4x4

O duminica cu 4 filme aranjate dupa dispozitie si capacitate.

Numb (2007) - Film peste care am tot dat peste in niste liste de lucruri interesante sau filme americane underrated. Cumva ma indoiam ca chiar e ceva de capul filmului astuia si pentru ca spectrul real al lu Chandler ca actor e de fapt destul de limitat. Nu toti oamenii care joaca aceeasi mimica 10 ani pot dupa aia sa faca si alte lucruri. Trebuie sa fii poate foarte abil ca sa rupi ritmul indeajuns de bine incat publicul obisnuit altfel cu tine sa nu fie ha ha Chandler is making a funny. In fine, asta nu e nici macar problema principala a filmului, cat o abordare a unei probleme psihologice serioase in interiorul unei formule cat se poate de hollywoodiene. Marele avantaj al filmului astuia e ca tipa care e love interest e foarte buna. Indeajuns de buna incat sa ma faca curios sa vad filmul #3 din ziua asta. Dar altminteri Numb e despre un cineva care sufera de depersonalization disorder si cum intalneste o fata da' din cauza bolii alieneaza fata da' dupa aia isi da seama ca de fapt fata-i tot ce-i trebuie si deci ii trece si boala. Abilitatile lu Chandler de a ilustra depersonalization disorder se situeaza undeva in jur de dat cu pumni in cap de frustrare, ridicat vocea un pic mai mult, si aratat in general neconfortabil. Oricum intr-un final se dovedeste ca Interstellar chiar avea dreptate si love really is the most powerful force in the universe ca-l repara pe Chandler.


The Little Prince (2015) - In primul rand face niste chestii foarte curate si misto din estetica filmul asta. Nu-mi dau seama daca filmele animate in general exceleaza la capitolul asta si eu pana acum nu le-am dat foarte mult
credit cinematografic, sau pur si simplu filmul asta chiar reuseste sa-si imprime niste esente ale povestii in niste geometrii si culori bine calibrate. Povestea pune in contrapunct o lume caricatural corporatista cu una a valorilor copilariei pentru care Little Prince e atat de cunoscut. O fata mica cu o mama uber-corporatista e pregatita sa urmeze aceeasi cale pana cand se muta langa un mos cu o casa geometric non-regulata care face lucruri cum ar fi sa se bucure de viata. Apoi mosul i-l arata pe micul print (ca sa zic asa) fetii, iar fata realizeaza treptat ca nu vrea sa fie corporatista ci copil. Mi se pare ca i se pot reprosa foarte putine lucruri filmului astuia si e destul de induiosator pe de-a intregul.

Uncertainty (2008) - Filmul cu Joseph Gordon-Levitt pe care l-am evitat intotdeauna pentru ca parea pur si simplu prost, vazut acum pentru ca bunaciunea din Numb de mai sus e gagica de aici. Si e o ceva texanca care arata intr-un asemenea fel incat m-am gandit ca mai merita un film. Si din pacate aici fix jumatate din film este o gagica prostuta panicata enervanta. Pentru ca titlul asta de Uncertainty anunta de fapt un gimmick in care filmul se rupe in doua de la inceput si-ti porneste doua povesti paralele care pornesc de la premiza ca ce s-ar fi intamplat daca in momentul ala personajele ar fi ales ruta A sau ruta B. Acuma daca as fi avut cea mai vaga idee la ce serveste aceasta despartire si care e intregul sub care lucrurile sunt reunite, probabil nu mi s-ar fi parut gimmick-u ala complet degeaba, asa cum pare a fi si filmul. Ruta B face un film mediocru despre un cuplu nehotarat daca sa pastreze sau nu insarcinarea, iar ruta A un thriller ceva cu urmariri si impuscaturi de-a dreptul redundant. Aproape copiat cumva destul de brainless din Run Lola Run. Deci gagica e intr-adevar frumoasa da' nu indeajuns cat sa compenseze 45 de minute de Oh Joseph-Gordon Levitt, ce-o sa ne facem? Sunt atat de ingrijorata! Nu stiu exact cine poate sa compenseze asa ceva. Cautarea continua.


Ex Machina (2015) - Spre surprinderea mea am fost hipnotizat de o buna parte din filmul asta. Intr-o lume in care echivalentul unui inventator Google se retrage in munti intr-un mega-mansion fortress of solitude unde lucreaza la AI. Si cheama pe cineva sa-i testeze AI-u sa vada daca trece the Turing test (daca poate sa se uite la The Imitation Game fara sa se infurie). Filmul este insa surprinzator de abil estetic si reuseste sa construiasca o atmosfera misto din doar cateva miscari subite. Iar Oscar Isaac si other guy sunt foarte bine pe roluri cam tot filmul. Singura problema e ca de la un punct incolo filmul o ia cam pe aratura cu scenariul in egala masura subit si se intampla niste defectiuni logice care-i cam compromit intregul. Dar chiar si-asa, pana sa ajunga acolo arata niste imagini destul de potente vizavi de frici umane de cyborgizare prin niste roboate goale care deodata isi decojesc pielea de pe ele.

Si cam in zona in care se intampla asta filmul atinge un apogeu dupa care pesemne ca considera ca si-a acumulat indeajuns capital emotional cat sa se duca direct in pula. Da' nu e chiar asa, si pur si simplu it feels off.

