korean gangbang, birdman, sils-maria, zombie happiness

A Hard Day (2014) - thriller korean facut din manualu cu thrillere koreene si suspans, un nene da peste cineva cu masina si crede ca l-a omorat drept pentru care il ingroapa in cosciugu lu maica-sa cu tot cu ea ca tot murise. Fetze surprinse multe si cu suspans de dupa coltzu camerei care apare si-ti da cu twist, lucru care se repeta de vreo ~7 ori in film. Cred ca-s vreo 7 twisturi, inclusiv cu unu care se intoarce din morti, drept pentru care s-a concluzionat ca numarul optim de twisturi pentru un thriller korean s-ar invarti in jur de 5 si nicidecum 7. Cam cu ~20 de minute prea lung si cu o bataie cu un mort prea mult, da' ca thriller cu palpitatii se descurca destul de ok. 

Han Gong-ju (2014) - gasit pe ceva vreo lista cu filme koreene de vreo oaresicare notabilitate. filmu spune cu sentiment si in sughituri povestea unei fete victima a unui gangbang korean ce-a fost surghiunita undeva in alta parte departe de comunitatea in care a fost gangbanguita (alea sunt lacrimi de gangbang in poster acolo). E film d-ala in care-ti sugereaza vag ce s-a intamplat la inceput pentru ca pe masura ce sunt voalate inabilitatile fetii de a se reintegra in societate insereaza flash-back-uri care se apropie cu pasi mici de momentu in care e gang-banguita. Cinematografic vorbind filmu nu-si propune mult mai mult altceva decat sa spuna povestea fetii asteia si e cumva nul in a o explora in vreun fel altu decat narativ. Astfel incat dupa vreo 90 de minute de tristete d-asta facuta destul de dupa manualu de filme cu koreence triste gangbanguite m-am gandit sa-l opresc si nu l-am oprit ca mai avea doar 20 de minute. Am castigat prin decizia asta faptu c-am vazut ca pare sa se si sinucida fata la sfarsit dupa ce e atacata de o hoarda de parinti de copii gangbangisti care dau in ea cu niste hartii pe care sa le semneze ca sa-si scape copiii. Ea refuza si se cam arunca de pe un pod. Dar asa cum spuneam, dincolo de valentele lui de cautionary tale pentru co-koreeni ca iata ce ne sunt gangbanguite minorele de cacati mici, ca poate nu stiati, filmul e destul de nul. Poate trebuia sa ma emotionez si iar am uitat. 

Birdman (or the unexpected virtue of pula mea) - Birdman spune povestea lu Michael Keaton cel fost jucator in filme de actiune cu super eroi care acum pentru a-si etala profunzimile lui de persoana decide sa regizeze o piesa pe Broadway cu seriozitate. In jurul lui tot felul de actori care fac tot felul de lucruri actoricesti cum ar fi sa joace, si in consecinta filmul e destul de la limita de distractiv pana pe undeva pe la minutu 90. Michael Keaton o cam rupe, Emma Stone si ea, deci macar atat, da' filmu are dincolo de asta niste probleme destul de serioase de macro. Inarritu nu se decide daca vrea sa faca povestea actorului innebunit de faima, care aude voci si se pune la indoiala da' e intr-un final indeajuns de megaloman cat sa-si duca toate lucrurile pana la capat si sa calce peste orice - asta ar fi fost o poveste cu un personaj misto. Dar cum si Inarritu e artistu pizdii decide sa infloreasca peste povestea asta pe ici si pe colo mesaje macrocosmice despre dificultatile artisticaraiei si insereaza niste monologuri diatribice vizavi de varii critici sau persoane neintelegatoare care nu inteleg ca a fi artist e greu. Drept pentru care filmu asta ajunge in niste momente in niste limite extrem de dubioase de fie-ti mila de mine de artist ce sunt ca e greu. Ceea ce e destul de inacceptabil cam din orice punct de vedere si-ti da subit un jet de jeg spiritual in tine intr-un film care altminteri ar fi putut fi chiar ok. Apoteoza cerutului de mila se intampla intr-un duel Michael Keaton cu cea mai critica critica de teatru in care asta-i explica ce pizda lasa e ea ca critica si ce suflet brav si nobil e el ca se risca si creeaza. Moment in care filmu se cam duce fara drept de apel fix in pula, cam exact asa cum se intampla si in Lady in the Water in care Shyamalan decide sa faca aceeasi manevra si sa-si bage un critic de film in film pe care sa-l atace, manevra care a marcat si ultimu moment in care cineva l-a mai luat vreodata in serios pe Shyamalan. Cert e ca daca ajungi sa ceri mila pentru filmu tau in film esti praf, degeaba, si-ti aneantizezi orice soi de alt efort pe care-l faci. Deci filmul mie mi-a fost simpatic spre foarte simpatic pana cand personajele au fost deturnate in slujba mancatoriei de cacat pe care Inarritu a tinut s-o faca cat de explicita posibil, ca parca-i era frica ca daca manca cacat ceva mai subtil nu se prinde lumea. Astfel incat in ultimele ~30 de minute filmul reuseste o pirueta destul de abila in care se deplaseaza de la a fi un film destul de legit despre fame crazyness la a fi un film despre cum sa mananci cacat ca un muist si ce greu e sa fii Inarritu.

Clouds of Sils-Maria (2014) - Asta in contrapunct cu Birdman, un film mai serios si matur si frumos despre varii probleme din domeniul artistic actoricesc, cu o Juliette Binoche actrita faimoasa cu intrebari si probleme, pe numele ei Maria. Maria a jucat in tinerete intr-o piesa care punea doua femei indragostite, una de vreo 20 si una de 40, sa se bata cap in cap, pentru ca aia mica o tot joaca pe degete pe aia mai batrana si dependenta. Si cum au trecut 20 de ani, Maria se gaseste acum in postura de a juca nu rolul rebelei tinere je m'en fiche cu smecherie, ci ala de femeia jucata pe degete disperata de niste sentiment tanar. Ce face Assayas cu asta e un soi de sah emotional destul de milimetric si excelent executat de Juliette Binoche pe masura ce se lupta cu a-si accepta rolul asta opus. Filmu se intampla in munti in Sils-Maria si n-are nici o legatura cu Nietzsche decat daca vrei tu neaparat sa aibe. Da' pentru ca se intampla acolo in munti primim asadar varii slide-showuri cu landscape muntos elvetian si cetzuri care se extind ezoteric printre vai si te invita la diverse interpretari pe care totusi nu si le voaleaza niciodata pana la capat. Asta pesemne ca e un soi de maturitate in regie, in care filmul iti face asa un soi de dans gratios in juru potentialelor semnificatii si nu se caca-n farfuria ta ca Birdman. Adevaru e ca filmu asta e cumva dincolo de alte lucruri extrem de elegant in lucrurile pe care le face. Langa Juliette Binoche se gaseste destul de in perpetuitate asistenta ei, Kristen Stewart, care e cam spot-on aici, si filmul are niste jocuri extrem de misto in care ele tot repeta piesa intre ele doar ca la un moment dat nici nu-ti mai dai seama daca ele acum chiar vorbesc sau daca-si dau replici din piesa? Si la un moment dat Kristen Stewart si dispare fara nici un soi de justificare. Pesemne ca exista o linie pe care poti s-o trasezi daca tii mortis, da' cumva uneori lucrurile sunt ok si doar sugerate.

