niste d-astea

Maps to the stars - film mediu-dement facut de Cronenberg caruia ii place mult sa-si vare batzu in mijlocu jegului uman si sa-i dea la cicatrici. Tot asa si-aici, film cu niste fiinte intru totul abjecte de la Hollywoodu vietii unde toti sunt niste narcomani sinistri. Exemplu bun de ce animale proaste pot sa fie oamenii atunci cand le au pe toate. Alienare pana la dumnezeu de zici ca filmu asta-i cu extraterestrii. Julianne Moore care incearca sa-si recapete controlu asupra cacatului ei de viata jucand-o pe ma-sa care a futut-o ca copil. O familie care si-a expulzat copilu schizofrenic dupa ce a dat foc la casa incercand sa-l omoare pe celalalt copil. Filmu asta are un soi de ton de Magnolia varianta dark si carnal Cronenbergiana ca-i tot place sa dea foc la oameni. Schizofrenica cu juma de fatza arsa se intoarce in oras sa-si termine treaba cu familia dementa care oricum ta-su e frate cu ma-sa. Da' din intamplare. Nu exista nici un soi de izbavire pe nicaieri in filmul asta si nici un personaj de vreun caracter sau calitate umana palpabila. Deci zici ca-i film cu iad. Da' e doar cu americani bogati. Si totusi dincolo de senzatia perpetua de voma pe care ti-o da filmu el face ceva destul de miso cu copiii din incest ambii deveniti schizofrenici care pana la urma isi asculta vocile si dau foc la tot. Pentru ca uneori e pur si simplu prea tentant.

El Incendio - ramasita de la tiff. Film destul de destept construit si plasat in ultima zi a unui cuplu la sfarsitul unui drum lung cand deodata cei doi isi dau seama ca se urasc destul de tare da' nici unu n-are foarte tare curajul s-o taie. Pentru ca deja s-a investit atat de mult totusi. Astfel incat filmul trece la intensitate maxima prin tot tragismul ultimei zile a unei relatii infinite cu fluctuarile lui intre crize de plans si crize de futut si crize de batut. Cam hardcore si cam prea bine facut. Terorism emotional.

Cobain: Montage of Heck - ramasita de la tiff. Se lauda ca e primul film despre Cobain autorizat de familia lui si cu home movies footage si poze si arta si jurnale private. Filmul isi ia titlul destul de in serios si atenteaza adesea montaje dubioase si intunecate pesemne ca chipurile rupte din mintile fragmentate ale lui Cobain. Rezulta din film ca domnu Cobain a avut o copilarie proasta ca i s-au divortat parintii si a fost super suparat pe tema asta pentru ca lumea facea misto de el. Si atunci s-a facut artist drogalau dupa ce a auzit ceva punk si a inventat grunge-u care e un soi de punk for the masses. Doar ca la un moment dat a descoperit heroina care in combinatie cu auto-distrugerea si auto-flagelarea despre a fi drogat sunt niste lucruri mult mai interesante decat viata cu nevasta si copilu pe care-l ai. O insertiune cheie din jurnalu lui mi s-a parut atunci cand vorbea despre cum nu prea vrea sa se vindece de ce boala o fi avut el la stomac si-l tortura, pentru ca-i era frica ca poate fara tortura nu mai poate sa faca grunge. O frica destul de comuna la artisti am senzatia, da' cumva iti asumi faptul ca n-ai curaj sa vezi daca e asa sau nu. Adica n-ai curaj sa vezi cum ar fi sa te simti bine. Si atunci mergi pe drumu sigur spre rau sigur si impuscatura in cap. Nici macar nu sunt eu overtly-critical acum, in mod dubios filmul asta autorizat de familie face un portret cam de maxima pizda lu domnu Cobain care-si injecta heroina si statea cu copilul. Bravo coaie.

While we were young - Pentru ca am o vaga sensibilitate pentru sensibilitatea lu Baumbach la variile probleme pseudo-burgheze ale americanilor pierduti. Aici un Ben Stiller si o Naomi Watts intr-un soi de criza de viata in care nici nu si-au dat seama ca sunt, cuplu al carui ultim eveniment memorabil a fost o calatorie la roma acum 8 ani, dau peste un cuplu de tineri din-astia din noul val care par toleranti si sensibili si inteligenti si ca le au pe toate. Asa ca incearca si ei sa fure niste d-asta, baga si o ceremonie de Ayahuasca si totusi tinerii astia minunati se dovedesc a fii nu niste creaturi minunate si evoluate cat o reiteratie a acelorasi mizerii cu instrumente mai de an 2015. Filmu in sine pare de parca domnu Baumbach was working through some shit si-s punea niste intrebari despre tineretul din ziua de azi doar ca sa-i gaseasca chichita si sa zica hai mai da-i in pula mea ca tot prosti sunt si i-am ginit. Asa ca nu-i chiar atat de interesant, da' nici chiar timp pierdut.

TIFF #1-2

Cu foarte mari dubii anul asta de mers la TIFF sau nemers la tiff. Anul trecut mi-am jurat ca nu mai vin, da anu trecut am aterizat cam rupt aici asa ca intre timp am pus neplacerile acumulate la sederea trecuta in seama starii mele legumicole.