#247

MacBeth (2015) - Momentul in care mi-am ridicat decisiv spranceana in sus a fost a treia oara cand se intampla ceva actiune mediu-groteasca cu injungheri si sangi si filmul taie la un cadru in care personajul e intr-o alta stare, cumva ganditor. Astea sunt genul de lucruri care poate arata bine in teorie but less so intr-o executie mediocra a unui high-concept deja greu de vandut. MacBeth injunghie la rege si sare sange / cut MacBeth pe marginea patului ganditor/disperat / cut back to stabbing etc. Si-o cam tine in vena asta tot filmu. Are niste momente din-astea vag experimentale care incearca sa-ti induca niste mood din intamplari subite de imagini. Ele n-ar fi rele in sine, doar ca mood-ul pe care ti-l insereaza e ceva de calibru si sensibilitate 300. Si ce-i drept, ca 300 arata mai bine decat 300. Nimereste estetica de prafuiala si lanci cumva mai interesant si
mai aproape de comicsuri decat chestia pe steroizi a lu Zack Snyder. Doar ca e Shakespeare cu 300. Si asta e cam dubios.

Oricum nu prea intelegeam ce ziceau in engleza. Si accentele pe text vin in intervale dubioase si nu tocmai ideal implementate. Si mai si furam la bucati din ele traduse in romana. Si atunci e ca si cum auzi juma de melodie si restu o citesti pe note. Stiu ca erau ceva replici tari in chestia asta si am senzatia c-am prins doar cam coada de la vreo 3.

Deci un 300 vag decent, cu addendumul enervant ca isi dovedeste misguidedness-ul intr-una cand de fiecare data cand nimereste un cadru interesant sare repede la unu lung si neinteresant. Way to know your strengths.


I Smile Back (2015) - Un soi de mini-tentativa de Nymphomaniac varianta suburban USA wife starring Sarah Silverman. Are copii si sot si filmul incepe cu ea uitandu-se pe geamul de la baie cum ei se joaca afara in timp ce ea trage pe nas niste intensitate. Si se tot gaseste trasa-n tot felul de lucruri, cum ar fi pula de strain. In momentul maxim atentat Nymphomaniac se masturbeaza pe o carpeta cu jucaria de plus a fiicei care doarme langa ea. Doar ca lucrurile astea sunt in pericol de a da in caricatura impotenta daca nu sunt puse pe fundament personajic bine elaborat. Si aici e cam asa si asa. Sarah Silverman joaca misto si e destul de credibila si se vede ca se straduieste. Da' e ceva un pic off la cum se raporteaza filmul la personaj. Ii da daddy issues si niste lucruri standard si apoi atenteaza niste caldura ca apoi s-o lase singura oarecum blamata. Iar asta nu e teribil de interesant. Si tre sa ai si un pic de niste coaie ca sa faci ceva alftel decat blamant pe tema asta. Si americanii stau foarte prost la capitolul coaie sociale oricum ca-s prea ocupati sa fie ofensati de cuvinte.


Before We Go (2014) - Pentru ca Chris Evans e simpatic si uite c-a regizat si el un film si pentru ca Alice Eve e intotdeauna simpatica intr-un fel sau altul. Deci numai niste simpatici. Poveste Before Sunrise-ish, cu doi indivizi care dau intamplator unul peste altul fiecare la ananghia lui si petrec o noapte in care-si impacteaza vietile intr-un fel sau altul. Inceputul e vag stangaci si formulaic da' cumva rezolva niste lucruri destul de repede astfel incat dupa 30 de minute credeam ca filmul s-a terminat si acum ce se intampla? Amuzant e ca cumva stangacia cu care se executa toata chestia ii da si gradul de ingenuitate de care se bucura.

Bone Tomahawk (2015) - Orice ar fi putini oameni mustacesc asa pe bune cum o face Kurt Russel. Pentru filmul asta argument dincolo de posterul asta cu mustata aia pusa pe treaba nici nu trebuie. Asa ca filmul a inceput si mi se parea ca it's doing a pretty poor job with suspension of disbelief. Cumva camera si lumini amatoricesti si clumzy, un vest salbatic facut pe repede. Da' cumva la modul la care evolueaza filmul ulterior, intr-un survival horror destul de genuine se justifica inceputu ala cam B-series-ish. Niste indieni canibali, ultimul rang de indieni, niste indieni pe care nici indienii nu-i plac, ataca random un stabiliment de pe frontiera si rapesc sotia unui om suparat si pe ajutorul de serif. Asa ca Kurt Russel sefu la serifi cu Patrick Wilson sefu la suparati si inca doi pleaca dupa ei sa-i caute. Misiunea e declarata stupida de la inceput, iar sefu la suparati are si o tibie rupta si merge in carje. Da' onoarea pe frontiera e mare lucru, si daca tre sa te duci dupa canibali, pai atunci trebuie sa te duci dupa canibali. Pe drum se vad niste cadre frumoase ca la destinatie sa se intample un minimum de torture porn cat sa-i puna o caciula horror la calatorie. Si e pana la urma o combinatie destul de misto, sustinuta intr-o parte considerabila de mustata lu Kurt Russel.

Sarah Prefers To Run (2013) - Gasit cumva pe filiera canadiana Villeneuve. Film facut de o echipa de gagici despre o tipa care nu stie foarte multe alte lucruri despre viata ei dincolo de faptul ca ea vrea sa alerge. Ca ea prefera sa alerge. Filmul o urmareste pe fata asta niste timp, cat incearca sa isi avanseze cariera de alergatoare si ilustreaza foarte finut niste oscilatii in viata asta dusa cu ochelari de cal pe cap. Ea se casatoreste cu un random ca sa primeasca niste bani de la stat, refuza categoric orice soi de legatura cu tipul cu care s-a casatorit si locuieste, si intre timp camera sugereaza ca ei i-ar scapara ochii mai tare la femei. Dar fata fiind si ea asa finuta ca miscarile de camera, e destul de departe de a-si asuma asemenea devieri de la traseul normalitatii. Asa ca ea tot alearga.

