academic depression

I think maybe going into academia is the worst thing a depressive person can do. You start reading all of this stuff and eventually you're bound to hit upon something that somehow perfectly describes the precise nuances of the shittyness that you feel inside. In the beginning a moment of rejoicing occurs, as with the discovery of a kindred spirit. Look at this, never have I ever thought this terribleness could so eloquently be put into words. A hundred revelations later, you start feeling like the ability to accurately pinpoint the coordinates of your disabilities is not really much of an ability at all. A thousand revelations later the revelations start feeling burdensome as the final revelation of the uselessness of revelations occurs. And yet it is not final. A stream of infinite revelations follow that do nothing but underline your existential impotence. You realize in the latest hour the greatest of chasms exists between your ability to diagnose and your ability to act. Not only that, but whatever had been left of your ability to act is now buried under the burden of the infinite ramifications of your diagnosis of existence. One that has now, through sheer volume, acquired unwavering legitimacy. Analysis-paralysis is what David Foster Wallace called it. Buried under a mountain of valid interpretations of facts, the acquiring of which ultimately proves to be the most crippling fact of your existence. Because life just likes to work in this very funny way. So then maybe it's better to sing a song instead. The fatality of academia is that it offers no catharsis. There are only instances of confirmation that breed hunger for more confirmation. Then you add up these small moments, layered one on top of another, and build yourself a monolith of justifiable impotence.

That's the life.

Candy

Ah a mai trecut o luna deci cred ca e timpul sa scriu din nou.

Am vazut, intamplator, un film cu Heath Ledger. Credeam ca se terminasera filmele cu Heath Ledger. Iata, insa, am mai gasit unu'. E din 2006 si se cheama Candy si e cu Heath Ledger care e heroinoman si convinge o alta fata sa fie si ea heroinomana cu el. Si asta e tot filmul, despre cum cei doi se izbesc de cele varii ziduri ale dependentei de heroina, filmul avand niste puseuri destul de superbolice de tragism urlat si bebelusi morti. Adica filmul se tine intr-o oaresicare nonsalanta cu vietile oamenilor astora doi timp de vreo 7 ani si ii urmareste prin tot pachetul de chestii fucked up care vine cu o dependenta sanatoasa de heroina. Gagica intr-un moment de lipsa de materiale si bani incepe sa se futa pentru o doza in timp ce Heath Ledger asteapta contrariat in masina. Contrariat doar pentru putin timp totusi, cat ii ia lu Abbie Cornish (cam superba) sa suga o pula. Pentru ca conflictul ia sfarsit cand fata se intoarce cu banii si implicit marfa si oricum toate lucrurile astea se uita de la o doza la alta. Deci filmu o tot tine intr-un tragism en-passant asa pana se fac amandoi praf. Are vreo 2 ore si chestia asta totusi e destul de curioasa la el, ca incepe intr-un punct, care el nu e sus oricum, si nu face dupa aia decat sa se duca in jos. Exista puncte de intensitate de cazut in jos mai mult sau mai putin. Insa de urcat nu se urca niciodata. Si punctele de intensitate sunt si ele oarecum relative, pentru ca e o saturatie atat de mare de intamplari fucked up incat incep sa se adune foarte asa, another brick in the wall.

Performanta lu Heath Ledger ca un heroinoman nu mi s-a parut in vreun fel exceptionala. Mai exceptionala e superbitatea lu Abbie Cornish in care exista un range destul de impresionant intre persoana ok si persoana foarte heroinizata. Filmul ti-l cam da de la inceput pe Heath Ledger ca pe-un personaj pierdut, da' lucrurile incep cu ea declarandu-i lui din dragoste absoluta ca vrea sa incerce si ea heroina asa cum face el, injectata, nu trasa pe nas ca fetele. De fapt filmul incepe cu o aparenta supradoza a ei in cada, timp in care pare sa fie moarta, asa ca in contextul larg al lucrurilor e destul de misto ca se incepe cu ea murind. Si se termina cu ea revenita intr-o stare complet solara. Si uitandu-se in ochii unui Heath Ledger care pare pe moarte. Si cumva imaginea asta mi s-a parut mai puternica decat restul nenorocirilor din film care de bine de rau le-am mai vazut si prin alte locuri. Da' aici diferenta dintre Abbie Cornish stinsa si aprinsa e destul de izbitoare. Si contrastu asta pus si in fata unui Heath Ledger pe duca. Deci pentru finalul asta cam merita filmul.

doi biopici

Chappie - In primu rand sa-mi bag pula-n Neil Blomkamp si mintea aia a lui basita si uberlimitata care se screme sa faca intr-una acelasi film prost. Slava domnului cu Chappie pare sa-si fi dat si el seama ca face filme proaste asa ca aici macar, de un bun simt surprinzator, pare ca-si asuma ca face un film retardat al carui singur merit e faptu ca aia de la Die Antwoord sunt chiar dubiosi pe bune si oricat de prost i-ai regiza, ei tot o sa-ti dea valoare pe ecran. Chappie incepe cu un inceput copy paste din District 9 / Elysium cu iata ce problematica e lumea, iata ce dezastru, iata ce introducem solutia. Tot inceputu e atat de basit si degeaba si copy/paste executat cu minimum de efort incat ma injuram profund pentru faptu ca am fost atat de prost incat sa ma supun unui alt film facut de retardu asta si incepusem sa-mi pun probleme serioase vizavi de umanitate in general. Da' aici zic ca structura retardata e vag asumata in film, pentru ca bucatile astea formulaice par a fi executate cu un ochi pe cronometru care se uita sa expire timpu si sa zica "gata, am executat-o si pe expozitiune, acum pot sa incep sa ma joc cu retardarile mele mecanizate pe care le tot fut in toate filmele". Deci inceputu si sfarsitul sunt degeaba complet. Mijlocul insa, in care Chappie cel robot sensibil care vrea sa picteze e adus la viata si dat in custodia Die Antwoordzilor e, in mod bucurator, foarte entertaining. Din 120 de minute 80 de minute au fost destul de fucking amuzante din simplul motiv ca e amuzant sa vezi cum Die Antwoord incearca sa educe un copil, si si mai amuzant cand e un copil robotizat. Mai ales cand il stencil-uiesc pe Chappie cu tatuajele lor si-i dau bling bling si-l fac gangsta si Chappie e fericit si tot zice "Chappie got blings? CHAPPIE GOT BLINGS!". Si asta e frumos. In afara de asta filmu are un side-plot de absolut toata jena cu Hugh Jackman villain perpetuu-n pantaloni scurti care e gelos pe indianu din Slumdog Millionaire care a facut niste roboti mai de bun simt decat mizeria copy/paste din Robocop pe care a facut-o Hugh Jackman in pantaloni scurti. Tot acest side-plot e atat de mizer si executat cu juma de pula incat nici nu-mi imaginez c-ar fi putut fi facut neasumat, dar in orice caz, indiferent de prezenta sau absenta undelor alfa din creieru de retard a lu Blomkamp, side-plotu asta e si el foarte amuzant ca-i asa prost. Filmu tot in sine mie-mi pare undeva pe la jumate intre Blomkamp si un film Die Antwoord, cu muzicile lor si tot ce trebuie, o combinatie care cred ca-l gratuleaza foarte tare pe Blomkamp cel degeaba, care-si aduce contributia punand varii questiuni filozofice in gura lu Chappie care il tot intreaba pe indianu din Slumdog Millionaire de ce e un Maker care l-a facut ca sa moara? (bateria lu Chappie se duce in 5 zile). Asta e momentu in care publicul retardat care vede de obicei filmele lu Blomkamp trebuie sa se intrebe intrebari vagi despre divinitate si sa se simta consternati, intrebari semi-formulate intre momentele Die Antwoord-amuzante astfel incat sa para ca Blomkamp isi aduce vreo contributie in filmu asta altminteri bascalios. Concluzia este ca am ras si ca as mai vedea filme cu Die Antwoord nu cu Neil Blomkamp.

