific cu un negru homosexual din cartier care-i trist. Cu cat purismu estetic e mai diluat, cu atat mana care conduce e mai moale, cu atat iti da mai multe sanse sa iesi din relatia de 1 la 1 si s-o contextualizezi si s-o judeci. Procesul empiric e rupt si situatia devine subit ridicola. Undeva prin aceeasi zona de empirizat minoritati, Toto si surorile lui al lui Nanau reuseste sa-ti vanda eficient viata de tigan mic prin faptul ca estetica e atat de ermetica. Ca simtirea aia care conduce filmu nu respira si te duce de la inceput pana la sfarsit fara momente de ragaz.

Moonlight, insa, respira, ceea ce e o problema proportionala cu gradu de intersectionalitate. Si aici cu cat esti mai activist, cu atat esti mai iertator vizavi de respiratu asta, si cu cat esti mai purist, cu atat o sa respingi mai tare ca cineva ar conspira sa te faca sa simti asa o empatie dubioasa. La modul general, empatia mi se pare o forta si o unealta destul de iluminanta vizavi de natura umana, proprie si altminteri, drept pentru care eu intotdeauna tin cu filmele astea sa le iasa, si ma simt mai degraba dezamagit sa constat cand respira. Mai cu seama ca aici nu-s empatii care tin exclusiv de sexualitate, asta e o platforma de lansat sentiment maxim de ostracizare, ceva ce in mod cert tine de experienta umana generala. Baiatu asta aici e homosexual prin faptul ca undeva pe la mijlocul filmului pupa alt baiat si aia e. Sexualitatea pune masa pentru a servi probleme mai fundamentale de identitati, si identitati are toata lumea.

Problema e ca cu cat respira filmul mai mult, cu cat iti da mai multi timpi morti, cu atat esti mai putin ingaduitor vizavi de metonimia asta a alienarii. Pentru ca daca e executat gresit atunci iesi din poezie si subit te gasesti pus fatza in fatza cu niste cadre de gangster negru cu dinti de aur clipind ridicol romantic la negru bucatar in restaurant. In conditiile in care mai tot capitolul asta al treilea vrea sa fie rupt din In The Mood for Love al lui WKW. Si daca vrei sa faci direct WKW la scara doar ca cu doi negri tristi, si n-o faci perfect, atunci ouch. Atunci fasaie. Si ca sa nu dai cu el de pamant de aici, trebuie sa fii foarte tolerant vizavi de film in conditiile in care estetica asta extrema incearca sa-ti vanda o sensibilitate la fel de extrema. Asta e partea in care activismul calca purismul pe bataturi.

Filmul o mai comite si pe parcurs, da' nicaieri mai grav decat la sfarsit, unde intr-adevar, problemele sunt oarecum minore, sa zicem, da' in conditii de tensiune si stres maxim crapaturile minore cam au potentialul sa darame toata cladirea. In segmentul de mijloc cu adolescenta sunt niste lungimi si repetitii care pierd iarasi un pic din tempo, chestie care mai epuizeaza din benevolenta pe care s-ar baza niste erori in copiat WKW. Prima treime, insa, filmata intr-un anamorphic curajos care distorsioneaza masiv tot in jurul subiectului focusat, iese destul de excelent. E o combinatie de actor mic bun cu niste imagini in unghiuri si miscari rupte din copilaria Tree of Life, peste care pus obiectivul asta maxim distorsionant, iese ceva asumat maxim estetic cu succes.

Overall, filmu are niste momente de sclipire, in combinatie cu o muzica foarte buna, dar momentele astea bune in a doua jumatate devin destul de rasfirate, indeajuns de incat sa nu formeze neaparat o imagine de ansamblu sclipitoare. Daca filmul asta ar fi fost european si cu negri din Franta, ar fi fost un film european usor peste standard, in mare datorita calitatii imaginii. Dar americanilor le place mult sa se autofelicite cand sunt progresivi, asa ca toata presa de peste ocean a luat filmul asta ca a doua venire a lui Iisus negru. Meh. Filmul asta ar fi fost destul de maxim daca era facut cu o mana si viziune feroce, a la Hunger-u lui Steve McQueen care nu respira nici o secunda. Aici mana cam tremura, lungimile sunt incerte, asa ca daca nici regizorul nu e teribil de convins, io cum sa fiu?