Asa ca cu foarte multe eforturi anu asta la tiff, si stres mai mult ca niciodata, dintr-un motiv sau celalalt. Si totusi ajung in cluj dupa o calatorie prin purgatoriul cfr de 10 ore la sfarsitul caruia ma simteam de parca am ajuns alt om la cluj, am murit de vreo 2 ori. Si ajuns in Cluj complet confuz vizavi de momentul din zi in care ne aflam si am baut niste cafea si m-am agitat un pic si am aflat destul de repede ca se intampla peste 3 ore ultimul film al lui Murnau, Tabu, acompaniat la ceva copil de pian cu theremin. Asta nu e ceva ce poti sa refuzi in viata ta de muritor, asa ca m-am dus. Si imediat dupa primele 3-4 minute de film mut cam superb cu ceva pian live cantat au cam topit tot si a fost din nou momentul ala de ah, pula mea, da, ok, de-aia vin la tiff. Ca in rest in viata mea de instagramist de masini nu prea vad filme mute cu tanti nebuna la pianotheremin. Anu trecut ca peak a fost tot vazutu de Murnau, Faust, doar ca intr-o biserica, cantat la orga, ceea ce pur si simplu wow. Da' Tabu a inceput superb vreo 30 de minute si dupa aia m-am plictisit vreo 30 de minute ca nu prea se intampla nimic nici la nivel de film nici de muzica si dupa aia ultimele 30 de minute au fost cam superbe din nou. Pentru ca tanti care canta la instrumentul tare dubios, ceva prim instrument electronic din 1928, cand atingea niste corzi foarte inalte sau joase suna totul destul de fucking other-worldly. Deci din start m-am simtit destul de gratificat de venire.

A urmat destul de repede dupa, cu pauza de snitel nefacut intre, sequelul lui Joshsua Oppenheimer la The Act of Killing, in care il ia pe un indonezian al carui frate a fost omorat de oamenii din filmul precedent si il pune sa se uite la film si sa se mai intalneasca cu aia. In prima instanta am fost impresionat de o asemenea metoda de a-ti valorifica filmul precedent. Parea cam tare. Doar ca dupa aia filmul incepe sa tina o singura nota grava intr-una la nivelul de omul se duce si tot plange la astia "da' nu simtiti regret?" la care i se raspunde un variat dar perpetuu "ne doare la pula, ba". Si asta tot trece din soc in soc. Doamne cat de tare ii doare la pula. Filmul a fost abandonat cam dupa o ora si 15, un fapt de-a dreptul dramatic.

Dimineata urmatoare a inceput cu o fuga la un cinema unde n-am gasit filmul care trebuia. Intrebat daca sunt sigur ca vreau sa vad o antropologie a Germaniei Weimarene la ora 10 dimineata, am raspuns un da categoric si am purces catre un cinema unde filmul se intampla maine. Asa ca m-am tuns. A urmat o calatorie in afara Clujului intr-un soi de parc de sculpturi facute din fân de catre un domn cu mustață de Dali, unde trebuia sa-l intalnesc pe negrul din filmele lu Jarmusch. Insa el nu aterizase in aceasta tara. Drept pentru care am mancat niste papricaș de ciuperci si am plecat.

Am ajuns apoi intamplator la un film numit Tras el cristal facut de un spaniol in '86 despre un pedofil nazist care e imobilizat intr-un iron lung din-ala dement si un baiat fost abuzat de el il gaseste si recreeaza cumva toate cacaturile care i-au fost facute. Most hardcore being ca ala e imobilizat acolo in iron lung si traumatized nazi pedophilia victim boy isi da drumu pe fatza lui. O tanti de langa mine din stanga care parea venita de la piata a plecat la aproximativ 7 minute dupa ce s-a intamplat asta. N-a apucat sa vada ca il omoara scotandu-l din iron lung si sufocandu-l cu pula. Doesn't really get much more home invasion than this. I-a invadat toata casa, cum s-ar spune. Si i-a spanzurat si nevasta. For good measure. Adevaru e ca si-asa vorbea destul de mult.

A urmat o intermisiune cu un snitel de data asta facut dar cumva in egala masura nesatisfacator.

Si apoi am decis sa ma duc sa revad Rams sa vad cum arata in cinema. M. cel neapreciator de filme bune cu berbeci a abandonat dupa 45 de minute si s-a dus sa vada un documentar turcesc. Filmu minunat de vazut in cinema, m-a tinut destul de foarte bine chiar si a doua oara in 10 zile. Si la imaginea finala care just drives the whole fucking thing home si esti in mijlocu deplangerii umanitatii pierdute dar gasite dar pierdute si o tanti cade de pe un scaun de plastic, il rupe si emite si un urlet inconfundabil de "tocmai rup un scaun de plastic si cad". Asa ca oamenii au izbucnit intr-un ras destul de nervos de phew we don't have to feel all of this.

Si dupa aia cam atat.

academic depression

I think maybe going into academia is the worst thing a depressive person can do. You start reading all of this stuff and eventually you're bound to hit upon something that somehow perfectly describes the precise nuances of the shittyness that you feel inside. In the beginning a moment of rejoicing occurs, as with the discovery of a kindred spirit. Look at this, never have I ever thought this terribleness could so eloquently be put into words. A hundred revelations later, you start feeling like the ability to accurately pinpoint the coordinates of your disabilities is not really much of an ability at all. A thousand revelations later the revelations start feeling burdensome as the final revelation of the uselessness of revelations occurs. And yet it is not final. A stream of infinite revelations follow that do nothing but underline your existential impotence. You realize in the latest hour the greatest of chasms exists between your ability to diagnose and your ability to act. Not only that, but whatever had been left of your ability to act is now buried under the burden of the infinite ramifications of your diagnosis of existence. One that has now, through sheer volume, acquired unwavering legitimacy. Analysis-paralysis is what David Foster Wallace called it. Buried under a mountain of valid interpretations of facts, the acquiring of which ultimately proves to be the most crippling fact of your existence. Because life just likes to work in this very funny way. So then maybe it's better to sing a song instead. The fatality of academia is that it offers no catharsis. There are only instances of confirmation that breed hunger for more confirmation. Then you add up these small moments, layered one on top of another, and build yourself a monolith of justifiable impotence.