Hector and the Search for Happiness (2014) - Un film fara nici un dumnezeu pe care l-as folosi mai degraba ca sa ma pornesc in rant-u ce urmeaza ca la asta ma gandeam in timp ce-l vedeam.

Rant deci. Ce m-a enervat cumplit de tare in legatura cu toata mizeria cu Pharell si Happy-u lui pe care l-am tot auzit fix in perioada in care mi s-a dat sa parasesc tara lu dumnezeu America, este ca e una dintre apoteozele comodificarii fericirii. Asta nu suna ok in romana. Comodifying happiness, un demers care e distopic de avansat in U S and A unde toti sunt invatati de la varsta de happy meal ca ei sunt fericiti intr-o asemenea masura incat sa le dezbati fericirea si pozitia e echivalent cu a-i scuipa in ochi. Da' la ce pula mea atata happy? Da' cine ti-a spus tie c-ai venit pe lumea asta sa fii happy? Asadar frenezia asta cu oameni urlatori de cat de fericiti sunt ei in lumea asta de cacat s-a extins international ca pula si cumva involuntar umoristic. Rezultatu fiind palestinieni care sar in sus sa cante ce fericiti sunt ei. Mie asta mi se pare umoristic ca pula ca Happy-u lu Pharell nu e decat inca o bucata de puzzle in propaganda americana directionata catre poporu de zombii care trebuie spalat pe creier ca e fericit. Si ce-i drept, putine lucruri sunt mai eficiente in a spala pe cineva pe creieri decat sa-l convingi ca e fericit, ca atunci sursa obedientei devine eminamente interioara dintr-un spirit de autoconservare a unei fericiri contrafacute. Lucrurile care ne supara trebuie eliminate din orizont, nu din lume, ci din orizont, astfel incat sa fie totu foarte clar ca suntem fericiti ca pula. O lume de fericiti. La fel ca la toate mecanismele avansate de propaganda in masa e ceva foarte fascinant la cat de abil e aparatu asta american in a-si retardiza subiectii. Da' cu atata abilitate n-am mai vazut. Io cand am plecat din state ma simteam de parca am plecat din Korea de Nord, o lume din-asta care n-are nici un soi de angrenaj in nimic real dincolo de dictarile capitalisto-fericite care beneficiaza de o asemenea ubicuitate incat sunt complet implacabile. Ca orice mecanism de propaganda care se respecta. Cumva de-aia mi-a fost si foarte greu sa dispretuiesc americanii de prin juru meu pentru ca pareau cu totii victime de bun simt ale unei monstruozitati pe care n-au absolut nici o sansa sa o identifice atata timp cat sunt nascuti si crescuti in societatea aia. Belly of the beast.

Si revenind la mizeria asta de film cu Simon Pegg in care el e un psihiatru londonez perfect asezat care-si da seama ca el de fapt nu stie ce-i aia fericire ca sa le zica pacientilor cum sa fie fericiti, drept pentru care porneste intr-un voiaj in juru lumii in care are tot soiul de intamplari extravagante si cu personaje extravagante si extravagantza. Nu ma gandeam ca poate cineva are indeajuns de multa nesimtire incat sa faca un film din-asta atat de reteta (si cu Simon Pegg of all people) in care albu trece prin culturi variate si da peste femei bolnave in avion care-l invata lectii de viata si dupa aia se intoarce acasa unde-si da seama ca el de fapt acolo e fericit. Projectile vomiting e lucru lu care m-a tot facut sa ma gandesc filmu asta pe parcursul lui cel lung pe masura ce-mi dadeam seama ca sunt victima unui roman shower. M-am gandit ca poate Simon Pegg e un soi de garant pentru ceva totusi nu atat de mizer, ca a fost dureros si sa-l vad p-asta jucand tot umectat de dramele educationale ale personajelor culturale. Da' dupa asta Simon Pegg nu mai e garant pentru nimic, atata cacat sa manance, pesemne ca nu-i un actor asa de stralucit pentru ca in niste momente vezi cum exista o farama de constiinta acolo in capu ala al lui care-si da seama in ce hal mananca cacat cu lopata. Si asta face lucrurile si mai dificilie. Acuma n-are decat sa joace in filmele lu Inarritu. 

hoe #3

The Theory of Everything (2014) - Pe multe liste ca fiind unu dintre cele mai bune filme ale anului, o alegere dubitabila. Nu-i neg valoarea ecranizarii valorii lu Stephen Hawking, da' asta nu-l face neaparat un film teribil de bun cat mai mult spre document necesar. Prima jumatate a filmului e destul de misto facuta si de efect, cand lucrurile trec insa in hardcore wheelchair acting filmu-ti cere destul de masiv sa-ti deschizi toti porii receptori de wheelchair drama. Undeva pe-acolo sunt din pacate niste momente extrem de cringy pentru ca toate ca toate e tare dificil sa scoti ceva tearjerking real in scene dramatice in care Microsoft Sam ii da liber sotiei sa-l futa pe baiatu de la biserica. Poate nu mi s-a extins mie sentimentu chiar pana acolo? Desi ma cam indoiesc, ca sentimentu meu e destul de elastic. Astfel incat ultima jumatate e mai degraba un omagiu (just si toate cele) unui individ care a reusit sa faca trei copii putand sa-si miste doar vreo 2 degete. Filmu asta macar elucideaza acest mare mister intr-un moment in care un prieten il intreaba pe Stephen Hawking cel carat in brate daca lucrurile mai functioneaza in continuare si el ii raspunde "different system, automatic". Niiiiiice. You go Stephen Hawking you, you playa.