The Imitation Gayme - Ioi ce gluma am facut cu titlu. Io nu stiam mai nimic despre filmu asta dincolo de faptu ca-i un biopic nominalizat la hoscar cu ceva problematism homosexualic, si cum filmele care vin cu pedigree de genu asta sunt foarte rar altceva decat mizere, nu aveam nici o intentie sa-l vad, insa l-am vazut pentru ca nu am nimic mai bun de facut cu viata mea decat sa ma uit la filme despre care stiu destul de sigur c-o sa ma dezamageasca. Asadar The Imitation Gayme (haaaaaaaaaaah) e un biopic facut extrem de dupa reteta de biopice culeasa litera cu litera din cartea de bucate despre cum sa faci biopice pentru retarzi. McBiopic imi place mie sa-l numesc.

Pasu 1: Baga 3 planuri temporale pe care sa le alternezi in momentu in care filmu tau pare sa nu se duca incaieri, pentru ca altminteri esti oricum profund incapabil de a sustine vreun soi de tensiune dezvoltativ-narativa in vreun fel relevant

Pasu 2: Din filmu tau de 120 de minute misca-te incet ca pula primele 90 si arata tot soiul de lucruri extrem de inutile cum ar fi Keira Knightley, mascheaza inutilitatea asta frapanta sub egida unei empatizari cu personajul principal cel genial si problematic, astfel incat vei fi incetinit creieru spectatorului indeajuns de mult incat atunci cand ajungi la ultimele 30 de minute si chiar se intampla lucruri de vreo relevanta, spectatorul sa aiba un soi de impresie de agitatie si importanta si sa fie foarte socat de colapsul celor trei planuri temporale inutile intr-un climax fasait care oricum pute in continuare a impotenta.

Pasu 3: Dupa ce personaju tau a fost futut in cur fara nici un drept de apel tot filmu, livreaza la sfarsit 2-3 replici presupus uplifting care sa ignore complet problematica faptului ca acest om genial a sfarsit prin a fi castrat chimic de un guvern de primate, motiv pentru care s-a si sinucis la scurt timp dupa, si asta ca sa i se comunice domnului geniu ca n-ar trebui sa se simta asa prost despre faptu ca-i castrat chimic pentru ca el e foarte special in ochii lu Keira Knightley.

Iar sfarsitu tranteste victorios un text cum ca Alan Turing a primit Royal Pardon (wow, ROYAL pardon, holy shit) in anu 2013 pentru faptu ca ii placea sa ia pula in cur in ciuda faptului ca era atat de genial. Daca toata abordarea filmului vizavi de sfarsitul lui Alan Turing n-ar fi fost atat de insultatoare pentru orice purtator de creier functional, as fi zis ca filmul asta indeplineste functia importanta de a spune povestea acestui individ. Dar tot finalul ala mi s-a parut mult prea jenant pentru acest film hamburger ca sa-i acord asemenea pardonari principiale, pentru ca devine povestea omului astuia spusa de un retardat mintal intr-un mod in care, in ciuda eforturilor (sau cu atat mai mult cu cat eforturile sunt atat de misguided), e eminamente jignitor si pute in continuare a aceleasi primate care l-au castrat. Asa ca tratament mega-mcdonalds pe o poveste altminteri exceptionala.

korean gangbang, birdman, sils-maria, zombie happiness

A Hard Day (2014) - thriller korean facut din manualu cu thrillere koreene si suspans, un nene da peste cineva cu masina si crede ca l-a omorat drept pentru care il ingroapa in cosciugu lu maica-sa cu tot cu ea ca tot murise. Fetze surprinse multe si cu suspans de dupa coltzu camerei care apare si-ti da cu twist, lucru care se repeta de vreo ~7 ori in film. Cred ca-s vreo 7 twisturi, inclusiv cu unu care se intoarce din morti, drept pentru care s-a concluzionat ca numarul optim de twisturi pentru un thriller korean s-ar invarti in jur de 5 si nicidecum 7. Cam cu ~20 de minute prea lung si cu o bataie cu un mort prea mult, da' ca thriller cu palpitatii se descurca destul de ok. 