That's the life.

Candy

Ah a mai trecut o luna deci cred ca e timpul sa scriu din nou.

Am vazut, intamplator, un film cu Heath Ledger. Credeam ca se terminasera filmele cu Heath Ledger. Iata, insa, am mai gasit unu'. E din 2006 si se cheama Candy si e cu Heath Ledger care e heroinoman si convinge o alta fata sa fie si ea heroinomana cu el. Si asta e tot filmul, despre cum cei doi se izbesc de cele varii ziduri ale dependentei de heroina, filmul avand niste puseuri destul de superbolice de tragism urlat si bebelusi morti. Adica filmul se tine intr-o oaresicare nonsalanta cu vietile oamenilor astora doi timp de vreo 7 ani si ii urmareste prin tot pachetul de chestii fucked up care vine cu o dependenta sanatoasa de heroina. Gagica intr-un moment de lipsa de materiale si bani incepe sa se futa pentru o doza in timp ce Heath Ledger asteapta contrariat in masina. Contrariat doar pentru putin timp totusi, cat ii ia lu Abbie Cornish (cam superba) sa suga o pula. Pentru ca conflictul ia sfarsit cand fata se intoarce cu banii si implicit marfa si oricum toate lucrurile astea se uita de la o doza la alta. Deci filmu o tot tine intr-un tragism en-passant asa pana se fac amandoi praf. Are vreo 2 ore si chestia asta totusi e destul de curioasa la el, ca incepe intr-un punct, care el nu e sus oricum, si nu face dupa aia decat sa se duca in jos. Exista puncte de intensitate de cazut in jos mai mult sau mai putin. Insa de urcat nu se urca niciodata. Si punctele de intensitate sunt si ele oarecum relative, pentru ca e o saturatie atat de mare de intamplari fucked up incat incep sa se adune foarte asa, another brick in the wall.

Performanta lu Heath Ledger ca un heroinoman nu mi s-a parut in vreun fel exceptionala. Mai exceptionala e superbitatea lu Abbie Cornish in care exista un range destul de impresionant intre persoana ok si persoana foarte heroinizata. Filmul ti-l cam da de la inceput pe Heath Ledger ca pe-un personaj pierdut, da' lucrurile incep cu ea declarandu-i lui din dragoste absoluta ca vrea sa incerce si ea heroina asa cum face el, injectata, nu trasa pe nas ca fetele. De fapt filmul incepe cu o aparenta supradoza a ei in cada, timp in care pare sa fie moarta, asa ca in contextul larg al lucrurilor e destul de misto ca se incepe cu ea murind. Si se termina cu ea revenita intr-o stare complet solara. Si uitandu-se in ochii unui Heath Ledger care pare pe moarte. Si cumva imaginea asta mi s-a parut mai puternica decat restul nenorocirilor din film care de bine de rau le-am mai vazut si prin alte locuri. Da' aici diferenta dintre Abbie Cornish stinsa si aprinsa e destul de izbitoare. Si contrastu asta pus si in fata unui Heath Ledger pe duca. Deci pentru finalul asta cam merita filmul.

doi biopici

Chappie - In primu rand sa-mi bag pula-n Neil Blomkamp si mintea aia a lui basita si uberlimitata care se screme sa faca intr-una acelasi film prost. Slava domnului cu Chappie pare sa-si fi dat si el seama ca face filme proaste asa ca aici macar, de un bun simt surprinzator, pare ca-si asuma ca face un film retardat al carui singur merit e faptu ca aia de la Die Antwoord sunt chiar dubiosi pe bune si oricat de prost i-ai regiza, ei tot o sa-ti dea valoare pe ecran. Chappie incepe cu un inceput copy paste din District 9 / Elysium cu iata ce problematica e lumea, iata ce dezastru, iata ce introducem solutia. Tot inceputu e atat de basit si degeaba si copy/paste executat cu minimum de efort incat ma injuram profund pentru faptu ca am fost atat de prost incat sa ma supun unui alt film facut de retardu asta si incepusem sa-mi pun probleme serioase vizavi de umanitate in general. Da' aici zic ca structura retardata e vag asumata in film, pentru ca bucatile astea formulaice par a fi executate cu un ochi pe cronometru care se uita sa expire timpu si sa zica "gata, am executat-o si pe expozitiune, acum pot sa incep sa ma joc cu retardarile mele mecanizate pe care le tot fut in toate filmele". Deci inceputu si sfarsitul sunt degeaba complet. Mijlocul insa, in care Chappie cel robot sensibil care vrea sa picteze e adus la viata si dat in custodia Die Antwoordzilor e, in mod bucurator, foarte entertaining. Din 120 de minute 80 de minute au fost destul de fucking amuzante din simplul motiv ca e amuzant sa vezi cum Die Antwoord incearca sa educe un copil, si si mai amuzant cand e un copil robotizat. Mai ales cand il stencil-uiesc pe Chappie cu tatuajele lor si-i dau bling bling si-l fac gangsta si Chappie e fericit si tot zice "Chappie got blings? CHAPPIE GOT BLINGS!". Si asta e frumos. In afara de asta filmu are un side-plot de absolut toata jena cu Hugh Jackman villain perpetuu-n pantaloni scurti care e gelos pe indianu din Slumdog Millionaire care a facut niste roboti mai de bun simt decat mizeria copy/paste din Robocop pe care a facut-o Hugh Jackman in pantaloni scurti. Tot acest side-plot e atat de mizer si executat cu juma de pula incat nici nu-mi imaginez c-ar fi putut fi facut neasumat, dar in orice caz, indiferent de prezenta sau absenta undelor alfa din creieru de retard a lu Blomkamp, side-plotu asta e si el foarte amuzant ca-i asa prost. Filmu tot in sine mie-mi pare undeva pe la jumate intre Blomkamp si un film Die Antwoord, cu muzicile lor si tot ce trebuie, o combinatie care cred ca-l gratuleaza foarte tare pe Blomkamp cel degeaba, care-si aduce contributia punand varii questiuni filozofice in gura lu Chappie care il tot intreaba pe indianu din Slumdog Millionaire de ce e un Maker care l-a facut ca sa moara? (bateria lu Chappie se duce in 5 zile). Asta e momentu in care publicul retardat care vede de obicei filmele lu Blomkamp trebuie sa se intrebe intrebari vagi despre divinitate si sa se simta consternati, intrebari semi-formulate intre momentele Die Antwoord-amuzante astfel incat sa para ca Blomkamp isi aduce vreo contributie in filmu asta altminteri bascalios. Concluzia este ca am ras si ca as mai vedea filme cu Die Antwoord nu cu Neil Blomkamp.