Filme #243

Paper Towns (2015) - asteptari minimale de la filme cu adolescenti plutind in suburbii plictisite si americane. Un baiat sta vizavi de o fata. O place de cand era mic. Timpul trece si ei nu vorbesc. Ea apare intr-o seara si apoi dispare. Baiatul devine convins ca ea e solutia si ca trebuie s-o caute. Pe drum dispera. O gaseste si descopera ca e irelevanta. Mult mai multa carne pe filmul asta decat media, e si facut dupa o carte. Spre deosebire de feel-good-urile redundant-nostalgice care sunt filmele astea de obicei, aici se atenteaza si ceva vag cinematografic. Personajele tot trec in imagini prin gauri negre si intunecoase ca sa-si gaseasca raspunsurile. Si atunci daca se intampla niste lucruri in imagini bine are automat un oaresicare impact. Deci don't go chasing butterflies. Or go, but don't forget they're butterflies.

The Goob (2014) - un slabanog esuat in ruralitatile Australiene e prins intre un muist tatuat si o mama care suge pula la muist cu sete. Impreuna cu fratele ejectat rapid din poveste incearca sa se zbata in fata unei autoritati degeaba. Dar Goob sta cu un ochi pe ceva care s-ar putea sa fie altceva. Si totusi e tot tras inapoi intr-una. Lipsa de deznodamant a filmului astuia il face foarte onest in niste feluri. Nu-si propune mult mai mult dincolo de a ilustra micro-universul unui pustan facut ping-pong de varii forte mult peste capul lui. Si totusi intre loviturile astea se intampla niste drumuri si lumini si imagini frumoase. Si deci la sfarsit tot pe fuga, tot pe drum, dar si totusi ce culori.

Experimenter (2015) - Despre experimentele atotcitate ale lui Stanley Millgram de prin '61 cand a descoperit vrand nevrand ceva foarte urat despre disponibilitatea naturii umane la a se supune autoritatii, oricare ar fi ea. Asta filozofic cumva s-a rezolvat de mult, da' cui ii pasa ce zic filozofii. Niste fagoti. Dar fagotii au tot discutat despre predispozitia umana la sclavie. Cu cat mai sclav cu atat mai linistit, cu cat mai repede cu atat mai bine. Da si mie o parcela sa sap la ea aici, un patratel imi trebuie si gata. Dar oamenii s-au socat cand slabiciunea s-a dovedit clinic. Altminteri filmul teribil de dubios si nici nu-mi imaginez care a fost ideea. N-as zice ca e chiar ratat, pentru ca de bine de rau se tine in insistenta lui cu estetica asta dubioasa de teatru si decoruri fake si personajul principal vorbind direct la camera. Si daca stiai deja de treburile cu Millgram e macar destul de educational sa vezi cat de multe forte s-au opus descoperirilor lui ca ba, vedeti ca sunteti niste sclavi. Nu domne. Cine io?

Inside Llewyn Davis (2013) - Filmul asta n-ar fi fost cine stie ce daca n-ar fi nimerit cu atata acuratete egocentrismul ala narcisistic de wanna-be artist care n-are multe alte lucruri in afara de incredere in el. Asa ca Oscar Isaac se plimba suparat prin film de colo colo ca oamenii nu inteleg ca el e un profesionist si ca asta e arta lui. Si bine ar fi fost foarte usor s-o dea caricaturistic in asta, da' fratii Coen se plimba pe o linie foarte fina in care-l pastreaza p-asta uman da' cumva eminamente enervant cu ambitiile lui care nu mai lasa loc de nimeni si nimic. Si cu sfarsitul ala in care-l dau complet in circularitate il termina intr-un gimmick pe care-l vand vag ieftin si cu repeziciune. Da' in acelasi timp mi se pare ok pentru ca-si cam asuma pretul. Deci e ok si cu opusuri din-astea mai putin maxim ambitioase, ca dupa cum vedem, prea multa ambitie strica.

The Martian

The Martian is a lazy copy/paste piece of McDonalds shit. That's why everyone likes it. It's the fucking Big Mac. The way you know you like it.

Matt Damon gets uninterestingly stranded onto Mars. Matt Damon is very chill about it. Matt Damon starts video-blogging about how he's gonna do all the shit that he's gonna do. This, interestingly enough, is an even shittier version of cheap voiceovers that aim to spare the spectator of the effort of thinking or processing images on their very own. Rejoice. There are no images to process. Matt Damon cracks a lot of jokes about how he has disco music on Mars. This is so funny. Matt Damon says he is going to "science the shit out of this".  Reddit generation jubilates.

We learn from this movie that it is not so bad to be stranded on Mars, because you can video-blog and sometimes it gets pretty bad but then you yell out "God damn" three times and then everything is jokey again.

You could say that the characters are counterfeit but there are no characters. Just the most ostensive talking heads meant solely to move the surprisingly boring plot along.

At some point it seems like maybe the plan is not going to go exactly as planned. But then someone has another idea of how to save Matt Damon from video-blogging.

Matt Damon says from the very beginning "I am not going to die here". Never has a line like this sounded more like audience reassuring than character voicing.

This film is nothing but a series of constant reassurances that everything is going to go the way you hope it's gonna go.

Everyone relax. This is the perfect burger.

9.5/10

haganietzsche

Fetishizing is focusing on something too intently. You do not have the right. You can only glance over things. This is respectful.