Han Gong-ju (2014) - gasit pe ceva vreo lista cu filme koreene de vreo oaresicare notabilitate. filmu spune cu sentiment si in sughituri povestea unei fete victima a unui gangbang korean ce-a fost surghiunita undeva in alta parte departe de comunitatea in care a fost gangbanguita (alea sunt lacrimi de gangbang in poster acolo). E film d-ala in care-ti sugereaza vag ce s-a intamplat la inceput pentru ca pe masura ce sunt voalate inabilitatile fetii de a se reintegra in societate insereaza flash-back-uri care se apropie cu pasi mici de momentu in care e gang-banguita. Cinematografic vorbind filmu nu-si propune mult mai mult altceva decat sa spuna povestea fetii asteia si e cumva nul in a o explora in vreun fel altu decat narativ. Astfel incat dupa vreo 90 de minute de tristete d-asta facuta destul de dupa manualu de filme cu koreence triste gangbanguite m-am gandit sa-l opresc si nu l-am oprit ca mai avea doar 20 de minute. Am castigat prin decizia asta faptu c-am vazut ca pare sa se si sinucida fata la sfarsit dupa ce e atacata de o hoarda de parinti de copii gangbangisti care dau in ea cu niste hartii pe care sa le semneze ca sa-si scape copiii. Ea refuza si se cam arunca de pe un pod. Dar asa cum spuneam, dincolo de valentele lui de cautionary tale pentru co-koreeni ca iata ce ne sunt gangbanguite minorele de cacati mici, ca poate nu stiati, filmul e destul de nul. Poate trebuia sa ma emotionez si iar am uitat. 

Birdman (or the unexpected virtue of pula mea) - Birdman spune povestea lu Michael Keaton cel fost jucator in filme de actiune cu super eroi care acum pentru a-si etala profunzimile lui de persoana decide sa regizeze o piesa pe Broadway cu seriozitate. In jurul lui tot felul de actori care fac tot felul de lucruri actoricesti cum ar fi sa joace, si in consecinta filmul e destul de la limita de distractiv pana pe undeva pe la minutu 90. Michael Keaton o cam rupe, Emma Stone si ea, deci macar atat, da' filmu are dincolo de asta niste probleme destul de serioase de macro. Inarritu nu se decide daca vrea sa faca povestea actorului innebunit de faima, care aude voci si se pune la indoiala da' e intr-un final indeajuns de megaloman cat sa-si duca toate lucrurile pana la capat si sa calce peste orice - asta ar fi fost o poveste cu un personaj misto. Dar cum si Inarritu e artistu pizdii decide sa infloreasca peste povestea asta pe ici si pe colo mesaje macrocosmice despre dificultatile artisticaraiei si insereaza niste monologuri diatribice vizavi de varii critici sau persoane neintelegatoare care nu inteleg ca a fi artist e greu. Drept pentru care filmu asta ajunge in niste momente in niste limite extrem de dubioase de fie-ti mila de mine de artist ce sunt ca e greu. Ceea ce e destul de inacceptabil cam din orice punct de vedere si-ti da subit un jet de jeg spiritual in tine intr-un film care altminteri ar fi putut fi chiar ok. Apoteoza cerutului de mila se intampla intr-un duel Michael Keaton cu cea mai critica critica de teatru in care asta-i explica ce pizda lasa e ea ca critica si ce suflet brav si nobil e el ca se risca si creeaza. Moment in care filmu se cam duce fara drept de apel fix in pula, cam exact asa cum se intampla si in Lady in the Water in care Shyamalan decide sa faca aceeasi manevra si sa-si bage un critic de film in film pe care sa-l atace, manevra care a marcat si ultimu moment in care cineva l-a mai luat vreodata in serios pe Shyamalan. Cert e ca daca ajungi sa ceri mila pentru filmu tau in film esti praf, degeaba, si-ti aneantizezi orice soi de alt efort pe care-l faci. Deci filmul mie mi-a fost simpatic spre foarte simpatic pana cand personajele au fost deturnate in slujba mancatoriei de cacat pe care Inarritu a tinut s-o faca cat de explicita posibil, ca parca-i era frica ca daca manca cacat ceva mai subtil nu se prinde lumea. Astfel incat in ultimele ~30 de minute filmul reuseste o pirueta destul de abila in care se deplaseaza de la a fi un film destul de legit despre fame crazyness la a fi un film despre cum sa mananci cacat ca un muist si ce greu e sa fii Inarritu.

Clouds of Sils-Maria (2014) - Asta in contrapunct cu Birdman, un film mai serios si matur si frumos despre varii probleme din domeniul artistic actoricesc, cu o Juliette Binoche actrita faimoasa cu intrebari si probleme, pe numele ei Maria. Maria a jucat in tinerete intr-o piesa care punea doua femei indragostite, una de vreo 20 si una de 40, sa se bata cap in cap, pentru ca aia mica o tot joaca pe degete pe aia mai batrana si dependenta. Si cum au trecut 20 de ani, Maria se gaseste acum in postura de a juca nu rolul rebelei tinere je m'en fiche cu smecherie, ci ala de femeia jucata pe degete disperata de niste sentiment tanar. Ce face Assayas cu asta e un soi de sah emotional destul de milimetric si excelent executat de Juliette Binoche pe masura ce se lupta cu a-si accepta rolul asta opus. Filmu se intampla in munti in Sils-Maria si n-are nici o legatura cu Nietzsche decat daca vrei tu neaparat sa aibe. Da' pentru ca se intampla acolo in munti primim asadar varii slide-showuri cu landscape muntos elvetian si cetzuri care se extind ezoteric printre vai si te invita la diverse interpretari pe care totusi nu si le voaleaza niciodata pana la capat. Asta pesemne ca e un soi de maturitate in regie, in care filmul iti face asa un soi de dans gratios in juru potentialelor semnificatii si nu se caca-n farfuria ta ca Birdman. Adevaru e ca filmu asta e cumva dincolo de alte lucruri extrem de elegant in lucrurile pe care le face. Langa Juliette Binoche se gaseste destul de in perpetuitate asistenta ei, Kristen Stewart, care e cam spot-on aici, si filmul are niste jocuri extrem de misto in care ele tot repeta piesa intre ele doar ca la un moment dat nici nu-ti mai dai seama daca ele acum chiar vorbesc sau daca-si dau replici din piesa? Si la un moment dat Kristen Stewart si dispare fara nici un soi de justificare. Pesemne ca exista o linie pe care poti s-o trasezi daca tii mortis, da' cumva uneori lucrurile sunt ok si doar sugerate.