Submarine (2010) - Film extrem de simpatic extrem de eficient in a ilustra niste praguri extrem de apocaliptice in viata unui pusti de 15 ani, Lloyd. Lloyd cel singuratic se intreaba la inceputu filmului pe marginea marii cam ce lucruri o fi. In scopu aflarii i se servesc niste drame definitorii ca problemele conjugale ale parintilor si o pasiune pentru o anumita domnisoara imbracata in rosu. Personaju asta e totusi extrem de misto pentru ca il vezi cum incearca sa rezolve toate problemele vietii la capacitate maxima si cum toate motorasele din capu lui de 15 ani functioneaza in perpetuitate la toti cilindrii. Filmu preia frenetismul de altfel foarte calculat al individului si-l transpune destul de spectaculos intr-un montaj care pare sa fie intotdeauna cu un pas inaintea ta. Si nu numai montajul, da' filmu face intr-una niste chestii extrem de misto cum ar fi varii momente self-reflexiveness si film within a film intr-un faux-Super8 care este "the Super8 footage of memory". Si cam face toate lucrurile astea intr-una in niste imagini destul de superbe. Deci na, ce pot sa zic, filmu asta e straight up soul food, si daca ar fi fost vreun 2010 acum pesemne ca asta ar fi fost unu dintre cele mai bune filme din anu ala.


Enter the Void (2009) - Gaspar Noe e unul dintre aia cam o mana de regizori in viata care inteleg potentialurile maxime ale cinema-ului si actioneaza in consecinta. Filmu incepe cu un generic-viol cum eu n-am mai vazut sau primit. Gaspar Noe isi propune sa-ti stearga creierii din primele secunde ale filmului si te pune sa te intrebi daca cumva asta e momentu in care descoperi ca esti de fapt epileptic. Daca nu esti epileptic ce urmeaza e un trip destul de dement a carui justificare pesemne ca se regaseste doar in existenta lu Gaspar Noe. Dincolo de justificari redundante filmu te tine intr-o dementza vizuala careia nu-i scapa mingea niciodata in 160 de minute. Nu stiu daca poti sa ceri mult mai mult de la un film. Sunt si 160 de minute presarate cu bunaciunea dumnezeiasca de Paz de la Huerta care se prelinge libidinos pe-aici sau suferind pe-acolo, dar ce-i important e ca face toate lucrurile astea intr-o mare majoritate dezbracata. Asadar filmu isi atinge apogeurile Gaspar Noeice spre sfarsit cand Gaspar Noe considera de cuviinta sa-ti dea un cumshot in ochi cu spiritu fratelui care se reincarneaza in pizda surorii. Si cu toate astea probabil ca-i unu din cele mai bune filme facute vreodata.

Burden of Dreams (1982) - Documentar despre cum sa fii dement si Herzog in jungla. Filmu ilustreaza ceva din culisele nebuniei lu Herzog care s-a chinuit 4 ani sisific sa faca un film despre un Kinski sisific care incearca sa treaca un vapor peste un munte, Fitzcarraldo. E o poveste destul de fascinanta despre cum sa nu te dai batut nici in ruptul capului cand te afli in anu 1980 si in Amazon. Stiam povestea, care chiar e foarte spectaculoasa, eram doar curios cam care era atitudinea lu Herzog vizavi de toate lucrurile care se intamplau acolo. Si intr-un moment in care aborigeni in juru lui incep sa moara ca sa-i ridice vaporu lu Herzog, incepi chiar sa-ti pui niste probleme destul de serioase despre ok, auteur nebun et al dar what the fuck. Asa ca mi-era frica sa nu devina cumva caricaturist si deci cumva nul cu artistu disperat complet sa-si faca arta. Insa in momentele cele mai nasoale Herzog reuseste sa scape de caricaturism si-l vezi pe om cand e intrebat la sfarsit ce-o sa faca dupa ce termina cu Fitzcarraldo si el zice "I shouldn't make movies anymore. I should go to a lunatic asylum." Si de fapt si mai important, zice in ultimele 5 minute ale filmului, dupa toate dementzele pe care le-ai vazut, "Even if I get that boat over the mountain and somehow I finish that film, anyone can congratulate me and try to talk me into finding it marvelous, but nobody on this earth will convince me to be happy about all that, not until the end of my days". Deci mda, still, love to the Herzog.

Si apropo si de Gaspar Noe si ce face el si cinema in general, ultima chestie pe care o spune Herzog in filmu asta e una din formularile destul de perfecte despre the drive to make movies

"It is not only my dreams. My belief is that all these dreams are yours as well. And the only distinction between me and you is that I can articulate them. And that is what poetry or painting or literature or film making is all about. It's as simple as that. And I make films because I have not learned anything else and I know I can do it to a certain degree. And it is my duty because this might be the inner chronicle of what we are. And we have to articulate ourselves, otherwise we would be cows in the field."

ho #2

Little Birds (2011) - Din categoria filme cu Juno Temple, cautionary tale la limita de finut executat, cu niste puseuri de landscape, si personaje-n vant foarte bine filmate, undeva in zona de sundance movie cu teen drama incercat un pic edgy, da' cand e cu Juno Temple e frumos. Juno Temple e intr-un orasel micut de pe langa Los Angeles si se plictiseste dupa ce taica-su s-a sinucis, drept pentru care cand gaseste niste skateri tatuati intr-o piscina goala decide sa caute niste hardcorism, ca viata cu mama trista semi-alcoolica e cumva nesatisfacatoare, da' cand e cu juno temple e frumos.

Reservation Road (2007) - Revazut pentru ca Jennifer Connelly. Care e foarte buna in film. O poveste despre doua cupluri intersectate la intersectia in care Mark Ruffalo da cu masina peste copilu lu Joaquin Phoenix si cum cei trei indivizi implicati in chestie reactioneaza. Filmu pare sa construiasca ok un timp dupa aia pare sa cam ramana fara idei si tensiuni, in ciuda subiectului si arcului si drept urmare fasaie destul de urat si degeaba la sfarsit, motiv, pesemne, si pentru care nu tine nimeni minte filmu asta in vreun fel. Virtuozitate actoriceasca de la Joaquin Phoenix si Jennifer Connelly indeed, da' cumva date in vant atata timp cat filmu se termina atat de degeaba de parca nici nu stie de ce s-a terminat. 

Fury (2014) - In primu rand mi-e rusine ca am vazut filmul asta, in principal pentru ca mi-era clar de cand am vazut posteru ca doamne dumnezeule de ce dracu mai face cineva in continuare filme cu nazisti si bravi americani? Insa intr-un moment de braindead-uiala maxima m-am riscat cumva si pentru ca exista o sectiune de oameni confuzi care lauda filmul asta si eram curios cat de rau poate sa fie. Si mda e un cacat degeaba menit sa reaminteasca de sacrificii americane si suflete nobile care se bat cu nazisti in tanc si pula mea. Brad Pitt bradpituieste pe-acolo, ei stau in tanc, sunt camarazi, unu-i fraier, viata-i grea, razboiu-i greu, pizdele-s putine, dupa aia-s multe, dupa aia-s moarte, fraieru invata camarazenie, invata spirit de sacrificiu, si invata ce-i aia sa te bati din tanc. Dramatic. Nici n-ar trebui sa scriu nimic de filmu asta la halul in care aveam deja quota-u umplut cu cacaturi de genu asta pe viata. 