Malick (1)

Badlands - Deci nu-l vazusem. Si cateva lucruri interesante. Primul lucru interesant. Malick era Malick inca de la inceput. Cadrele pe care si le gaseste in suburbiile americane in '73 sunt cam aceleasi care tot rasuna prin filmele lui pana la Tree of Life unde poate-si nimereste evanescenta aia pe care si-o tot cauta prin toate filmele cel mai bine. Curios de curajos totusi pentru un film de debut in '73, nu atat estetic cat ce face filmul cu totul. Filozofii oarecum brute ilustrate printr-un personaj in mintea caruia pare sa bata un vant je m'en fiche-ist puternic, ocazie cu care Malick pare sa-si bata cam toata pula de generatia rebela fara cauza prin asemanarile perpetue care i se atribuie lui Martin Sheen cu James Dean. Modul elegant brutal in care taie macaroana filfizonilor din toate unghiurile e destul de spectaculos. Cred ca totusi cel mai tare lucru la Badlands e halul soptit in care Malick face misto de societatea americana*, intr-asemenea masura incat trebuie chiar sa ciulesti urechile ca sa-l auzi, mai ales american fiind, imi imaginez. Si de fapt sunt pline forumuri de discutii despre filmele lui Malick cu americani incercand sa-i descifreze filmele variind de la "E un film foarte greu de inteles" la "... stai cred ca inteleg... cred ca... vrea sa zica ca... suntem foarte prosti... da... foarte interesant". Da' nah, cum am mai zis, e greu sa te uiti in oglinda.

Si chestia la care ma refer in particular e finalul ala, cu Martin Sheen prins, purtandu-se ca o vedeta, aproape da autografe, o armata in jurul lui si politisti toti curiosi da' tie ce muzica iti place sa asculti, zeule care esti? Si lui vantu-i bate-n freza cu nonsalanta pana la sfarsit, si politistu in elicopter ii zice ba Martin Sheen ba you're one heck of a guy si el e gen bai stiu, daca n-as fi prea cool sa ma doara m-ar durea de ce cool sunt. Si voice-over-ul peste cu Sissy Spacek zicand ca el si atipise atunci cand i s-a dat verdictu de scaun electric. Ca nah. Atat de cool e.

Oricum, atat de rare filmele astea americane din anii 70 si inainte care sa aiba un cap in spate si care sa se ia de societatea americana incat imi vine sa le colectionez. Si Malick o face cu o mana atat de usoara aici incat pesemne ca nici nu s-au prins.

*This post was brought to you buy: Hate America Inc.

Villeneuve (1)

Polytechnique (2009) - Pentru ca vreau sa vad toate filmele lui Dennis Villeneuve pentru ca omul are in mod evident ceva cinematografic in cap, indiferent de ce cum si despre ce face filme. Asta e un film alb-negru de 70 de minute despre university shooting-ul din 1989 Montreal, cand un dement trist s-a hotarat sa impuste femei ca-s feministe. Asa ca eram destul de curios cum abordeaza domnu Villeneuve ecranizarea unei astfel de intamplari.

Si o face vag memorialistic, vag cinematografic-jucaus, fute structura timpului in niste feluri vag reminiscente de Elephant. Respectiv incepe direct cu moneyshot-ul cand intra ala si incepe sa traga, dupa aia sare inapoi si apoi inainte si tot asa. Dar curiozitatea mea era mai degraba vizavi de ce cauta filmul asta totusi el, ca film, si ce vrea sa arate. Si se disimuleaza niste interes pentru varii personaje care sunt prinse-n mijlocul lucrurilor dar de fapt ce se imortalizeaza aici e un soi de mohorare. Filmul in sine este o bucata de tristete. Filmul e destul de suparat intr-un mod destul de matur si rezervat. Dincolo de artificiile structurale se intampla niste imagini destul de bantuitoare cu zapezi in alb-negru. Si, dincolo de melancolii nămetice, sunt vreo 3-4 cadre in film in care camera e rasturnata in varii feluri pentru ca pana la urma sa revina intr-o perspectiva normala. Asta e totusi destul de frumos si e maximum de intruziune estetica pe care si-o permite domnu in film. Pentru ca la sfarsit totusi sa fie un cadru de final un trav lung rasturnat pe un coridor lung de facultate care totusi nu-si revine in perspectiva normala. Si apoi se termina. Si lumea ramane cu susul in jos. Si apoi apare In Memoriam: ... ... etc Deci filmul destul de reusit in a-ti da oportunitatea de a contempla evenimentul si a simti apoi un soptit "mda... nasol"

Din punctul asta de vedere, al unui overview, e ceva mai matur si abil decat Elephant, pentru ca-ti da sansa de un oaresicare catharsis - ce-i drept, e si facut la 20 de ani dupa masacru. Elephant care a fost facut destul de in timp ce socul evenimentelor inca mai rasuna, pluteste mai degraba in absurditatea intamplarii si mocneste de niste nedreptate. Amandoua totusi foarte interesante la capitolul cum sa abordezi o aberatie de asemenea magnitudini.

e târziu

Cat e ceasu?

Am 24 de ani.

The fucking wastelands.

Nu am timp si rabdare. Trebuie s-o vad tot timpul. Trebuie s-o simt la marginile pielii, s-o vad si s-o ating tot timpul. Nu conteaza ca e iluzie. Nu conteaza ca e varianta ieftina. Imi trebuie. De fiecare data. Nu mai am timp. Nu pot sa stau sa aflu. In fata ochilor mei va sta doar ce voi chema. Pentru ca destul. Pentru ca gata. Pentru ca nu mai avem.

The fucking wastelands.

Nu mai am timp. O sa ma scald in lumina ei constant. E reala fix cat vreau eu sa fie reala. La fel ca toate lucrurile.

Dar spre deosebire de timp.

Da' s-a terminat. S-a terminat de cateva ori si se tot termina.