The Imitation Gayme - Ioi ce gluma am facut cu titlu. Io nu stiam mai nimic despre filmu asta dincolo de faptu ca-i un biopic nominalizat la hoscar cu ceva problematism homosexualic, si cum filmele care vin cu pedigree de genu asta sunt foarte rar altceva decat mizere, nu aveam nici o intentie sa-l vad, insa l-am vazut pentru ca nu am nimic mai bun de facut cu viata mea decat sa ma uit la filme despre care stiu destul de sigur c-o sa ma dezamageasca. Asadar The Imitation Gayme (haaaaaaaaaaah) e un biopic facut extrem de dupa reteta de biopice culeasa litera cu litera din cartea de bucate despre cum sa faci biopice pentru retarzi. McBiopic imi place mie sa-l numesc.

Pasu 1: Baga 3 planuri temporale pe care sa le alternezi in momentu in care filmu tau pare sa nu se duca incaieri, pentru ca altminteri esti oricum profund incapabil de a sustine vreun soi de tensiune dezvoltativ-narativa in vreun fel relevant

Pasu 2: Din filmu tau de 120 de minute misca-te incet ca pula primele 90 si arata tot soiul de lucruri extrem de inutile cum ar fi Keira Knightley, mascheaza inutilitatea asta frapanta sub egida unei empatizari cu personajul principal cel genial si problematic, astfel incat vei fi incetinit creieru spectatorului indeajuns de mult incat atunci cand ajungi la ultimele 30 de minute si chiar se intampla lucruri de vreo relevanta, spectatorul sa aiba un soi de impresie de agitatie si importanta si sa fie foarte socat de colapsul celor trei planuri temporale inutile intr-un climax fasait care oricum pute in continuare a impotenta.

Pasu 3: Dupa ce personaju tau a fost futut in cur fara nici un drept de apel tot filmu, livreaza la sfarsit 2-3 replici presupus uplifting care sa ignore complet problematica faptului ca acest om genial a sfarsit prin a fi castrat chimic de un guvern de primate, motiv pentru care s-a si sinucis la scurt timp dupa, si asta ca sa i se comunice domnului geniu ca n-ar trebui sa se simta asa prost despre faptu ca-i castrat chimic pentru ca el e foarte special in ochii lu Keira Knightley.

Iar sfarsitu tranteste victorios un text cum ca Alan Turing a primit Royal Pardon (wow, ROYAL pardon, holy shit) in anu 2013 pentru faptu ca ii placea sa ia pula in cur in ciuda faptului ca era atat de genial. Daca toata abordarea filmului vizavi de sfarsitul lui Alan Turing n-ar fi fost atat de insultatoare pentru orice purtator de creier functional, as fi zis ca filmul asta indeplineste functia importanta de a spune povestea acestui individ. Dar tot finalul ala mi s-a parut mult prea jenant pentru acest film hamburger ca sa-i acord asemenea pardonari principiale, pentru ca devine povestea omului astuia spusa de un retardat mintal intr-un mod in care, in ciuda eforturilor (sau cu atat mai mult cu cat eforturile sunt atat de misguided), e eminamente jignitor si pute in continuare a aceleasi primate care l-au castrat. Asa ca tratament mega-mcdonalds pe o poveste altminteri exceptionala.

korean gangbang, birdman, sils-maria, zombie happiness

A Hard Day (2014) - thriller korean facut din manualu cu thrillere koreene si suspans, un nene da peste cineva cu masina si crede ca l-a omorat drept pentru care il ingroapa in cosciugu lu maica-sa cu tot cu ea ca tot murise. Fetze surprinse multe si cu suspans de dupa coltzu camerei care apare si-ti da cu twist, lucru care se repeta de vreo ~7 ori in film. Cred ca-s vreo 7 twisturi, inclusiv cu unu care se intoarce din morti, drept pentru care s-a concluzionat ca numarul optim de twisturi pentru un thriller korean s-ar invarti in jur de 5 si nicidecum 7. Cam cu ~20 de minute prea lung si cu o bataie cu un mort prea mult, da' ca thriller cu palpitatii se descurca destul de ok. 