Hector and the Search for Happiness (2014) - Un film fara nici un dumnezeu pe care l-as folosi mai degraba ca sa ma pornesc in rant-u ce urmeaza ca la asta ma gandeam in timp ce-l vedeam.

Rant deci. Ce m-a enervat cumplit de tare in legatura cu toata mizeria cu Pharell si Happy-u lui pe care l-am tot auzit fix in perioada in care mi s-a dat sa parasesc tara lu dumnezeu America, este ca e una dintre apoteozele comodificarii fericirii. Asta nu suna ok in romana. Comodifying happiness, un demers care e distopic de avansat in U S and A unde toti sunt invatati de la varsta de happy meal ca ei sunt fericiti intr-o asemenea masura incat sa le dezbati fericirea si pozitia e echivalent cu a-i scuipa in ochi. Da' la ce pula mea atata happy? Da' cine ti-a spus tie c-ai venit pe lumea asta sa fii happy? Asadar frenezia asta cu oameni urlatori de cat de fericiti sunt ei in lumea asta de cacat s-a extins international ca pula si cumva involuntar umoristic. Rezultatu fiind palestinieni care sar in sus sa cante ce fericiti sunt ei. Mie asta mi se pare umoristic ca pula ca Happy-u lu Pharell nu e decat inca o bucata de puzzle in propaganda americana directionata catre poporu de zombii care trebuie spalat pe creier ca e fericit. Si ce-i drept, putine lucruri sunt mai eficiente in a spala pe cineva pe creieri decat sa-l convingi ca e fericit, ca atunci sursa obedientei devine eminamente interioara dintr-un spirit de autoconservare a unei fericiri contrafacute. Lucrurile care ne supara trebuie eliminate din orizont, nu din lume, ci din orizont, astfel incat sa fie totu foarte clar ca suntem fericiti ca pula. O lume de fericiti. La fel ca la toate mecanismele avansate de propaganda in masa e ceva foarte fascinant la cat de abil e aparatu asta american in a-si retardiza subiectii. Da' cu atata abilitate n-am mai vazut. Io cand am plecat din state ma simteam de parca am plecat din Korea de Nord, o lume din-asta care n-are nici un soi de angrenaj in nimic real dincolo de dictarile capitalisto-fericite care beneficiaza de o asemenea ubicuitate incat sunt complet implacabile. Ca orice mecanism de propaganda care se respecta. Cumva de-aia mi-a fost si foarte greu sa dispretuiesc americanii de prin juru meu pentru ca pareau cu totii victime de bun simt ale unei monstruozitati pe care n-au absolut nici o sansa sa o identifice atata timp cat sunt nascuti si crescuti in societatea aia. Belly of the beast.

Si revenind la mizeria asta de film cu Simon Pegg in care el e un psihiatru londonez perfect asezat care-si da seama ca el de fapt nu stie ce-i aia fericire ca sa le zica pacientilor cum sa fie fericiti, drept pentru care porneste intr-un voiaj in juru lumii in care are tot soiul de intamplari extravagante si cu personaje extravagante si extravagantza. Nu ma gandeam ca poate cineva are indeajuns de multa nesimtire incat sa faca un film din-asta atat de reteta (si cu Simon Pegg of all people) in care albu trece prin culturi variate si da peste femei bolnave in avion care-l invata lectii de viata si dupa aia se intoarce acasa unde-si da seama ca el de fapt acolo e fericit. Projectile vomiting e lucru lu care m-a tot facut sa ma gandesc filmu asta pe parcursul lui cel lung pe masura ce-mi dadeam seama ca sunt victima unui roman shower. M-am gandit ca poate Simon Pegg e un soi de garant pentru ceva totusi nu atat de mizer, ca a fost dureros si sa-l vad p-asta jucand tot umectat de dramele educationale ale personajelor culturale. Da' dupa asta Simon Pegg nu mai e garant pentru nimic, atata cacat sa manance, pesemne ca nu-i un actor asa de stralucit pentru ca in niste momente vezi cum exista o farama de constiinta acolo in capu ala al lui care-si da seama in ce hal mananca cacat cu lopata. Si asta face lucrurile si mai dificilie. Acuma n-are decat sa joace in filmele lu Inarritu. 

hoe #3

The Theory of Everything (2014) - Pe multe liste ca fiind unu dintre cele mai bune filme ale anului, o alegere dubitabila. Nu-i neg valoarea ecranizarii valorii lu Stephen Hawking, da' asta nu-l face neaparat un film teribil de bun cat mai mult spre document necesar. Prima jumatate a filmului e destul de misto facuta si de efect, cand lucrurile trec insa in hardcore wheelchair acting filmu-ti cere destul de masiv sa-ti deschizi toti porii receptori de wheelchair drama. Undeva pe-acolo sunt din pacate niste momente extrem de cringy pentru ca toate ca toate e tare dificil sa scoti ceva tearjerking real in scene dramatice in care Microsoft Sam ii da liber sotiei sa-l futa pe baiatu de la biserica. Poate nu mi s-a extins mie sentimentu chiar pana acolo? Desi ma cam indoiesc, ca sentimentu meu e destul de elastic. Astfel incat ultima jumatate e mai degraba un omagiu (just si toate cele) unui individ care a reusit sa faca trei copii putand sa-si miste doar vreo 2 degete. Filmu asta macar elucideaza acest mare mister intr-un moment in care un prieten il intreaba pe Stephen Hawking cel carat in brate daca lucrurile mai functioneaza in continuare si el ii raspunde "different system, automatic". Niiiiiice. You go Stephen Hawking you, you playa.


Submarine (2010) - Film extrem de simpatic extrem de eficient in a ilustra niste praguri extrem de apocaliptice in viata unui pusti de 15 ani, Lloyd. Lloyd cel singuratic se intreaba la inceputu filmului pe marginea marii cam ce lucruri o fi. In scopu aflarii i se servesc niste drame definitorii ca problemele conjugale ale parintilor si o pasiune pentru o anumita domnisoara imbracata in rosu. Personaju asta e totusi extrem de misto pentru ca il vezi cum incearca sa rezolve toate problemele vietii la capacitate maxima si cum toate motorasele din capu lui de 15 ani functioneaza in perpetuitate la toti cilindrii. Filmu preia frenetismul de altfel foarte calculat al individului si-l transpune destul de spectaculos intr-un montaj care pare sa fie intotdeauna cu un pas inaintea ta. Si nu numai montajul, da' filmu face intr-una niste chestii extrem de misto cum ar fi varii momente self-reflexiveness si film within a film intr-un faux-Super8 care este "the Super8 footage of memory". Si cam face toate lucrurile astea intr-una in niste imagini destul de superbe. Deci na, ce pot sa zic, filmu asta e straight up soul food, si daca ar fi fost vreun 2010 acum pesemne ca asta ar fi fost unu dintre cele mai bune filme din anu ala.