Men, Women & Children (2014) - Nou film al lu Juno / Up in the Air / Thank You for Smoking Jason Reitman. Segmentat in bucati despre niste varii cupluri si indivizi de la Adam Sandler la copii de 15 ani care cumva isi rezolva problemele vietii alea care au existat dintotdeauna prin intermediul tehnologiilor noi cum ar fi laba la calculatoru lu fi-tu ca al tau e plin de adware. Lucrul chiar interesant la filmul asta e ca integreaza in film intr-un mod estetic ok si cel mai hardcore ce inseamna texting/facebooking si in general virtual life-ing in ziua de azi si mai ales in medii din-astea social intense cu adolescenti de 15 ani. Astfel incat e posibil in ziua de azi sa-ti trackuiesti si log-uiesti fiica in toate felurile posibile daca asta e ceea ce-ti doresti, pentru ca adevaru e ca pesemne ca pentru unii parinti indeajuns de nebuni sa-i dai un iphone lu fii-ta inseamna de fapt sa-i pui un gps tracker cu care sa-i scrutinizezi fiecare miscare cu acuratete digitala. Asta e unu din lucrurile care mi s-au parut cel mai frapante la filmul asta ca pesemne ca chiar exista parinti de genul asta cu lopata iar tehnologia e categoric indeajuns de avansata sa fii intotdeauna full NSA CIA pe fii-ta. In rest diverse probleme de adolescenti singuratate si MMORPG executate nici prea bine nici prea rau, asadar e un mozaic d-asta cu probleme sentimentale care are plusu de niste fetze foarte ok si cumva pentru prima oara o integrare eficienta a modului in care chat-urile complementeaza destul de masiv o viata sociala adolescentina acum. 

Whiplash (2014) - In primul rand extrem de lowbudget. Atat de low-budget incat nu si-au permis nici macar extrashi sa fake-uiasca sali de concert pline pentru toate concertele dubioase de jazz care se tot intampla in film, astfel incat toate lucrurile astea care ar necesita un oaresicare buget sunt destul de trisate din poigne din filmare. Filmu e despre un baiat de 19 ani care vrea sa fie cel mai baterist baterist in conservator si ajunge la cel mai dur profesor J.K. Simmons care in principiu e varianta muzicala a sergentului din Full Metal Jacket si intr-un limbaj la fel de eficient si colorat divers. Astfel incat jumate din film J.K. Simmons urla la gros-plan lucruri hardcore si cealalta jumate Miles Teller (of The Spectacular Now) cel de 19 ani incearca sa dea din ce in ce mai tare-n tobe. Dubios e ca din minimalismul asta narativ destul de extrem filmu reuseste sa creeze mai multa tensiune si personaje decat majoritatea filmelor alora care-si permit extrashi. Partea misto e ca filmu incearca foarte putin sa-ti dea un soi de thread narativ conventional pe care sa poti sa-l urmaresti mai ca vita si ca cumva filmul progreseaza in perpetuitate in momentele astea de punct contrapunct dintre JK Simmons cel dement si invatacelu care se straduieste sa(-si) arate ca he has what it takes. Astfel incat filmu in mod placut surprinzator e foarte putin o poveste de from baterist rags to baterist riches ci mai degraba un focus pe doua personaje destul de maniacale care se intersecteaza intr-un mod pana la urma oportun.

filme ho ho ho edition #1

vazut filme en-gros

The Grandmaster (2013) - Vara asta am vazut in sfarsit In the Mood for Love si m-a dat de complet pe spate stiind cantitatea infinita de hype din spatele lui. Grandmaster e un film Wong Kar Wai cu batai si Ip Man si oameni care se bat, si e exact cam cum te-ai putea astepta. Mi se pare ca in mod dubios nu stralucesc cam deloc scenele de bataie din film ci par destul de standard asian fighting, doar ca toate bucatile cu poveste si lucruri si sentimente sunt intr-adevar stilizate foarte WKW. Asa ca iese un film cu batai stilizat WKW, ceea ce nu-i deloc cel mai rau lucru din lume, da' aici WKW nu si-a propus sa-si reinventeze cinema-u cat sa arate niste baieti cum se bat. Si o face ok. Cu asteriscu la parerea asta ca io am adormit de vreo 2 ori in timpu lui.

Maleficent (2014) - For all the pretty colors, for all the pretty girls (???). Asta nu. Maleficent e un film Disney destul de ok care-si propune sa ilustreze coruperea sufletului cand cineva iti taie aripile cu cutitu si dupa aia tu trebuie sa construiesti in jurul tau un gard gigantic de spini si incepi sa-i terorizezi pe oamenii din juru tau si te asezi pe tronuri ca e intuneric. Astea toate lucrurile se intampla foarte la propriu in film, ca Maleficent obisnuia sa fie o zana de treaba pana cand muistu din District 9 a venit cu cutitu si i-a taiat voiosia. Ce-am vazut io bucati animate din filmu animat vechi aratau o Maleficent cam destul de hardcore si Angelina Jolie pare ca se chiar straduieste si in consecinta face o treaba destul de onorabila. Deci povestea e ok, and then there's all the pretty colors.

Boyhood (2014) - Habar n-aveam cum sa ma astept sa arate asa o chestie in care urmaresti pe cineva 12 ani si-l fictionalizezi da' eram foarte curios. Marculescu a scris deja cu acuratete cam tot ce era de zis despre film, as mai zice doar ca iti da intr-adevar o senzatie cam foarte unica. Sa vezi cresterea unui aceluiasi individ pe o perioada atat de lunga de timp, si s-o vezi cu ochii tai si sa-l vezi pe om cum creste iti da a pretty unprecedented god-like perspective si anvergura asupra timpului in general. Asa ca as zice ca Boyhood is pretty godlike.

Horns (2013) - Asta film vazut la categoria ca vreau sa vad cat mai multe filme cu Juno Temple care nu-s complet retarde. Eram destul de pe gard in legatura cu in ce masura e asta complet retard sau nu. Si s-a demonstrat ca e destul de aproape complet. Ceva foarte in neregula din regie acolo, ca sa nu zic ca cu tot filmul in sine, de niste momente prelungite dubios, de o structura cu flashback-uri presarate la lungimi si intermitente de-ampulea care-l fac sa para ca se tot inneaca pana cand la sfarsit vine si vrea sa-ti dea niste impact. Niste melodii folosite pe-acolo destul de nerespectuos si degeaba. Daca n-ar vrea sa fie atat de ambitios (intr-un mod dubios), poate s-ar fi putut culca linistit la categoria film B care na, mortii lui. Da' el incearca sa faca lucruri si cu ingeri si diavoli si dragoste transcendentala si sentiment pe care pe alocuri pare ca si-l ia mult prea in serios ca sa poata sa-si pastreze comfortu de omagiu film B.