Han Gong-ju (2014) - gasit pe ceva vreo lista cu filme koreene de vreo oaresicare notabilitate. filmu spune cu sentiment si in sughituri povestea unei fete victima a unui gangbang korean ce-a fost surghiunita undeva in alta parte departe de comunitatea in care a fost gangbanguita (alea sunt lacrimi de gangbang in poster acolo). E film d-ala in care-ti sugereaza vag ce s-a intamplat la inceput pentru ca pe masura ce sunt voalate inabilitatile fetii de a se reintegra in societate insereaza flash-back-uri care se apropie cu pasi mici de momentu in care e gang-banguita. Cinematografic vorbind filmu nu-si propune mult mai mult altceva decat sa spuna povestea fetii asteia si e cumva nul in a o explora in vreun fel altu decat narativ. Astfel incat dupa vreo 90 de minute de tristete d-asta facuta destul de dupa manualu de filme cu koreence triste gangbanguite m-am gandit sa-l opresc si nu l-am oprit ca mai avea doar 20 de minute. Am castigat prin decizia asta faptu c-am vazut ca pare sa se si sinucida fata la sfarsit dupa ce e atacata de o hoarda de parinti de copii gangbangisti care dau in ea cu niste hartii pe care sa le semneze ca sa-si scape copiii. Ea refuza si se cam arunca de pe un pod. Dar asa cum spuneam, dincolo de valentele lui de cautionary tale pentru co-koreeni ca iata ce ne sunt gangbanguite minorele de cacati mici, ca poate nu stiati, filmul e destul de nul. Poate trebuia sa ma emotionez si iar am uitat. 

Birdman (or the unexpected virtue of pula mea) - Birdman spune povestea lu Michael Keaton cel fost jucator in filme de actiune cu super eroi care acum pentru a-si etala profunzimile lui de persoana decide sa regizeze o piesa pe Broadway cu seriozitate. In jurul lui tot felul de actori care fac tot felul de lucruri actoricesti cum ar fi sa joace, si in consecinta filmul e destul de la limita de distractiv pana pe undeva pe la minutu 90. Michael Keaton o cam rupe, Emma Stone si ea, deci macar atat, da' filmu are dincolo de asta niste probleme destul de serioase de macro. Inarritu nu se decide daca vrea sa faca povestea actorului innebunit de faima, care aude voci si se pune la indoiala da' e intr-un final indeajuns de megaloman cat sa-si duca toate lucrurile pana la capat si sa calce peste orice - asta ar fi fost o poveste cu un personaj misto. Dar cum si Inarritu e artistu pizdii decide sa infloreasca peste povestea asta pe ici si pe colo mesaje macrocosmice despre dificultatile artisticaraiei si insereaza niste monologuri diatribice vizavi de varii critici sau persoane neintelegatoare care nu inteleg ca a fi artist e greu. Drept pentru care filmu asta ajunge in niste momente in niste limite extrem de dubioase de fie-ti mila de mine de artist ce sunt ca e greu. Ceea ce e destul de inacceptabil cam din orice punct de vedere si-ti da subit un jet de jeg spiritual in tine intr-un film care altminteri ar fi putut fi chiar ok. Apoteoza cerutului de mila se intampla intr-un duel Michael Keaton cu cea mai critica critica de teatru in care asta-i explica ce pizda lasa e ea ca critica si ce suflet brav si nobil e el ca se risca si creeaza. Moment in care filmu se cam duce fara drept de apel fix in pula, cam exact asa cum se intampla si in Lady in the Water in care Shyamalan decide sa faca aceeasi manevra si sa-si bage un critic de film in film pe care sa-l atace, manevra care a marcat si ultimu moment in care cineva l-a mai luat vreodata in serios pe Shyamalan. Cert e ca daca ajungi sa ceri mila pentru filmu tau in film esti praf, degeaba, si-ti aneantizezi orice soi de alt efort pe care-l faci. Deci filmul mie mi-a fost simpatic spre foarte simpatic pana cand personajele au fost deturnate in slujba mancatoriei de cacat pe care Inarritu a tinut s-o faca cat de explicita posibil, ca parca-i era frica ca daca manca cacat ceva mai subtil nu se prinde lumea. Astfel incat in ultimele ~30 de minute filmul reuseste o pirueta destul de abila in care se deplaseaza de la a fi un film destul de legit despre fame crazyness la a fi un film despre cum sa mananci cacat ca un muist si ce greu e sa fii Inarritu.

Clouds of Sils-Maria (2014) - Asta in contrapunct cu Birdman, un film mai serios si matur si frumos despre varii probleme din domeniul artistic actoricesc, cu o Juliette Binoche actrita faimoasa cu intrebari si probleme, pe numele ei Maria. Maria a jucat in tinerete intr-o piesa care punea doua femei indragostite, una de vreo 20 si una de 40, sa se bata cap in cap, pentru ca aia mica o tot joaca pe degete pe aia mai batrana si dependenta. Si cum au trecut 20 de ani, Maria se gaseste acum in postura de a juca nu rolul rebelei tinere je m'en fiche cu smecherie, ci ala de femeia jucata pe degete disperata de niste sentiment tanar. Ce face Assayas cu asta e un soi de sah emotional destul de milimetric si excelent executat de Juliette Binoche pe masura ce se lupta cu a-si accepta rolul asta opus. Filmu se intampla in munti in Sils-Maria si n-are nici o legatura cu Nietzsche decat daca vrei tu neaparat sa aibe. Da' pentru ca se intampla acolo in munti primim asadar varii slide-showuri cu landscape muntos elvetian si cetzuri care se extind ezoteric printre vai si te invita la diverse interpretari pe care totusi nu si le voaleaza niciodata pana la capat. Asta pesemne ca e un soi de maturitate in regie, in care filmul iti face asa un soi de dans gratios in juru potentialelor semnificatii si nu se caca-n farfuria ta ca Birdman. Adevaru e ca filmu asta e cumva dincolo de alte lucruri extrem de elegant in lucrurile pe care le face. Langa Juliette Binoche se gaseste destul de in perpetuitate asistenta ei, Kristen Stewart, care e cam spot-on aici, si filmul are niste jocuri extrem de misto in care ele tot repeta piesa intre ele doar ca la un moment dat nici nu-ti mai dai seama daca ele acum chiar vorbesc sau daca-si dau replici din piesa? Si la un moment dat Kristen Stewart si dispare fara nici un soi de justificare. Pesemne ca exista o linie pe care poti s-o trasezi daca tii mortis, da' cumva uneori lucrurile sunt ok si doar sugerate.