Enter the Void (2009) - Gaspar Noe e unul dintre aia cam o mana de regizori in viata care inteleg potentialurile maxime ale cinema-ului si actioneaza in consecinta. Filmu incepe cu un generic-viol cum eu n-am mai vazut sau primit. Gaspar Noe isi propune sa-ti stearga creierii din primele secunde ale filmului si te pune sa te intrebi daca cumva asta e momentu in care descoperi ca esti de fapt epileptic. Daca nu esti epileptic ce urmeaza e un trip destul de dement a carui justificare pesemne ca se regaseste doar in existenta lu Gaspar Noe. Dincolo de justificari redundante filmu te tine intr-o dementza vizuala careia nu-i scapa mingea niciodata in 160 de minute. Nu stiu daca poti sa ceri mult mai mult de la un film. Sunt si 160 de minute presarate cu bunaciunea dumnezeiasca de Paz de la Huerta care se prelinge libidinos pe-aici sau suferind pe-acolo, dar ce-i important e ca face toate lucrurile astea intr-o mare majoritate dezbracata. Asadar filmu isi atinge apogeurile Gaspar Noeice spre sfarsit cand Gaspar Noe considera de cuviinta sa-ti dea un cumshot in ochi cu spiritu fratelui care se reincarneaza in pizda surorii. Si cu toate astea probabil ca-i unu din cele mai bune filme facute vreodata.

Burden of Dreams (1982) - Documentar despre cum sa fii dement si Herzog in jungla. Filmu ilustreaza ceva din culisele nebuniei lu Herzog care s-a chinuit 4 ani sisific sa faca un film despre un Kinski sisific care incearca sa treaca un vapor peste un munte, Fitzcarraldo. E o poveste destul de fascinanta despre cum sa nu te dai batut nici in ruptul capului cand te afli in anu 1980 si in Amazon. Stiam povestea, care chiar e foarte spectaculoasa, eram doar curios cam care era atitudinea lu Herzog vizavi de toate lucrurile care se intamplau acolo. Si intr-un moment in care aborigeni in juru lui incep sa moara ca sa-i ridice vaporu lu Herzog, incepi chiar sa-ti pui niste probleme destul de serioase despre ok, auteur nebun et al dar what the fuck. Asa ca mi-era frica sa nu devina cumva caricaturist si deci cumva nul cu artistu disperat complet sa-si faca arta. Insa in momentele cele mai nasoale Herzog reuseste sa scape de caricaturism si-l vezi pe om cand e intrebat la sfarsit ce-o sa faca dupa ce termina cu Fitzcarraldo si el zice "I shouldn't make movies anymore. I should go to a lunatic asylum." Si de fapt si mai important, zice in ultimele 5 minute ale filmului, dupa toate dementzele pe care le-ai vazut, "Even if I get that boat over the mountain and somehow I finish that film, anyone can congratulate me and try to talk me into finding it marvelous, but nobody on this earth will convince me to be happy about all that, not until the end of my days". Deci mda, still, love to the Herzog.

Si apropo si de Gaspar Noe si ce face el si cinema in general, ultima chestie pe care o spune Herzog in filmu asta e una din formularile destul de perfecte despre the drive to make movies

"It is not only my dreams. My belief is that all these dreams are yours as well. And the only distinction between me and you is that I can articulate them. And that is what poetry or painting or literature or film making is all about. It's as simple as that. And I make films because I have not learned anything else and I know I can do it to a certain degree. And it is my duty because this might be the inner chronicle of what we are. And we have to articulate ourselves, otherwise we would be cows in the field."

ho #2

Little Birds (2011) - Din categoria filme cu Juno Temple, cautionary tale la limita de finut executat, cu niste puseuri de landscape, si personaje-n vant foarte bine filmate, undeva in zona de sundance movie cu teen drama incercat un pic edgy, da' cand e cu Juno Temple e frumos. Juno Temple e intr-un orasel micut de pe langa Los Angeles si se plictiseste dupa ce taica-su s-a sinucis, drept pentru care cand gaseste niste skateri tatuati intr-o piscina goala decide sa caute niste hardcorism, ca viata cu mama trista semi-alcoolica e cumva nesatisfacatoare, da' cand e cu juno temple e frumos.

Reservation Road (2007) - Revazut pentru ca Jennifer Connelly. Care e foarte buna in film. O poveste despre doua cupluri intersectate la intersectia in care Mark Ruffalo da cu masina peste copilu lu Joaquin Phoenix si cum cei trei indivizi implicati in chestie reactioneaza. Filmu pare sa construiasca ok un timp dupa aia pare sa cam ramana fara idei si tensiuni, in ciuda subiectului si arcului si drept urmare fasaie destul de urat si degeaba la sfarsit, motiv, pesemne, si pentru care nu tine nimeni minte filmu asta in vreun fel. Virtuozitate actoriceasca de la Joaquin Phoenix si Jennifer Connelly indeed, da' cumva date in vant atata timp cat filmu se termina atat de degeaba de parca nici nu stie de ce s-a terminat. 

Fury (2014) - In primu rand mi-e rusine ca am vazut filmul asta, in principal pentru ca mi-era clar de cand am vazut posteru ca doamne dumnezeule de ce dracu mai face cineva in continuare filme cu nazisti si bravi americani? Insa intr-un moment de braindead-uiala maxima m-am riscat cumva si pentru ca exista o sectiune de oameni confuzi care lauda filmul asta si eram curios cat de rau poate sa fie. Si mda e un cacat degeaba menit sa reaminteasca de sacrificii americane si suflete nobile care se bat cu nazisti in tanc si pula mea. Brad Pitt bradpituieste pe-acolo, ei stau in tanc, sunt camarazi, unu-i fraier, viata-i grea, razboiu-i greu, pizdele-s putine, dupa aia-s multe, dupa aia-s moarte, fraieru invata camarazenie, invata spirit de sacrificiu, si invata ce-i aia sa te bati din tanc. Dramatic. Nici n-ar trebui sa scriu nimic de filmu asta la halul in care aveam deja quota-u umplut cu cacaturi de genu asta pe viata. 