The Drop (2014) - Film facut dupa ceva scris de Dennis Lehane ce n-am citit si nici n-am vazut si nici nu stiam ca filmu asta exista, el fiind aparent si de fapt ultimu film in care apare James Gandolfini. Si regizat de un regizor care parea destul de non-retard si ne-hollywoodian, belgian chiar, si scenariul tot scris de Dennis Lehane care si-a expandat propria scriitura mica numita Animal Rescue. Filmu se cam balbaie un pic pe ici si colo da' Tom Hardy joaca destul de excelent si cumva opus majoritatii lucrurilor in care l-am vazut pentru ca aici e un personaj extrem de internalizat. El joaca foarte bine si personaju e scris foarte bine. Dennis Lehane cam fix la asta exceleaza si anume personaje cu trecuturi foarte complicate si ingropate, cu oameni care au niste lucruri pe foc pe undeva prin adancimi. Si filmu are un ritm cam greoi, da' atmosfera e destul de acolo cat cuprinde, cu tot cu sfarsit as zice ca poate e un pic underwhelming si se simte o mana destul de literara la scriitura da' all in all cam carat de Tom Hardy.

Elephant (2003) - Am reusit sa nu-l vad atata timp si am senzatia ca asta e un film care a beneficiat foarte tare de momentu in care a fost facut, in care abordarea asta mega periferica si subtila a beneficiat de tensiunile care existau in aer la momentu respectiv. Nu c-ar fi un film prost acum, da' cred ca puncta la capitolul asta atunci si apasa butoanele care trebuie intr-un mod inteligent. Altminteri, destul de de efect, imagini plutitoare de contemplat nevinovatia rapita in mod samavolnic.

Si acuma ma opresc c-am folosit cuvantu samavolnic.

Toto si surorile lui

Nu stiu daca mai exista alt film romanesc despre tzigani ca Toto si surorile lui.

E un documentar despre trei copii de 9 (Toto) / 14 / 17  ani care raman singuri in mizeria Ferentariului dupa ce mama lor merge la puscarie pe motiv de distribuit heroina la alti amarati din zona. Ei sunt tzigani. Nu-mi vine acum sa ma joc de-a nomenclaturistu. Ei sunt tzigani rromi da' sunt in primu rand niste copii. Copiii nu se nasc nici tzigani, nici romani, nici buni, nici rai (dincolo de niste mosteniri genetice patologice poate), oricat de mult le-ar placea unora sa creada chestia asta sau oricat de mult mai confortabil e gandu asta. Copiii se nasc oameni, si oamenii daca se nasc si cresc in case cu fiinte mizere needucate a caror solutie ultima pentru viata e sa-si injecteze cata stare de bine pot periodic sa infunde intr-o siringa, atunci oamenii aia nu au foarte multe sanse sa ajunga sa faca altceva decat ce au vazut crescand.

Filmul ii urmareste pe cei trei copii pe o perioada de vreo 2 ani intr-un stil documentarist destul de observational pur, insemnand ca cel mai adesea camera e acolo ca un simplu martor la vietile copiilor astora. Copiii initial stau toti trei intr-o garsoniera jegoasa fara utilitati (in afara de curent), in care vedem ca in fiecare seara, ca dupa ceas, se preumbla un numar nedefinit de indivizi care gasesc de cuviinta ca cel mai bun loc in care sa-si injecteze heroina e langa copilul de 10 ani si surorile lui nu mult mai breze. Din perioada asta filmul produce niste cadre pur si simplu perfecte in oroarea pe care o produc, nu numai din pricina actiunii, da' estetica cadrelor in sine pare imprumutata din niste tablouri dintr-un infern al copilariilor. Toto se joaca cu o sarma groasa la prim plan in timp ce in spatele lui doi se injecteaza. Toto tot intreaba, jucandu-se cu niste ochelari, "aici scrie sport, nu?" intre doi heroinomani care nici nu-l vad, prea ocupati fiind sa se certe pe cum sa scoata ultimele faramite din punguta cu praf. Si intrebarea se tot repeta. Toto primeste niste atentie dupa ce acu intra-n gatu unuia dintre ei si-i injecteaza niste liniste. Filmul in general, in ciuda stilului lui observational, nimereste niste cadre de o estetica care l-ar face si pe cel mai constiincios DP gelos. Dincolo de cadrele cu Toto e unu cu fiica mijlocie asteptand la semi-apus eliberarea celeilalte surori in fatza penitenciarului si finalul care mai perfect de atat pur si simplu nu se putea.

La un moment dat i se si da o camera surorii mijlocii, pe numele ei Andreea, cu care sa mai filmeze ea, ceea ce e o chestie care se tot intampla in documentar de cand cu posibilitatile digitale si o tendinta foarte misto. Acolo unde camera mare nu are si nu ar avea cum sa aiba acces, filmarile din camera Andreei vin ca o complementare excelenta si foarte necesara pentru un film care-si propune sa-si puna trepiedu in mijlocu vietilor oamenilor astora.

Undeva dupa vreo 15-20 de minute de film se intampla un raid ale carui imagini sunt oferite cu gratie de brigada Antidrog, iar in raidul asta sora cea mare Ana e luata si dusa la puscarie. Si din perioada asta filmul produce niste cadre destul de perfecte cu surorile in sala de judecata, Andreea in spate, Ana in fatza la prim plan emotionata si rusinata pesemne de circumstantele in care-si revede sora mai mica. Copiii astia trei au niste moduri extrem de diferite si pe alocuri diametral opuse in reactia la mizeriile care li se intampla. Toto se inscrie intr-un club de dans unde invata sa faca miscari de robot si castiga si o competitie cu asta, prilej cu care filmul il arata inconjurat de o familie de data asta compusa nu din heroinomani, Andreea devine constienta de faptul ca toate lucrurile care i se intampla sunt profund in neregula, ceea ce incepe sa o macine si ea incepe sa tradeze niste emotii si tristete - e acuzata ca-si plange de mila, i se spune ca trebuie sa fie tare, ca trebuie sa fie a dracu, ca asa e viata grea - iar cea mai in varsta, Ana cea de 17 ani, avand sansa de a sta in caminul de copii cu ceilalti doi, dupa ce nu reuseste sa se inscrie la un curs de pregatire de ospatar pe motiv ca trebuie sa-i semneze mama (care din pacate e indisponibila si-n puscarie), ajunge intr-un final heroinomana si ea, izolata in apartamentul acum extra mizer din care au fugit ceilalti doi, singura cu drogu. E o scena in care Andreea o confrunta cu camera ei mica in mijlocul siringilor acolo care-ti rupe toate sufletele cand asta mica o tot intreaba de ce te droghezi? Si totusi heroin answers to no one si intr-un final fata devine mult prea enervata de toate intrebarile astea si-i da peste camera. Ana, dintre cei trei, e pesemne aia care a fost expusa mult prea mult timp la mizeriile vietii cu mama cea traficanta ca sa nu cada in aceeasi gaura neagra. Ceilalti doi par ca au alte sanse ca-s mai mici.