Hector and the Search for Happiness (2014) - Un film fara nici un dumnezeu pe care l-as folosi mai degraba ca sa ma pornesc in rant-u ce urmeaza ca la asta ma gandeam in timp ce-l vedeam.

Rant deci. Ce m-a enervat cumplit de tare in legatura cu toata mizeria cu Pharell si Happy-u lui pe care l-am tot auzit fix in perioada in care mi s-a dat sa parasesc tara lu dumnezeu America, este ca e una dintre apoteozele comodificarii fericirii. Asta nu suna ok in romana. Comodifying happiness, un demers care e distopic de avansat in U S and A unde toti sunt invatati de la varsta de happy meal ca ei sunt fericiti intr-o asemenea masura incat sa le dezbati fericirea si pozitia e echivalent cu a-i scuipa in ochi. Da' la ce pula mea atata happy? Da' cine ti-a spus tie c-ai venit pe lumea asta sa fii happy? Asadar frenezia asta cu oameni urlatori de cat de fericiti sunt ei in lumea asta de cacat s-a extins international ca pula si cumva involuntar umoristic. Rezultatu fiind palestinieni care sar in sus sa cante ce fericiti sunt ei. Mie asta mi se pare umoristic ca pula ca Happy-u lu Pharell nu e decat inca o bucata de puzzle in propaganda americana directionata catre poporu de zombii care trebuie spalat pe creier ca e fericit. Si ce-i drept, putine lucruri sunt mai eficiente in a spala pe cineva pe creieri decat sa-l convingi ca e fericit, ca atunci sursa obedientei devine eminamente interioara dintr-un spirit de autoconservare a unei fericiri contrafacute. Lucrurile care ne supara trebuie eliminate din orizont, nu din lume, ci din orizont, astfel incat sa fie totu foarte clar ca suntem fericiti ca pula. O lume de fericiti. La fel ca la toate mecanismele avansate de propaganda in masa e ceva foarte fascinant la cat de abil e aparatu asta american in a-si retardiza subiectii. Da' cu atata abilitate n-am mai vazut. Io cand am plecat din state ma simteam de parca am plecat din Korea de Nord, o lume din-asta care n-are nici un soi de angrenaj in nimic real dincolo de dictarile capitalisto-fericite care beneficiaza de o asemenea ubicuitate incat sunt complet implacabile. Ca orice mecanism de propaganda care se respecta. Cumva de-aia mi-a fost si foarte greu sa dispretuiesc americanii de prin juru meu pentru ca pareau cu totii victime de bun simt ale unei monstruozitati pe care n-au absolut nici o sansa sa o identifice atata timp cat sunt nascuti si crescuti in societatea aia. Belly of the beast.

Si revenind la mizeria asta de film cu Simon Pegg in care el e un psihiatru londonez perfect asezat care-si da seama ca el de fapt nu stie ce-i aia fericire ca sa le zica pacientilor cum sa fie fericiti, drept pentru care porneste intr-un voiaj in juru lumii in care are tot soiul de intamplari extravagante si cu personaje extravagante si extravagantza. Nu ma gandeam ca poate cineva are indeajuns de multa nesimtire incat sa faca un film din-asta atat de reteta (si cu Simon Pegg of all people) in care albu trece prin culturi variate si da peste femei bolnave in avion care-l invata lectii de viata si dupa aia se intoarce acasa unde-si da seama ca el de fapt acolo e fericit. Projectile vomiting e lucru lu care m-a tot facut sa ma gandesc filmu asta pe parcursul lui cel lung pe masura ce-mi dadeam seama ca sunt victima unui roman shower. M-am gandit ca poate Simon Pegg e un soi de garant pentru ceva totusi nu atat de mizer, ca a fost dureros si sa-l vad p-asta jucand tot umectat de dramele educationale ale personajelor culturale. Da' dupa asta Simon Pegg nu mai e garant pentru nimic, atata cacat sa manance, pesemne ca nu-i un actor asa de stralucit pentru ca in niste momente vezi cum exista o farama de constiinta acolo in capu ala al lui care-si da seama in ce hal mananca cacat cu lopata. Si asta face lucrurile si mai dificilie. Acuma n-are decat sa joace in filmele lu Inarritu. 

hoe #3

The Theory of Everything (2014) - Pe multe liste ca fiind unu dintre cele mai bune filme ale anului, o alegere dubitabila. Nu-i neg valoarea ecranizarii valorii lu Stephen Hawking, da' asta nu-l face neaparat un film teribil de bun cat mai mult spre document necesar. Prima jumatate a filmului e destul de misto facuta si de efect, cand lucrurile trec insa in hardcore wheelchair acting filmu-ti cere destul de masiv sa-ti deschizi toti porii receptori de wheelchair drama. Undeva pe-acolo sunt din pacate niste momente extrem de cringy pentru ca toate ca toate e tare dificil sa scoti ceva tearjerking real in scene dramatice in care Microsoft Sam ii da liber sotiei sa-l futa pe baiatu de la biserica. Poate nu mi s-a extins mie sentimentu chiar pana acolo? Desi ma cam indoiesc, ca sentimentu meu e destul de elastic. Astfel incat ultima jumatate e mai degraba un omagiu (just si toate cele) unui individ care a reusit sa faca trei copii putand sa-si miste doar vreo 2 degete. Filmu asta macar elucideaza acest mare mister intr-un moment in care un prieten il intreaba pe Stephen Hawking cel carat in brate daca lucrurile mai functioneaza in continuare si el ii raspunde "different system, automatic". Niiiiiice. You go Stephen Hawking you, you playa.