Si tot incepe de fiecare data. Deci cum reincepe? N-are sens niciodata. Si totusi se duce. Normal ca filozofii s-au blocat la timp. N-ai ce-i face. Faptul ca incepe de fiecare data. Nu poti decat sa i te inchini. Iata aceasta forta mai mare decat fortele. Nu e pentru cuvinte. Normal ca s-au blocat.

Ce mistere cosmice sa cauti? Iata, timpul. Si cu asta s-a terminat.

Si dupa aia incepe.

Uite-l cum se duce. Si de fiecare data aceeasi sansa. Si de fiecare data acelasi nu. Nu mai am timp.

Si nici macar nu stiu cat e ceasu. Atata lucru?

are we having fun?

Sometimes at odds with the value of being constantly present. It's really only a matter of whether or not you have a nice place to go to. Happiness as the drug of choice. You get high on your constant ability to choose to be happy. If done correctly, it can be the right kind of madness. Rarely done correctly. Mostly ostriches putting their heads in sand. Difficult to place blame though. Ultimately, as in Infinite Jest, "it is simply more pleasant to be happy than to be pissed off."

Difficult to make a case against pleasantness. But I think I know a guy or two that did. Only the idea is that you go through so much unpleasantness so as to achieve the right kind of madness.

Your madness.

The Drop

Jamie, from The XX, remixing Gil Scott-Heron's I'm New Here

The drop is not something particular to all the shitty music we hear nowadays. Beethoven had drops. Beethoven had sick drops. Dropped it like it's German. It just took about 30 minutes to get to it and you never knew where or when or how it came. They called it, Der Surprisen Droppen.

People don't like surprises nowadays though. Surprises are upsetting. So then you get the drop for sure. You get it when you want it, and you're sure you're gonna get it. Every time a victory. No room for disappointment. No time for disappointment.

I want it now and I want it the way I know I want it. I know me. I'm the guy who likes it how he likes it.

Do not stray from the certainty of The Drop.

Ode to dumbness

One should not go through life worrying that acquiring a vast amount of knowledge will deprive him of his fundamental stupidity. Do not worry. You are dumb. You will stay dumb. No amount of reading could ever correct the sheer force and magnitude that is your dumbness. If your dumbness was a mountain, mere men could not climb it.

So then what use in talking to it? Throwing words at hurricanes.

disparaturi (2)

Capitalism is turning into fascism. I don't know if it already was, or is. This is probably something that can be discussed and is discussed at infinite length in macro and micro terms. But I'm only really interested in the micro aspect. The relegation of personal responsibility by virtue of a higher authority that displaces or dissolves your own system of values. Thus your actions only exist as an extension of the manifestations of a higher power.

Azi am fost muist la munca. Am dat muie si trebuia sa ma simt prost da' m-a durut la pula. Ca nu e treaba mea. Si nici numele meu. Si nici viata mea.

The question of either playing the game, or contemplating it with disdain from afar. The value of engaging in discourse. Null? Only insofar as you forfeit hope. And hope is forfeited. In macro terms. What do, what do. On the other hand, the danger of liking the game too much. Another illusion. Another dream. The question of either being in the dream, or contemplating it with disdain from afar. The question of being alienated with a mask on, or being alienated in darkness.

Only one hope, that of ripples echoing into the distance finding similarly tuned ears and eyes and even then it doesn't really amount to all that much. Other than a beacon constantly emitting a distress signal, looping "There is a way, there is a way, there is a way". Only no one knows what that way is. And no one would tell you. No one could tell you anyway, all the one ways that exist are all custom-fitted to the one carrier. It is not transmittable by words. So then the beacon says "Search, search, search". Even if you don't find it, a life searching is better than a resolved complacency. What people admire in other people as a sort of dignified complacency.

Look at him. He is so calm and collected while shoving piles of shit down his throat from mentally inferior defecators that happen to be the assholes and not the swallowers by virtue of sheer chance. Only they will let you know, there is no such thing as chance, you have simply not worked hard enough. Look at the grace with which he perfectly places the feces into his oral cavity. Such dexterity. Such wonder. His mother takes great pride in his ability to ingest shit. Best in the county, my son is.

How funny then, that pride in distant disdain is just as bad as pride in shit eating.

Filme, cum ar veni

Southpaw - Din categoria filme cu care sa ma pedepsesc. Caci asta merit, filme facute de cocalari basiti care trec de la tristete cu fiica de boxeur la trainig music montage pe muzica de Eminem. Acest Antoin Fuqua, celebrul regizor de la Training Day si alte mizerii care incercau sa fie training day, este un cocalar jegos, ca sa nu ne invartim dupa degete. Filme cu Jake Gyllenhaal mie imi place sa vad. Insa asta e ceva facut intr-un asemenea hal dupa reteta de filme cu boxeuri, incat pe alocuri pare borderline parodie a genului, insa nu e. Nu e. E doar inca un film 0 barat cu from rags to riches to rags to riches. Ahhh ce s-a mai luptat. Si ce-a mai castigat. In viata trebuie doar sa lupti, asta este ideea de retinut. Si faptul ca 50 Cent e un muist.

Calgary - Din categoria pare ca fac un film semi-inteligent la pseudo-profunzimi dar de fapt imi place sa par cool aruncand replici irlandeze in irlandezi beti si multicolori. Coolereanuism pe coasta desertata de irlanda, cu preoti retrasi din vieti pacatoase care-si asteapta pedeapsa. Si ea vine. Film venit de la omu care a facut The Guard, care eu credeam ca este ala care a facut In Bruges. Pesemne ca si el credea tot asta, si de-asta tot face filme care se simt ca rip-off-uri scremute de In Bruges. O pleiada de personaje refugiate in pustietatea satucului irlandez, toti foarte colorati si interesanti si cu personalitati. Exista chiar si un negru. Iata, cata policromie. Bleah. Nici la 14 ani nu gustam asemenea mizerii de filme care se joaca de-a profunzimi in timp ce executa niste teribilisme de toata jena.