Men, Women & Children (2014) - Nou film al lu Juno / Up in the Air / Thank You for Smoking Jason Reitman. Segmentat in bucati despre niste varii cupluri si indivizi de la Adam Sandler la copii de 15 ani care cumva isi rezolva problemele vietii alea care au existat dintotdeauna prin intermediul tehnologiilor noi cum ar fi laba la calculatoru lu fi-tu ca al tau e plin de adware. Lucrul chiar interesant la filmul asta e ca integreaza in film intr-un mod estetic ok si cel mai hardcore ce inseamna texting/facebooking si in general virtual life-ing in ziua de azi si mai ales in medii din-astea social intense cu adolescenti de 15 ani. Astfel incat e posibil in ziua de azi sa-ti trackuiesti si log-uiesti fiica in toate felurile posibile daca asta e ceea ce-ti doresti, pentru ca adevaru e ca pesemne ca pentru unii parinti indeajuns de nebuni sa-i dai un iphone lu fii-ta inseamna de fapt sa-i pui un gps tracker cu care sa-i scrutinizezi fiecare miscare cu acuratete digitala. Asta e unu din lucrurile care mi s-au parut cel mai frapante la filmul asta ca pesemne ca chiar exista parinti de genul asta cu lopata iar tehnologia e categoric indeajuns de avansata sa fii intotdeauna full NSA CIA pe fii-ta. In rest diverse probleme de adolescenti singuratate si MMORPG executate nici prea bine nici prea rau, asadar e un mozaic d-asta cu probleme sentimentale care are plusu de niste fetze foarte ok si cumva pentru prima oara o integrare eficienta a modului in care chat-urile complementeaza destul de masiv o viata sociala adolescentina acum. 

Whiplash (2014) - In primul rand extrem de lowbudget. Atat de low-budget incat nu si-au permis nici macar extrashi sa fake-uiasca sali de concert pline pentru toate concertele dubioase de jazz care se tot intampla in film, astfel incat toate lucrurile astea care ar necesita un oaresicare buget sunt destul de trisate din poigne din filmare. Filmu e despre un baiat de 19 ani care vrea sa fie cel mai baterist baterist in conservator si ajunge la cel mai dur profesor J.K. Simmons care in principiu e varianta muzicala a sergentului din Full Metal Jacket si intr-un limbaj la fel de eficient si colorat divers. Astfel incat jumate din film J.K. Simmons urla la gros-plan lucruri hardcore si cealalta jumate Miles Teller (of The Spectacular Now) cel de 19 ani incearca sa dea din ce in ce mai tare-n tobe. Dubios e ca din minimalismul asta narativ destul de extrem filmu reuseste sa creeze mai multa tensiune si personaje decat majoritatea filmelor alora care-si permit extrashi. Partea misto e ca filmu incearca foarte putin sa-ti dea un soi de thread narativ conventional pe care sa poti sa-l urmaresti mai ca vita si ca cumva filmul progreseaza in perpetuitate in momentele astea de punct contrapunct dintre JK Simmons cel dement si invatacelu care se straduieste sa(-si) arate ca he has what it takes. Astfel incat filmu in mod placut surprinzator e foarte putin o poveste de from baterist rags to baterist riches ci mai degraba un focus pe doua personaje destul de maniacale care se intersecteaza intr-un mod pana la urma oportun.

filme ho ho ho edition #1

vazut filme en-gros

The Grandmaster (2013) - Vara asta am vazut in sfarsit In the Mood for Love si m-a dat de complet pe spate stiind cantitatea infinita de hype din spatele lui. Grandmaster e un film Wong Kar Wai cu batai si Ip Man si oameni care se bat, si e exact cam cum te-ai putea astepta. Mi se pare ca in mod dubios nu stralucesc cam deloc scenele de bataie din film ci par destul de standard asian fighting, doar ca toate bucatile cu poveste si lucruri si sentimente sunt intr-adevar stilizate foarte WKW. Asa ca iese un film cu batai stilizat WKW, ceea ce nu-i deloc cel mai rau lucru din lume, da' aici WKW nu si-a propus sa-si reinventeze cinema-u cat sa arate niste baieti cum se bat. Si o face ok. Cu asteriscu la parerea asta ca io am adormit de vreo 2 ori in timpu lui.

Maleficent (2014) - For all the pretty colors, for all the pretty girls (???). Asta nu. Maleficent e un film Disney destul de ok care-si propune sa ilustreze coruperea sufletului cand cineva iti taie aripile cu cutitu si dupa aia tu trebuie sa construiesti in jurul tau un gard gigantic de spini si incepi sa-i terorizezi pe oamenii din juru tau si te asezi pe tronuri ca e intuneric. Astea toate lucrurile se intampla foarte la propriu in film, ca Maleficent obisnuia sa fie o zana de treaba pana cand muistu din District 9 a venit cu cutitu si i-a taiat voiosia. Ce-am vazut io bucati animate din filmu animat vechi aratau o Maleficent cam destul de hardcore si Angelina Jolie pare ca se chiar straduieste si in consecinta face o treaba destul de onorabila. Deci povestea e ok, and then there's all the pretty colors.

Boyhood (2014) - Habar n-aveam cum sa ma astept sa arate asa o chestie in care urmaresti pe cineva 12 ani si-l fictionalizezi da' eram foarte curios. Marculescu a scris deja cu acuratete cam tot ce era de zis despre film, as mai zice doar ca iti da intr-adevar o senzatie cam foarte unica. Sa vezi cresterea unui aceluiasi individ pe o perioada atat de lunga de timp, si s-o vezi cu ochii tai si sa-l vezi pe om cum creste iti da a pretty unprecedented god-like perspective si anvergura asupra timpului in general. Asa ca as zice ca Boyhood is pretty godlike.