Submarine (2010) - Film extrem de simpatic extrem de eficient in a ilustra niste praguri extrem de apocaliptice in viata unui pusti de 15 ani, Lloyd. Lloyd cel singuratic se intreaba la inceputu filmului pe marginea marii cam ce lucruri o fi. In scopu aflarii i se servesc niste drame definitorii ca problemele conjugale ale parintilor si o pasiune pentru o anumita domnisoara imbracata in rosu. Personaju asta e totusi extrem de misto pentru ca il vezi cum incearca sa rezolve toate problemele vietii la capacitate maxima si cum toate motorasele din capu lui de 15 ani functioneaza in perpetuitate la toti cilindrii. Filmu preia frenetismul de altfel foarte calculat al individului si-l transpune destul de spectaculos intr-un montaj care pare sa fie intotdeauna cu un pas inaintea ta. Si nu numai montajul, da' filmu face intr-una niste chestii extrem de misto cum ar fi varii momente self-reflexiveness si film within a film intr-un faux-Super8 care este "the Super8 footage of memory". Si cam face toate lucrurile astea intr-una in niste imagini destul de superbe. Deci na, ce pot sa zic, filmu asta e straight up soul food, si daca ar fi fost vreun 2010 acum pesemne ca asta ar fi fost unu dintre cele mai bune filme din anu ala.


Enter the Void (2009) - Gaspar Noe e unul dintre aia cam o mana de regizori in viata care inteleg potentialurile maxime ale cinema-ului si actioneaza in consecinta. Filmu incepe cu un generic-viol cum eu n-am mai vazut sau primit. Gaspar Noe isi propune sa-ti stearga creierii din primele secunde ale filmului si te pune sa te intrebi daca cumva asta e momentu in care descoperi ca esti de fapt epileptic. Daca nu esti epileptic ce urmeaza e un trip destul de dement a carui justificare pesemne ca se regaseste doar in existenta lu Gaspar Noe. Dincolo de justificari redundante filmu te tine intr-o dementza vizuala careia nu-i scapa mingea niciodata in 160 de minute. Nu stiu daca poti sa ceri mult mai mult de la un film. Sunt si 160 de minute presarate cu bunaciunea dumnezeiasca de Paz de la Huerta care se prelinge libidinos pe-aici sau suferind pe-acolo, dar ce-i important e ca face toate lucrurile astea intr-o mare majoritate dezbracata. Asadar filmu isi atinge apogeurile Gaspar Noeice spre sfarsit cand Gaspar Noe considera de cuviinta sa-ti dea un cumshot in ochi cu spiritu fratelui care se reincarneaza in pizda surorii. Si cu toate astea probabil ca-i unu din cele mai bune filme facute vreodata.

Burden of Dreams (1982) - Documentar despre cum sa fii dement si Herzog in jungla. Filmu ilustreaza ceva din culisele nebuniei lu Herzog care s-a chinuit 4 ani sisific sa faca un film despre un Kinski sisific care incearca sa treaca un vapor peste un munte, Fitzcarraldo. E o poveste destul de fascinanta despre cum sa nu te dai batut nici in ruptul capului cand te afli in anu 1980 si in Amazon. Stiam povestea, care chiar e foarte spectaculoasa, eram doar curios cam care era atitudinea lu Herzog vizavi de toate lucrurile care se intamplau acolo. Si intr-un moment in care aborigeni in juru lui incep sa moara ca sa-i ridice vaporu lu Herzog, incepi chiar sa-ti pui niste probleme destul de serioase despre ok, auteur nebun et al dar what the fuck. Asa ca mi-era frica sa nu devina cumva caricaturist si deci cumva nul cu artistu disperat complet sa-si faca arta. Insa in momentele cele mai nasoale Herzog reuseste sa scape de caricaturism si-l vezi pe om cand e intrebat la sfarsit ce-o sa faca dupa ce termina cu Fitzcarraldo si el zice "I shouldn't make movies anymore. I should go to a lunatic asylum." Si de fapt si mai important, zice in ultimele 5 minute ale filmului, dupa toate dementzele pe care le-ai vazut, "Even if I get that boat over the mountain and somehow I finish that film, anyone can congratulate me and try to talk me into finding it marvelous, but nobody on this earth will convince me to be happy about all that, not until the end of my days". Deci mda, still, love to the Herzog.

Si apropo si de Gaspar Noe si ce face el si cinema in general, ultima chestie pe care o spune Herzog in filmu asta e una din formularile destul de perfecte despre the drive to make movies

"It is not only my dreams. My belief is that all these dreams are yours as well. And the only distinction between me and you is that I can articulate them. And that is what poetry or painting or literature or film making is all about. It's as simple as that. And I make films because I have not learned anything else and I know I can do it to a certain degree. And it is my duty because this might be the inner chronicle of what we are. And we have to articulate ourselves, otherwise we would be cows in the field."

ho #2

Little Birds (2011) - Din categoria filme cu Juno Temple, cautionary tale la limita de finut executat, cu niste puseuri de landscape, si personaje-n vant foarte bine filmate, undeva in zona de sundance movie cu teen drama incercat un pic edgy, da' cand e cu Juno Temple e frumos. Juno Temple e intr-un orasel micut de pe langa Los Angeles si se plictiseste dupa ce taica-su s-a sinucis, drept pentru care cand gaseste niste skateri tatuati intr-o piscina goala decide sa caute niste hardcorism, ca viata cu mama trista semi-alcoolica e cumva nesatisfacatoare, da' cand e cu juno temple e frumos.