Ordinary People - Film din anii 80, mai precis anul 80, primul film regizat de Robert Redford. Lung lung la vreo 2 ore, prezinta problema unui adolescent cu probleme care se regaseste pierdut in idilismul american dupa ce fra-su a murit intr-un accident cu barca. Venea o masina de pe sensu celalalt si a virat si a intrat in ei. O ilustratie onesta a ceea ce inseamna depresie serioasa adolescentina in suburbii americane nu prea exista prin anii 80. Asa ca in ciuda faptului ca filmu asta e destul de dubios pe alocuri si destul de groaznic prin altele, miezul lui se pastreaza destul de pur in tentativa de a-i da legitimitate tristetii generale a individului. Pentru ca tragedia vine la pachet cu maica-sa care cumva il dispretuieste distant, un tata disperat in impotenta si ceva prieteni care nu mai exista. Ce-l face destul de rar, I guess, e ca e portretul unei familii disfunctionale din suburbii care nici macar n-are happy end si nu stiu daca am mentionat ca se intampla in anul 1980. Oricum a meritat umm timpul in care am stat pe spate si m-am uitat la el.

disparaturi

Toata lumea zice intr-una ca viata e scurta. Si dupa aia iti dai seama de fapt ca e lunga. De fapt e destul de lunga. Te grabesti sa ajungi la sfarsitul ei si dupa aia iti dai seama ca oh fuck. Mai e o gramada. Cineva trebuia sa zica ceva. Ca acum e complicat. S-a terminat de vreo doua ori si de fapt tot merge. O fi bine, o fi rau? Si de unde atata inertie? Au terminat la magazinu de inertie, nu mai au. M-am dus ieri si am cerut si au zis. Ca nu. Ca nu mai e. Am intrebat. Mai aduceti? Nu stim, au zis. Baga-mi-as pula. Pai si cum facem? Au ridicat din umeri. Si magazinu de inertie tot romanesc. Deci nu stiu, da' la un moment dat tot tre sa aduca ma gandesc. Ca altfel mergem asa pe fara? Nu cred ca merge mult asa, se strica. Deci sa le mai scriu un mail zic. Sa ma plang.

Fetisizarea diversitatii

Intr-o zi inceata si proasta acum mult timp, am luat decizia dubitabila de a ma uita la Divergent. Si titlul si lungimea il recomandau ca mizeria care este, dar eu rar sunt detractat de asemenea impedimente insignifiante. La fel ca majoritatea greselilor pe care le-am facut in viata asta, si filmul asta l-am vazut din cauza unei pizde. Si anume pizda principala, pe numele ei ala care o fi, pentru ca era simpatica in The Spectacular Now, un film care ilustra decent impasul adolescentin de pasit in lumea post-liceala. Am si scris in ziua aia fatidica in care l-am vazut pe Divergent, motiv pentru care o sa reiau textul aici de lene. 

Divergent - e un film alegorie la, cum ar veni, viatza, si se intampla intr-un viitor distopic in care umanitatea (sau cel putin americanicitatea) e impartita in 5 factiuni care sunt mai mult sau mai putin factiunile dupa care te sorteaza jobenu din Harry Potter. Deci in acest Hogwarts distopic oamenii se impart pe Amity / Dauntless / Abnegation / Erudite / Candor care sunt cam dupa cum le suna numele, respectiv generozitate / neinfricosenie / la sacrificiu / intelectuali / oameni sinceri care aici sunt aparent toti avocati in mod dubios. Shailene Woodley, motivu pentru care am vrut sa vad filmul asta, este, cum ar veni, asa un soi de fiinta ca un soi de fulg de nea, si nu intra la fix neaparat nicaieri ca e cam de toate, asta este ceea ce se cheama Divergent si asta e alegoria cu viata, cum ar veni. Filmul e dupa o carte care pare genu de carte blockbuster consumata de un public literar-ambiguu de femei confuze de 30+ ani. Si filmul e destul de in consecinta, pe langa faptul ca e un pic nesimtit de lung la 2h 20 de min, dar se vrea a fi un soi de epic. Celalalt element care-l facea pe film vag interesant e ca e regizat de tipu care a facut Limitless, un film tot foarte high-concept care intr-un final functioneaza destul de bine. Asta as zice ca e si meritul filmului de fatza ca intr-un fel se ia indeajuns de in serios cu premiza lui, asa cum se intampla si-n Limitless, incat filmul e, if nothing else, destul de privibil. Arata si destul de ok pentru un distopic destul de random, iar alegoria vietii e asumata pana la Dumnezeu, ceea ce e destul de ok, ca nu-ti face constant cu ochiu sa se asigure ca vezi ce inteligent e sau ceva. Kate Winslet e in mod surprinzator villain-u aici, iar pe sfarsit devine cam degeaba si nici nu se termina teribil de inspirat.

Dar cum o greseala vine rar singura, m-am uitat si la Insurgent, care este, iata, sequel-ul apt intitulat de la Divergent. Iar el este atat de prost incat isi extinde mizeria si asupra filmului precedent. Daca atunci in noiembrie mi se parea nu tocmai o crima impotriva umanitatii ce se intampla in filmul ala, sequel-ul m-a razgandit. 