Si uitandu-ma la film asa, si nu intamplator ci datorita montajului abil pe care-l face Nanau care taie de la Toto si surorile lui inconjurati de drogati, la ei incercand sa solutioneze 2+2 si sa citeasca alfabetu, ma gandeam cum o fi sa trebuiasca sa fii copil functional in clasa si sa poti sa fii atent la lucrurile astea si sa inveti ceea ce pare de o abstractie complet inutila cand viata ta arata asa? Cand tu trebuie sa solutionezi care numar e mai mare decat care cand in capu tau pluteste miros de heroina de azi-noapte cand unchii tai se injectau unu pe altu langa tine. Poate cand esti mai mic ca Toto lucrurile astea nu-ti plutesc in cap sub forma de ganduri inca, da' Andreea tot e urecheata ca nu e atenta la ce-ar trebui sa invete.

Filmul asta prin existenta lui dizolva doua mituri in care societatea romana crede cu aproape mandrie: 1. ca tiganii sunt asa cum sunt ca asa sunt ei, oameni de cacat si 2. ca drogatii, si mai ales heroinomanii, sunt cum sunt ca asa sunt ei, oameni de cacat. Atitudinea asta fata de problemele astea doua cu care se confrunta cam orice societate (daca nu-s tigani sunt negri/mexicani/minoritati) e una care tine de confort mai mult decat vreun soi de legatura factuala cu realitatea. E mult mai confortabil sa crezi ca aia-s pur si simplu prosti, muisti, oameni de cacat, si d-aia sunt asa, si-ai rezolvat-o, nu trebuie sa-ti mai pui nici un soi de problema. Pe cand in realitate e pur si simplu o problema de saracie si e o problema de educatie, si astea doua merg mana-n mana. Indivizii care au senzatia ca oamenii se nasc pe lumea asta cu sanse egale si prolifereaza absurditatea asta sunt de obicei aia nascuti cu iPhone-u-n gura. Exista o natiune intreaga cladita pe iluzia de equal opportunity numita the American Dream - iar daca nu ti-a iesit, n-ai muncit destul de mult, o mantra perfecta pentru detinatorii de bani din lumea asta cu care sa-i spele pe creieri pe aia "mai putin muncitori".

Revenind in gradina noastra, Ana, si tziganca, si saraca, ajunge deci heroinomana. In tarile mai civilizate dependenta de heroina e tratata ca o boala, asa cum e si normal sa fie, motiv pentru care scena dintre Andreea si Ana e cu atat mai zdrobitoare, ca vezi marginile custii chimice in care sora cea mare si-a bagat creierul ca raspuns la o viata eminamente de cacat. De ce ar trebui tratata dependenta de heroina ca o boala? Daca trebuie sa tii in carca o greutate de vreo 200 de kile si incerci s-o tot ridici pana ti se rup si mainile si spatele, nu trebuie sa iei niste medicamente? Sa ti se dea niste ingrijiri? Sau zicem pur si simplu ca eh, asta-i prost, n-avea oasele tari, incheieturi proaste, da-l in morti. Si creierul permite o cantitate limitata de lucruri pe care tot poate sa le ridice si sa le sustina pana cand se rupe, iar atunci cand se rupe si esti in Ferentari si nu poti sa incepi sa mergi la psiholog sa discuti despre copilaria ta si sa iei xanax, rezolvarea imediata e la colt de strada si costa cat o shaorma. Oamenii care ies ok din vieti de genul asta sunt exceptiile, nu regula.

Deci din nou, demonizarea oamenilor astora e pur si simplu o chestiune de confort propriu si tine si de o oaresicare educatie care ar releva ca lucrurile sunt, intr-adevar, ceva mai complicate. Da' de ce-ai vrea sa stii ca lucrurile sunt mai complicate cand poti pur si simplu sa urasti si sa-ti vezi in continuare de viata ta nestingherit?

Doar ca filmul asta nu te lasa. Strutz sa fii si capu in pamant sa ti-l tot bagi, da' nimic nu-ti releva umanitatea unui individ mai empiric decat prin a te pune intr-o situatie in care te gasesti empatizand subit cu personaje despre care aveai tot soiul de preconceptii. Asta e o functie destul de miraculoasa pe care un film o poate indeplini, iar Toto si surorile lui isi executa ce-si propune intr-un mod complet implacabil.

peckinpah

Cum The Wild Bunch (1969) e undeva in top3-5 westernuri hever si plus Pat Garrett & Billy the Kid (1972) care are si el raftu lui separat de western si cum Straw Dogs (1971) e si el destul de bun m-am gandit sa vad si restu lucrurilor facute de Peckinpah

Dar nu m-am uitat la chiar primu film facut de un peckinpah in pruncie ca atata curiozitate n-aveam.

M-am uitat la al doilea. Ride the High Country (1962). Care e un western destul de inert si lent da' salvat de un soi de puritate/naivitate proprie westernului clasic. In film doi barbati cu niste capete de dimensiuni monumentale - si asta e cel mai sesizabil lucru in film estetic vorbind - trebuie sa se duca pana sus pe munte si sa aduca aur in jos la vale si sa-l duca la banca. Cei doi cowboy erau trei, pentru ca langa ei apare si un rebel imberb numai bun de contrastat how the old ways are not the new ways, o chestie obligatorie de bifat pentru orice western care se respecta. Pe drum dau peste o pizda abuzata de ta-su (si cu sugestia ca ta-su ar vrea s-o futa) si pizda cauzeaza tot felul de probleme, asa cum fac pizdele abuzate. Filmul isi propune destul de exclusiv sa exploreze relatia de onoare de old-timeri intre cei doi caposi sefi, pentru ca la un moment dat unu' vrea sa-l tradeze pe celalalt si oarecum incearca si oarecum reuseste da' oarecum oricum la sfarsit respectul ramane deci da. 

Dupa Ride the High Country dintr-un motiv sau altul lui Peckinpah i s-a dat un buget considerabil care apoi a fost si taiat, lucru care i s-a tot intamplat in cariera lui Peckinpah, lucru care a dus la el bagandu-si pula adesea, fiind oricum si el destul de notoriu pentru cat de beat si fumat isi conducea filmele. 