Horns (2013) - Asta film vazut la categoria ca vreau sa vad cat mai multe filme cu Juno Temple care nu-s complet retarde. Eram destul de pe gard in legatura cu in ce masura e asta complet retard sau nu. Si s-a demonstrat ca e destul de aproape complet. Ceva foarte in neregula din regie acolo, ca sa nu zic ca cu tot filmul in sine, de niste momente prelungite dubios, de o structura cu flashback-uri presarate la lungimi si intermitente de-ampulea care-l fac sa para ca se tot inneaca pana cand la sfarsit vine si vrea sa-ti dea niste impact. Niste melodii folosite pe-acolo destul de nerespectuos si degeaba. Daca n-ar vrea sa fie atat de ambitios (intr-un mod dubios), poate s-ar fi putut culca linistit la categoria film B care na, mortii lui. Da' el incearca sa faca lucruri si cu ingeri si diavoli si dragoste transcendentala si sentiment pe care pe alocuri pare ca si-l ia mult prea in serios ca sa poata sa-si pastreze comfortu de omagiu film B.

The Drop (2014) - Film facut dupa ceva scris de Dennis Lehane ce n-am citit si nici n-am vazut si nici nu stiam ca filmu asta exista, el fiind aparent si de fapt ultimu film in care apare James Gandolfini. Si regizat de un regizor care parea destul de non-retard si ne-hollywoodian, belgian chiar, si scenariul tot scris de Dennis Lehane care si-a expandat propria scriitura mica numita Animal Rescue. Filmu se cam balbaie un pic pe ici si colo da' Tom Hardy joaca destul de excelent si cumva opus majoritatii lucrurilor in care l-am vazut pentru ca aici e un personaj extrem de internalizat. El joaca foarte bine si personaju e scris foarte bine. Dennis Lehane cam fix la asta exceleaza si anume personaje cu trecuturi foarte complicate si ingropate, cu oameni care au niste lucruri pe foc pe undeva prin adancimi. Si filmu are un ritm cam greoi, da' atmosfera e destul de acolo cat cuprinde, cu tot cu sfarsit as zice ca poate e un pic underwhelming si se simte o mana destul de literara la scriitura da' all in all cam carat de Tom Hardy.

Elephant (2003) - Am reusit sa nu-l vad atata timp si am senzatia ca asta e un film care a beneficiat foarte tare de momentu in care a fost facut, in care abordarea asta mega periferica si subtila a beneficiat de tensiunile care existau in aer la momentu respectiv. Nu c-ar fi un film prost acum, da' cred ca puncta la capitolul asta atunci si apasa butoanele care trebuie intr-un mod inteligent. Altminteri, destul de de efect, imagini plutitoare de contemplat nevinovatia rapita in mod samavolnic.

Si acuma ma opresc c-am folosit cuvantu samavolnic.

Toto si surorile lui

Nu stiu daca mai exista alt film romanesc despre tzigani ca Toto si surorile lui.

E un documentar despre trei copii de 9 (Toto) / 14 / 17  ani care raman singuri in mizeria Ferentariului dupa ce mama lor merge la puscarie pe motiv de distribuit heroina la alti amarati din zona. Ei sunt tzigani. Nu-mi vine acum sa ma joc de-a nomenclaturistu. Ei sunt tzigani rromi da' sunt in primu rand niste copii. Copiii nu se nasc nici tzigani, nici romani, nici buni, nici rai (dincolo de niste mosteniri genetice patologice poate), oricat de mult le-ar placea unora sa creada chestia asta sau oricat de mult mai confortabil e gandu asta. Copiii se nasc oameni, si oamenii daca se nasc si cresc in case cu fiinte mizere needucate a caror solutie ultima pentru viata e sa-si injecteze cata stare de bine pot periodic sa infunde intr-o siringa, atunci oamenii aia nu au foarte multe sanse sa ajunga sa faca altceva decat ce au vazut crescand.

Filmul ii urmareste pe cei trei copii pe o perioada de vreo 2 ani intr-un stil documentarist destul de observational pur, insemnand ca cel mai adesea camera e acolo ca un simplu martor la vietile copiilor astora. Copiii initial stau toti trei intr-o garsoniera jegoasa fara utilitati (in afara de curent), in care vedem ca in fiecare seara, ca dupa ceas, se preumbla un numar nedefinit de indivizi care gasesc de cuviinta ca cel mai bun loc in care sa-si injecteze heroina e langa copilul de 10 ani si surorile lui nu mult mai breze. Din perioada asta filmul produce niste cadre pur si simplu perfecte in oroarea pe care o produc, nu numai din pricina actiunii, da' estetica cadrelor in sine pare imprumutata din niste tablouri dintr-un infern al copilariilor. Toto se joaca cu o sarma groasa la prim plan in timp ce in spatele lui doi se injecteaza. Toto tot intreaba, jucandu-se cu niste ochelari, "aici scrie sport, nu?" intre doi heroinomani care nici nu-l vad, prea ocupati fiind sa se certe pe cum sa scoata ultimele faramite din punguta cu praf. Si intrebarea se tot repeta. Toto primeste niste atentie dupa ce acu intra-n gatu unuia dintre ei si-i injecteaza niste liniste. Filmul in general, in ciuda stilului lui observational, nimereste niste cadre de o estetica care l-ar face si pe cel mai constiincios DP gelos. Dincolo de cadrele cu Toto e unu cu fiica mijlocie asteptand la semi-apus eliberarea celeilalte surori in fatza penitenciarului si finalul care mai perfect de atat pur si simplu nu se putea.

La un moment dat i se si da o camera surorii mijlocii, pe numele ei Andreea, cu care sa mai filmeze ea, ceea ce e o chestie care se tot intampla in documentar de cand cu posibilitatile digitale si o tendinta foarte misto. Acolo unde camera mare nu are si nu ar avea cum sa aiba acces, filmarile din camera Andreei vin ca o complementare excelenta si foarte necesara pentru un film care-si propune sa-si puna trepiedu in mijlocu vietilor oamenilor astora.