Poate o singura doza de imbecilitate d-asta de divergenta in care oamenii sunt impartiti pe factiuni si personalitatile umane sunt deci explicate astfel, merge. Cand se insista insa in imbecilitatea asta cu atata obstinatie ea devine cam insultatoare. La fel ca majoritatea lucrurilor pe care le emit acesti retardati de americani. In filmul cel de-al doilea divergenta sefa pizda are in jurul ei cativa altii care au fugit cu ea si impreuna toti se lupta cu fortele cotropitoare. Ca niste insurgenti divergenti ce sunt. Niste iconoclasti, niste pesti care inoata in sus pe rau, niste bulangii nenorociti care nu se complac cu sistemul. Niste rebeli. Insurgenti. Si dupa ce se bat tot filmul cu lumea ca rebelii ce sunt, deznodamantul mirobolant al filmului e ca de fapt iata, tot cacatu ala de oras si sistem era de fapt un test sa vada niste unii oameni altii de mai dinainte daca in ciuda faptului ca i-au pus pe toti in niste cutii atat de stramte, ies totusi divergenti si de-acolo, ca umanitatea aia buna care nu conteneste din a erupe in pofida tuturor obstacolelor, ale cele multe. Si deci iata, concluzia mistifianta este ca divergentii sunt de fapt raspunsul la toate problemele umanitatii, si ca divergenta sefa e singura care poate sa deschida cubu umanitatii si sa se uite in el. Daca primul film era oaresicum tolerabil in eforturile lui de a sublinia ca mai exista si oameni care scapa printre crapaturi, glorificarea paroxistica a diversitatii care se intampla in partea asta a doua ii confera statutul de bucata retardata cacat de mizerie americana. Pentru ca lucrurile duse in extrem intr-un mod compensatoriu nu au cam niciodata efectul scontat. Daca o duci atat de in extrem si fetishizezi diversitatea asta atunci ea devine bibelou distant lipsit de orice forta reala. Pentru ca o incastrezi pentru spectatorul tau retard intr-o bula pe care si-o depoziteaza undeva in adancurile intunecate ale prostiei lui de unde nu mai are nici un efect. O faci slogan, o faci cliseu, o faci o mizerie care suna bine si nu schimba nimic. DIVERSITATEA E CHEIA LA TOT. YO. Nu e vorba despre faptul ca nu e adevarat, ci ca e prea adevarat, e prea adevarat ca sa merite un tratament din-asta de McDonalds slobozit din poigne de prost care-l serveste drept o instanta de feel-good pentru consumatorii de momente scurte auto-imbratisante pentru ca apoi sa iasa inapoi pe strada si sa-si bage pula-n mortii lu ala care-i un pic mai diferit. Ca da-l in sloboz d-aicea de bulangiu dubios. Da' diversitatea e cheia la tot, remember, ah ce frumos.

Exista in ultimul timp un val de filme hollywoodiene in care se tot atenteaza un soi de affirmative action for the disenfranchised, dar produs oricum din creiere de primate avide de bani ele pornesc de obicei avand un iz vag de validitate pentru ca apoi sa TAKE IT UP TO 11 ca sa inteleaga si ultimul prost si devin deci nule. Pentru ca ultimul prost e nul ca toata pula. Pastile pentru cacati cu care sa-si incalzeasca un pic prostia inainte sa se duca sa dea muie in lume.

Iar eu scriu atat de mult despre lucruri atat de proaste pentru ca nici io nu-s mult mai destept.

Enemy and the value of not understanding

Acuma o sa scriu cu fanboyism. 

Enemy e ultimul film al foarte capabilului Denis Villeneuve si e cu doi Jake Gyllenhaali. La un moment dat intr-un Toronto foarte galben si pânzos, un Jake Gyllenhaal trist descopera existenta unui alt Jake Gyllenhaal la fel ca el doar ca ceva mai plin de viata si mai actor. Filmul e cu intersectarile lor cumva din ce in ce mai dubioase si mai inexplicabile, pana la finalul infamously what-the-fuck-ish. Care nu-ti explica absolut nimic, ba cumva din contra, iti livreaza o ultima doza de anxietate destul de nerezolvabila. Doar ca daca te scremi foarte tare ea poate sa fie rezolvabila. Si daca te scremi si mai tare poti cumva sa legi toate itele din film astfel incat sa intelegi precis care era anxietatea personajului principal, imprastiata la sfarsit pe toti peretii. Doar ca asta e cam cel mai neinteresant si nevaloros lucru pe care poti sa-l faci cu filmul asta.

Enemy e facut tot intr-o oniricitate lugubra asumata si all-in. Astfel incat pe masura ce povestea avanseaza lucrurile devin aparent din ce in ce mai confuze decat revelatorii. Da' nici n-ai cum sa nu incerci, in timpul filmului, sa-ti tesi tot soiul de teorii proprii despre ce se intampla si de ce. Sunt frati, sunt clone, sunt doua planuri temporale diferite, sunt mortii lor. Filmul asta e aproape perfect in a testa si ilustra automatismele mintii in eforturi de a face sens din ce se intampla pe ecran. Pentru ca te tine tot filmul intr-un dans destul de elegant in care e in perpetuitate cu un pas inaintea ta. Si urmatoarea bucata din puzzle care vine complica lucrurile in loc sa le simplifice. Si e cumva elegant pentru ca chestiile pe care le mulge sunt niste frici si anxietati mult mai cotidiene decat senzatiile pe care ti le da un horror. Motiv pentru care sunt si mult mai potente, pentru ca-si pastreaza o margine de plauzibilitate care are un efect destul de spulberator. Un exemplu de chestie din-asta minora dar destul de rupatoare e cand Jake Gyllenhaalu actor ii spune neveste-sii insarcinate I have no idea what's going on si ea se uita la el cu lacrimi in ochi si intensitate maxima si ii zice I think you know. Holy of the mother of the fuck. Si in punctul asta al filmului n-ai absolut nici un motiv sa crezi ca actor jake might be lying. Asa ca nevasta-sa care arata oh so fucking angelic iti da ditamai pumnu de anxietate in gura. Si filmul continua tot asa pana la finalul pumn maxim. 