(boom)

Major Dundee (1966) deci e facut cu o oaresicare anvergura, si cu si mai multe capete monumentale ca Charlton Heston, Richard Harris si James Coburn. Povestea e ca Heston sef de armata decazut si acum sef doar peste o puscarie de dezertori, porneste pe urmele unui indian masacrator care tot fuge vreo doua ore juma. Doar ca Heston decazut cum e, armata n-are, doar puscariasi, asa ca-si face echipa de puscariasi in frunte cu Richard Harris cel rebel si James Coburn cel amputee (pentru un motiv sau altul n-are o mana da' deloc in filmu asta). Harris vrea sa-l omoare pe Heston, Heston si el la fel, da' doar dupa ce "the indian has been captured or destroyed", mantra care se tot aude pe parcursul filmului cel lung ca io am vazut si extended version. In consecinta mult din film se petrece la modu asta: 

Respectiv plan contraplan Heston Suparat / Harris Suparat. Povestea e ca Heston in urmarirea lui pare din ce in ce mai putin de incredere in calitatea lui de comandant iar trupele se cam supara pe el si deciziile lui dubitabile astfel incat intr-adevar te intrebi si tu pe la 3/4 din film 'what the fuck are they doing?'. Si nu e clar. Din punctul asta de vedere si altele Major Dundee e destul de similar cu Mutiny on the Bounty facut cu 3 ani mai devreme si tot cu Richard Harris in calitate de rebel, si filmul ala era si mult mai lung si cumva si mult mai bun si si mult mai cu Marlon Brando. In calitatea lui de epic Major Dundee isi rezerva indeajuns de mult timp cat sa nu-ti arate mai nimic de foarte mare substanta dincolo de problemele cotidianului echipajului format ad-hoc. Adica o ard foarte mult destul de aiurea, asa cum fac epic-urile care vor sa-ti transmita cum trece foarte mult timp si cum lucrurile se intampla distantate in timp si efectul timpului asupra personajelor... in timp. Mutiny on the Bounty e cumva sef la asta pentru ca acolo intr-adevar de la inceput si pana la sfarsit ai senzatia ca ai trecut prin trei vieti. Asadar Major Dundee e cumva ok totusi, Heston seamana cu Schwarzenegger in multe cadre da' joaca bine, Harris si el joaca bine de rupe si in consecinta temele clasice westernului devin vag subsidiare duelului dintre cei doi. 

Ce e totusi destul de tare la ce face Peckinpah cu western-urile e ca le aduce un soi de realism si un soi de mizerie care pana atunci erau destul de nemaivazute. Western-urile ca gen intotdeauna au tins sa fie mai degraba spre glossy in functia lor de glorificarea mythosului american - Shane ar fi exemplu perfect de chestia asta. Chiar si filmele care puneau la indoiala status quo-u istoriei pe care si-o tot respun americanii tot aratau destul de glossy (gen John Ford etc). Asa ca ce se intampla in western-urile lu Peckinpah e ca parca s-a napastuit neorealismul peste vestu american. Motivu pentru care Wild Bunch si Pat Garrett & Billy the Kid raman ca doua dintre cele mai mari filme western e ca acolo Peckinpah face chestia cu gritty realism doar ca pluseaza cu niste secvente fantasmagorice inspre un magic realism european imprumutat de cowboy si sustinut de muzici excelente. Wild Bunch din punctu asta de vedere isi pastreaza masura, insa in Pat Garrett e tot un videoclip poezie cu cowboy si un Bob Dylan care se plimba complet pierdut si random prin film.

filme recente

si multe si ca un soi de trecere in revista

Divergent - e un film alegorie la, cum ar veni, viatza, si se intampla intr-un viitor distopic in care umanitatea (sau cel putin americanicitatea) e impartita in 5 factiuni care sunt mai mult sau mai putin factiunile dupa care te sorteaza jobenu din Harry Potter. Deci in acest Hogwarts distopic oamenii se impart pe Amity / Dauntless / Abnegation / Erudite / Candor care sunt cam dupa cum le suna numele, respectiv generozitate / neinfricosenie / la sacrificiu / intelectuali / oameni sinceri care aici sunt aparent toti avocati in mod dubios. Shailene Woodley, motivu pentru care am vrut sa vad filmul asta, este, cum ar veni, asa un soi de fiinta ca un soi de fulg de nea, si nu intra la fix neaparat nicaieri ca e cam de toate, asta este ceea ce se cheama Divergent si asta e alegoria cu viata, cum ar veni. Filmul e dupa o carte care pare genu de carte blockbuster consumata de un public literar-ambiguu de femei confuze de 30+ ani. Si filmul e destul de in consecinta, pe langa faptul ca e un pic nesimtit de lung la 2h 20 de min, dar se vrea a fi un soi de epic. Celalalt element care-l facea pe film vag interesant e ca e regizat de tipu care a facut Limitless, un film tot foarte high-concept care intr-un final functioneaza destul de bine. Asta as zice ca e si meritul filmului de fatza ca intr-un fel se ia indeajuns de in serios cu premiza lui, asa cum se intampla si-n Limitless, incat filmul e, if nothing else, destul de privibil. Arata si destul de ok pentru un distopic destul de random, iar alegoria vietii e asumata pana la Dumnezeu, ceea ce e destul de ok, ca nu-ti face constant cu ochiu sa se asigure ca vezi ce inteligent e sau ceva. Kate Winslet e in mod surprinzator villain-u aici, iar pe sfarsit devine cam degeaba si nici nu se termina teribil de inspirat.


Børning - El este filmul despre care intelesesem ca e Fast and Furious-u norvegian. El este de fapt ceva mult mai confuz de atat. Se cam prezinta si ca film cu masini, si ca o comedie norvegiana (care in sine e o categorie destul de confuza) si si un soi de actiune cu un soi de drama. Dar mie-mi pare cel mai mult ca e un soi de norwegian car landscape film, pentru ca daca e sa zic pe ce se pune cel mai mult accent aici e pe filmatu de masini traversand cursa de 2000 de km de-a lungu norvegiei care e premiza filmului. Si se si spune de 3 ori in film ca da da' tre sa mergem ca we get to see the beautiful norwegian landscape. Damn straight. Asa ca dincolo de ambitiile lui dramaturgice filmul arata chiar bine bine, cadrele picturale ii cam ies, culorile-s destul de ce trebuie, iar la filmarile cu actiuni si masini se simte viteza destul de bine, asa cum si drifturile pe munti par destul de pe bune. Deci as opina ca pentru orice semi car enthusiast filmul asta e destul de car porn. Si si cu landscape. Asa ca mie mi-a cam placut. Cam asa

Hunger Games Mockingjay Part I - Vazut la cinema martea cu 12 lei traiasca rahova cinema. Eu nu-mi mai aminteam cam deloc ce se intampla in Hunger Games 2 in ciuda faptului c-am si scris despre el dincolo de faptu ca la un moment dat ei sunt inapoi in ring. Filmul sufera cam destul de foarte grav de sindromu bucatii nr. 3 din trilogie rupt in doua pe motive de facut mai multi bani, astfel incat foarte multe lucruri sunt lungite complet labaros si degeaba, iar prin alte locuri par ca trag pur si simplu de timp. Speram c-o sa vad ceva cantitate de bunaciune Natalie Dormer rasa in cap intr-o parte si poate si ceva de Philip Seymour Hoffman da' ambele aparitii sunt complet ignorabile si ignorate. In rolu lu Hoffman ar cam putea fi absolut oricine iar Natalie Dormer apare vreo 5 minute in care pare ca e vag retarda si deloc actrita. Jocurile cu personajele devin si ele destul de labaroase si telenovelistice ca deh e timp de umplut, asa ca wtf cu filmu asta. E asa, barely a film.