Chi-Raq

Spike Lee incearca sa bage o fisa de Baz Luhrmann si sa faca Lysistrata cu negri gang-bangeri. Lysistrata e o piesa greaca Aristophanes 411 BC in care Lysistrata e o femeie care organizeaza o greva vaginala generala in semn de protest fata de razboielile perceput absurde ale barbatilor lor.

Se cheama Chi-Raq pentru ca e despre Chicago unde, asa cum ne informa si Kanye prin 2011, in perioada 2001-2015 au murit mai multi americani impuscati in Chicago (~8000) decat in Afghanistan + Iraq combinate (~7000). Da' pesemne ca nu-i pasa nimanui ca statistic negrii nu-s americani si majoritatea care mor sunt negri, asa cum Kanye ne informa in alta melodie, intitulata Black on Black Murder.

Baz Luhrmann a reusit atat de bine sa transpuna radical modern Romeo + Juliet incat mi-a lasat o curiozitate pentru orice soi de tentativa de genul asta, chiar si venind din partea lui Spike Lee. Si chiar si cu insuportabilu Samuel L. Jackson.

Filmu incepe in mod complet retard cu o melodie care canta despre Chi-Raq in timp ce pe ecran se afiseaza versurile, timp de 4 minute. Asta e pur si simplu destul de complet nescuzabil si pesemne ca intra sub incidenta a ceea ce Spike Lee considera potrivit sa-si aroge drept drepturi de auteur. O sa va fac youtube lyric video de 4 minute pentru ca sunt negru transcendent. Apoi apare SLJackson in rol de narator, incercand sa-si depaseasca propria caricatura. Greu.

Pentru ca filmul se plaseaza in mijlocul unui razboi intre doua gasti de culori diferite, portocaliu si mov, coloristica se pastreaza in ton si face totu sa para cam rupt din LaChapelle, care nu-mi place in mod deosebit da' macar e interesant.

Dincolo de coloristica filmul e narativ inconsistent ca dracu, trecand dintr-o oaresicare verva muzicala in scene de 13 minute cu discursuri black lives matter care m-au impins, la propriu, sa researchuiesc pe telefon detalii despre home euthanasia. Ca incepusem sa ma gandesc la altceva.

Filmul ar fi putut sa fie ceva interesant daca Spike Lee n-ar fi fost atat de confuz-retard despre cum sa-si amestece continuturile si referintele intre ele. Filmu e ba comedie ba muzical ba black power ba caricatura. Ceea ce poate n-ar fi fost o problema atat de mare in sine daca schimbarile astea constante de macaz s-ar fi facut cu un oaresicare self-awareness in loc de vreun soi de imaginata subtilitate prin care reuseste sa-ti vanda faptu ca vietile de negri conteaza. Faptul ca e atat de non-apologetic retard prin locuri ma face sa suspectez ca Spike Lee nu are nici o pretentie de a-si livra continutul dincolo de publicii lui de negri ne-educati care ar putea poate sa gaseasca lectii de viata anti-gangbanging din experienta asta. Luat asa, ca bucata de propaganda anti-gangbangista pentru oameni blocati in cartiere de cacat se prea poate sa functioneze. Asa ca filmu asta e intr-un fel ca pentru copii, doar ca nu copii, ci negri saraci si violenti. Sa-l analizezi ca altceva presupun ca e destul de redundant, ca din punct de vedere al calitatii cinematografice e destul de gaunos si ineficient, dar in niste feluri in care presupun ca publicul lui tinta n-ar observa deloc.

Pe de alta parte aici intervine indeciziozitatea lu Spike Lee si retardarea sus numita, pentru ca nu pare sa-si asume niciuna din pozitii pana la capat, ceea ce-i viciaza pana la urma livrarea la orice tip de public. Pentru ca e atat de caricatural s-ar putea sa nu prinda la gangbangist ca pare ca se face misto, pe de alta parte cand nu se face misto isi umple gura toata de retorica propagandistica. Lucrurile astea doua manuite non-abil se anuleaza reciproc. Si impresia mea la final e ca s-a cam anulat singur. Nu mi-a satisfacut nici gangbangistu nici ala care cauta Luhrmann Romeo + Juliet. Singuru lucru oarecum potent in filmu asta ramane coloristica.