Reservation Road (2007) - Revazut pentru ca Jennifer Connelly. Care e foarte buna in film. O poveste despre doua cupluri intersectate la intersectia in care Mark Ruffalo da cu masina peste copilu lu Joaquin Phoenix si cum cei trei indivizi implicati in chestie reactioneaza. Filmu pare sa construiasca ok un timp dupa aia pare sa cam ramana fara idei si tensiuni, in ciuda subiectului si arcului si drept urmare fasaie destul de urat si degeaba la sfarsit, motiv, pesemne, si pentru care nu tine nimeni minte filmu asta in vreun fel. Virtuozitate actoriceasca de la Joaquin Phoenix si Jennifer Connelly indeed, da' cumva date in vant atata timp cat filmu se termina atat de degeaba de parca nici nu stie de ce s-a terminat. 

Fury (2014) - In primu rand mi-e rusine ca am vazut filmul asta, in principal pentru ca mi-era clar de cand am vazut posteru ca doamne dumnezeule de ce dracu mai face cineva in continuare filme cu nazisti si bravi americani? Insa intr-un moment de braindead-uiala maxima m-am riscat cumva si pentru ca exista o sectiune de oameni confuzi care lauda filmul asta si eram curios cat de rau poate sa fie. Si mda e un cacat degeaba menit sa reaminteasca de sacrificii americane si suflete nobile care se bat cu nazisti in tanc si pula mea. Brad Pitt bradpituieste pe-acolo, ei stau in tanc, sunt camarazi, unu-i fraier, viata-i grea, razboiu-i greu, pizdele-s putine, dupa aia-s multe, dupa aia-s moarte, fraieru invata camarazenie, invata spirit de sacrificiu, si invata ce-i aia sa te bati din tanc. Dramatic. Nici n-ar trebui sa scriu nimic de filmu asta la halul in care aveam deja quota-u umplut cu cacaturi de genu asta pe viata. 

Men, Women & Children (2014) - Nou film al lu Juno / Up in the Air / Thank You for Smoking Jason Reitman. Segmentat in bucati despre niste varii cupluri si indivizi de la Adam Sandler la copii de 15 ani care cumva isi rezolva problemele vietii alea care au existat dintotdeauna prin intermediul tehnologiilor noi cum ar fi laba la calculatoru lu fi-tu ca al tau e plin de adware. Lucrul chiar interesant la filmul asta e ca integreaza in film intr-un mod estetic ok si cel mai hardcore ce inseamna texting/facebooking si in general virtual life-ing in ziua de azi si mai ales in medii din-astea social intense cu adolescenti de 15 ani. Astfel incat e posibil in ziua de azi sa-ti trackuiesti si log-uiesti fiica in toate felurile posibile daca asta e ceea ce-ti doresti, pentru ca adevaru e ca pesemne ca pentru unii parinti indeajuns de nebuni sa-i dai un iphone lu fii-ta inseamna de fapt sa-i pui un gps tracker cu care sa-i scrutinizezi fiecare miscare cu acuratete digitala. Asta e unu din lucrurile care mi s-au parut cel mai frapante la filmul asta ca pesemne ca chiar exista parinti de genul asta cu lopata iar tehnologia e categoric indeajuns de avansata sa fii intotdeauna full NSA CIA pe fii-ta. In rest diverse probleme de adolescenti singuratate si MMORPG executate nici prea bine nici prea rau, asadar e un mozaic d-asta cu probleme sentimentale care are plusu de niste fetze foarte ok si cumva pentru prima oara o integrare eficienta a modului in care chat-urile complementeaza destul de masiv o viata sociala adolescentina acum. 

Whiplash (2014) - In primul rand extrem de lowbudget. Atat de low-budget incat nu si-au permis nici macar extrashi sa fake-uiasca sali de concert pline pentru toate concertele dubioase de jazz care se tot intampla in film, astfel incat toate lucrurile astea care ar necesita un oaresicare buget sunt destul de trisate din poigne din filmare. Filmu e despre un baiat de 19 ani care vrea sa fie cel mai baterist baterist in conservator si ajunge la cel mai dur profesor J.K. Simmons care in principiu e varianta muzicala a sergentului din Full Metal Jacket si intr-un limbaj la fel de eficient si colorat divers. Astfel incat jumate din film J.K. Simmons urla la gros-plan lucruri hardcore si cealalta jumate Miles Teller (of The Spectacular Now) cel de 19 ani incearca sa dea din ce in ce mai tare-n tobe. Dubios e ca din minimalismul asta narativ destul de extrem filmu reuseste sa creeze mai multa tensiune si personaje decat majoritatea filmelor alora care-si permit extrashi. Partea misto e ca filmu incearca foarte putin sa-ti dea un soi de thread narativ conventional pe care sa poti sa-l urmaresti mai ca vita si ca cumva filmul progreseaza in perpetuitate in momentele astea de punct contrapunct dintre JK Simmons cel dement si invatacelu care se straduieste sa(-si) arate ca he has what it takes. Astfel incat filmu in mod placut surprinzator e foarte putin o poveste de from baterist rags to baterist riches ci mai degraba un focus pe doua personaje destul de maniacale care se intersecteaza intr-un mod pana la urma oportun.