Hide Your Smiling Faces - El e facut tot destul de in cheie de bucata cu copilaria din Tree of Life, care e acolo o cheie foarte ok, iar aici ei o aproximeaza destul de aproximativ. Undeva prin salbaticiile nord-vestului american (adica cu paduri si nu desert) doi frati de vreo 10 si 15 ani sau ceva sunt frati si deodata un prieten mic al fratelui mic se arunca de pe un pod dupa o cearta stupida cu ta-su stupid. Filmul in consecinta incearca sa fie o explorare in imagini contemplativ paduratice a acestei tragedii care se intampla copiilor astora. Drept pentru care majoritatea filmului se petrece in mutzenie, care mutzenie de la un punct incolo din pacate incepe sa para mai degraba o lipsa de inspiratie suplimentara decat o alegere stilistica. Asa ca filmul isi propune destul de putin si as zice ca-i reuseste putinul respectiv, da' nothing to write home about.

Cred ca poate destul deocamdata.

intersthellar

Interstellar e filmul in care Nolan cu o oaresicare aroganta si pentru ca-si permite (ca are bani) isi incearca mana la SF si zice hai sa-i dam si noi cu niste nolan in spatiu. Spread the Nolan seed into space. Si-asa mai departe. In consecinta filmul e scris si executat cu o oaresicare leneveala pe care si-o permite (ca are bani) Nolan de auteur hollywoodian ce e. Astfel incat in detrimentul vreunui soi de ingenuitati cinematografice sau efort, filmul isi compenseaza lenea din lungime. Astfel incat se primeste pe post de expozitiune un capitol de vreo 50 de minute in care spectatorul sa n-aiba de ales decat sa-i fie varata pe gat dragostea lu Matthew McConagheuy fatza de copiii lui si aspiratiile lui spre inclinatii mai inalte decat aia de fermier. Lucrurile astea ar fi putut fi facute mult mai eficient dar asa e cand esti hauteur la hollywood iti bagi pula ca why think when you have money si himax?

Astfel incat pana sa ajunga in spatiu Mathhew McConnagheuy spectatoru pleaca cu pachetel de drama emotionala, tragedia despartirii astronautului impromptu de copiii lui, asta fiind si cam intreaga miza a filmului, dincolo de toate scamatoriile cu gauri negre. Ideea asta in sine mie mi s-a parut destul de interesanta, respectiv hai sa luam tragedia despartirii si s-o aruncam in gaura neagra astfel incat sa capete dimensiuni masurate in fizica cuantica. Ideea asta e si ce functioneaza ca agentul lacrimogen maxim si de impact in salile de cinema si motivul pentru care filmul asta pe alocuri se simte ca Titanic in space. Problema e ca plusand pana in morti pe tragedia asta fara sa-si rezerve vreo urma de subtilitate (caci deh, trebuie sa inteleaga si ultimu descreierat), filmul care se promitea a fi SF-ul vietii descinde intr-o drama destul de cabotina in care avem de invatat ca de fapt forta cea mai puternica din univers, aia care transcende gauri negre si e=mc2, e dragostea. O fi, dar nu ai cum sa nu te simti un pic inselat atunci cand te duci la filmul asta si ai niste sperante altele decat ca o sa vezi ecranizarea unui Hallmark card.

 Este drept ca fundamental toate filmele SF de vreo oaresicare statura sunt de fapt aparate metaforice foarte minutios calibrate pentru a releva o chestiune eminamente umana si despre natura umana, dincolo de tot spatiul ala negru. Da' filmele care reusesc asta, si-si retin, in consecinta, un soi de statura, fac asta intr-un soi de dans destul de delicat astfel incat tribulatiile tale subliminale post-factum despre existenta umana raman ca un soi de vibratie indescriptibila si nu ai senzatia ca cineva tocmai s-a cacat Hallmark in sufletul tau si ti-a vandut dragostea la colt de strada pe $10. Cumva totusi pana acum ar fi trebuit sa fim intru totul obisnuiti cu faptul ca la hollywood totu-i de vanzare, deci elementu de surprindere ca lucrurile-s la modu asta si nu altfel are mai degraba legatura cu niste aspiratii nejustificate din partea spectatorului.

 Io nu m-am dus la film gandindu-ma ca vrea ceva altceva decat sa-mi vanda o jucarie, fie ea si jucaria dragostei, asa ca eforturile mele sustinute pe parcurs au fost de a incerca sa vad daca pot sa gasesc ceva care sa-mi si placa si daca din toata arhitectura asta de mega autor arhitect Nolan care este el, exista si ceva de calitate. Si exista ceva de calitate si ceva savurabil, si anume muzica lu Hans Zimmer de orga de biserica in spatiu auzita la maxim in sala de cinema. Au fost anumite cateva momente in film in care imaginile lui Nolan cu orga lui Zimmer mi-au dat niste fiori cativa d-aia cinematografici, da' nu neaparat de bine ce-o da, ci mai mult pe seama faptului ca io am o sensibilitate maxima in zona asta ca scena din Solaris cu levitatia si orga lui Bach e pentru mine undeva in top20 lucruri care s-au intamplat vreodata in cinema. Asa ca eram flamand pentru niste space orga.

Revenind, totusi, concluzia despre filmul asta e mai degraba ca nu face Nolan SF la fel de bun cum face Zimmer muzica SF, daca vorbim despre hai sa ne incercam mana de-ampulea la lucruri ca ne permitem (ca avem bani). Deci din punctul meu de vedere din toata concupiscenta asta telenovelistica de film exista vreo 2-4 imagini care aduc ceva in stocul cinema-ului, da' asta e cumva extrem de putin pentru ceva de 3 ore, da' macar bine ca exista si atat, presupun. Restul, replici, actori, povesti, lucruri obosite si scuze ca sa se joace Nolan cu jucarii si dupa aia sa ne vanda noua cazuti in cur dragostea vietii.