Undeva dupa vreo 15-20 de minute de film se intampla un raid ale carui imagini sunt oferite cu gratie de brigada Antidrog, iar in raidul asta sora cea mare Ana e luata si dusa la puscarie. Si din perioada asta filmul produce niste cadre destul de perfecte cu surorile in sala de judecata, Andreea in spate, Ana in fatza la prim plan emotionata si rusinata pesemne de circumstantele in care-si revede sora mai mica. Copiii astia trei au niste moduri extrem de diferite si pe alocuri diametral opuse in reactia la mizeriile care li se intampla. Toto se inscrie intr-un club de dans unde invata sa faca miscari de robot si castiga si o competitie cu asta, prilej cu care filmul il arata inconjurat de o familie de data asta compusa nu din heroinomani, Andreea devine constienta de faptul ca toate lucrurile care i se intampla sunt profund in neregula, ceea ce incepe sa o macine si ea incepe sa tradeze niste emotii si tristete - e acuzata ca-si plange de mila, i se spune ca trebuie sa fie tare, ca trebuie sa fie a dracu, ca asa e viata grea - iar cea mai in varsta, Ana cea de 17 ani, avand sansa de a sta in caminul de copii cu ceilalti doi, dupa ce nu reuseste sa se inscrie la un curs de pregatire de ospatar pe motiv ca trebuie sa-i semneze mama (care din pacate e indisponibila si-n puscarie), ajunge intr-un final heroinomana si ea, izolata in apartamentul acum extra mizer din care au fugit ceilalti doi, singura cu drogu. E o scena in care Andreea o confrunta cu camera ei mica in mijlocul siringilor acolo care-ti rupe toate sufletele cand asta mica o tot intreaba de ce te droghezi? Si totusi heroin answers to no one si intr-un final fata devine mult prea enervata de toate intrebarile astea si-i da peste camera. Ana, dintre cei trei, e pesemne aia care a fost expusa mult prea mult timp la mizeriile vietii cu mama cea traficanta ca sa nu cada in aceeasi gaura neagra. Ceilalti doi par ca au alte sanse ca-s mai mici.

Si uitandu-ma la film asa, si nu intamplator ci datorita montajului abil pe care-l face Nanau care taie de la Toto si surorile lui inconjurati de drogati, la ei incercand sa solutioneze 2+2 si sa citeasca alfabetu, ma gandeam cum o fi sa trebuiasca sa fii copil functional in clasa si sa poti sa fii atent la lucrurile astea si sa inveti ceea ce pare de o abstractie complet inutila cand viata ta arata asa? Cand tu trebuie sa solutionezi care numar e mai mare decat care cand in capu tau pluteste miros de heroina de azi-noapte cand unchii tai se injectau unu pe altu langa tine. Poate cand esti mai mic ca Toto lucrurile astea nu-ti plutesc in cap sub forma de ganduri inca, da' Andreea tot e urecheata ca nu e atenta la ce-ar trebui sa invete.

Filmul asta prin existenta lui dizolva doua mituri in care societatea romana crede cu aproape mandrie: 1. ca tiganii sunt asa cum sunt ca asa sunt ei, oameni de cacat si 2. ca drogatii, si mai ales heroinomanii, sunt cum sunt ca asa sunt ei, oameni de cacat. Atitudinea asta fata de problemele astea doua cu care se confrunta cam orice societate (daca nu-s tigani sunt negri/mexicani/minoritati) e una care tine de confort mai mult decat vreun soi de legatura factuala cu realitatea. E mult mai confortabil sa crezi ca aia-s pur si simplu prosti, muisti, oameni de cacat, si d-aia sunt asa, si-ai rezolvat-o, nu trebuie sa-ti mai pui nici un soi de problema. Pe cand in realitate e pur si simplu o problema de saracie si e o problema de educatie, si astea doua merg mana-n mana. Indivizii care au senzatia ca oamenii se nasc pe lumea asta cu sanse egale si prolifereaza absurditatea asta sunt de obicei aia nascuti cu iPhone-u-n gura. Exista o natiune intreaga cladita pe iluzia de equal opportunity numita the American Dream - iar daca nu ti-a iesit, n-ai muncit destul de mult, o mantra perfecta pentru detinatorii de bani din lumea asta cu care sa-i spele pe creieri pe aia "mai putin muncitori".

Revenind in gradina noastra, Ana, si tziganca, si saraca, ajunge deci heroinomana. In tarile mai civilizate dependenta de heroina e tratata ca o boala, asa cum e si normal sa fie, motiv pentru care scena dintre Andreea si Ana e cu atat mai zdrobitoare, ca vezi marginile custii chimice in care sora cea mare si-a bagat creierul ca raspuns la o viata eminamente de cacat. De ce ar trebui tratata dependenta de heroina ca o boala? Daca trebuie sa tii in carca o greutate de vreo 200 de kile si incerci s-o tot ridici pana ti se rup si mainile si spatele, nu trebuie sa iei niste medicamente? Sa ti se dea niste ingrijiri? Sau zicem pur si simplu ca eh, asta-i prost, n-avea oasele tari, incheieturi proaste, da-l in morti. Si creierul permite o cantitate limitata de lucruri pe care tot poate sa le ridice si sa le sustina pana cand se rupe, iar atunci cand se rupe si esti in Ferentari si nu poti sa incepi sa mergi la psiholog sa discuti despre copilaria ta si sa iei xanax, rezolvarea imediata e la colt de strada si costa cat o shaorma. Oamenii care ies ok din vieti de genul asta sunt exceptiile, nu regula.

Deci din nou, demonizarea oamenilor astora e pur si simplu o chestiune de confort propriu si tine si de o oaresicare educatie care ar releva ca lucrurile sunt, intr-adevar, ceva mai complicate. Da' de ce-ai vrea sa stii ca lucrurile sunt mai complicate cand poti pur si simplu sa urasti si sa-ti vezi in continuare de viata ta nestingherit?

Doar ca filmul asta nu te lasa. Strutz sa fii si capu in pamant sa ti-l tot bagi, da' nimic nu-ti releva umanitatea unui individ mai empiric decat prin a te pune intr-o situatie in care te gasesti empatizand subit cu personaje despre care aveai tot soiul de preconceptii. Asta e o functie destul de miraculoasa pe care un film o poate indeplini, iar Toto si surorile lui isi executa ce-si propune intr-un mod complet implacabil.