Si acum filmul te pune intr-o postura destul de dificila cand el se termina atat de misterios. Ori incerci din rasputeri sa-l legi si sa intelegi exact care era treaba si frica si ce-i cu painjenii si ce inseamna asta pentru jake, si sansele sa reusesti sa faci asta din prima vizionare sunt aproape nule. Ori zici ah imi bag pula-n el de film cu final d-asta de cop-out de nu vrea sa-mi zica nimic si-mi da mie cu mister whatever. Ambele reactii mi se pare ca rateaza valoarea filmului intr-o egala masura. Daca atunci cand esti confruntat cu o chestie construit atat de meticulos ambiguu, efortul tau principal e sa-l iei pe ezoteric si sa-l traduci in ceva inteligibil rational si liniar, atunci ai pierdut tot filmul. Chestia asta e valabila la toate filmele care se straduiesc din rasputeri sa emuleze un oniric autentic, de la Tarkovsky la Melancholia si Synechdoche, New York si, mergand mai departe, e in principiu valabila la toate chestiile de valoare produse intr-o oaresicare sfera estetica, imagini, scris, muzica, orice. Atunci cand le iei din estetismul lor si reusesti sa le traduci intr-o logica rationala, le-ai omorat, iar victoria e una complet lipsita de insemnatate, pentru ca chestia cea mai importanta din estetismul ala ai dezamorsat-o in cuvinte, si acum poate sa stea linistita intr-o propozitie, unde nu mai are nici o forta. Motiv si pentru care atunci cand am vazut filmul, ultimul lucru care ma interesa era cum se leaga de fapt lucrurile, si ce inseamna de fapt. Pentru ca de fapt nu inseamna nimic de fapt, ce inseamna de fapt tocmai s-a intamplat in film si s-a intamplat in imagini, acel mult-dorit de fapt nu e decat o atributie logica borderline redundanta pe care filmul si-o pastreaza din ratiuni pur economice. Dar ce e of utmost importance este ca atributia asta, sau modul in care filmul insusi isi leaga in subteran itele, nu este cu nimic mai valoroasa decat imaginile in sine. Decat anxietatea si ce iese din estetica filmului pe de-a intregul. De fapt nu ca nu e nimic mai valoroasa, e, prin comparatie, de-a dreptul redundanta. Cand l-am vazut pe film a doua oara si am zis ca ok acum o sa ma uit la un clip foarte lung pe youtube care le leaga pe toate, nu m-am simtit cu nimic mai castigat, ci cumva dimpotriva. Pentru ca odata ce mi s-a dat explicatia filmului, venita destul de direct din gura regizorului, atunci filmul devine limitat la o anxietate, la o problema, problema lu jake cu painjenii si ce inseamna asta pentru el. Dar daca il intelegi asa, din nou il dezamorsezi. 

Dar daca nu incerci sa-l dezamorsezi, totusi, si daca-l lasi asa cum e, atunci filmul iti da oportunitatea de a experimenta si contempla insasi anxietatea, in starea ei pura. Pe care daca te incapatanezi sa o atribui unui individ fictiv care are probleme cu paienjeni, ea devina nula. Daca o lasi salbatica atunci devine oportunitatea de a contempla anxietatea in sine, singura chestie reala din toata ecuatia asta, si sa o experimentezi, dar s-o faci intr-un mediu destul de controlat in care poti s-o vezi in actiune de la distanta fara sa existe un pericol real. Valoarea abilitatii de a contempla anxietate (i.e. experience it while preserving a degree of consciousness) este infinita, pentru ca e de fapt valoarea de a simti si a-ti asuma simtirile. Iar filmele mari iti dau oportunitatea de a contempla niste chestii din profunzimile umanitatii, in starea lor pura, motiv pentru care este cu atat mai trist ca lumea e intr-o perpetua cursa spre cat mai multa dezamorsare. 

Asa ca da, uneori sa stii te face mai prost. 

niste d-astea

Maps to the stars - film mediu-dement facut de Cronenberg caruia ii place mult sa-si vare batzu in mijlocu jegului uman si sa-i dea la cicatrici. Tot asa si-aici, film cu niste fiinte intru totul abjecte de la Hollywoodu vietii unde toti sunt niste narcomani sinistri. Exemplu bun de ce animale proaste pot sa fie oamenii atunci cand le au pe toate. Alienare pana la dumnezeu de zici ca filmu asta-i cu extraterestrii. Julianne Moore care incearca sa-si recapete controlu asupra cacatului ei de viata jucand-o pe ma-sa care a futut-o ca copil. O familie care si-a expulzat copilu schizofrenic dupa ce a dat foc la casa incercand sa-l omoare pe celalalt copil. Filmu asta are un soi de ton de Magnolia varianta dark si carnal Cronenbergiana ca-i tot place sa dea foc la oameni. Schizofrenica cu juma de fatza arsa se intoarce in oras sa-si termine treaba cu familia dementa care oricum ta-su e frate cu ma-sa. Da' din intamplare. Nu exista nici un soi de izbavire pe nicaieri in filmul asta si nici un personaj de vreun caracter sau calitate umana palpabila. Deci zici ca-i film cu iad. Da' e doar cu americani bogati. Si totusi dincolo de senzatia perpetua de voma pe care ti-o da filmu el face ceva destul de miso cu copiii din incest ambii deveniti schizofrenici care pana la urma isi asculta vocile si dau foc la tot. Pentru ca uneori e pur si simplu prea tentant.

El Incendio - ramasita de la tiff. Film destul de destept construit si plasat in ultima zi a unui cuplu la sfarsitul unui drum lung cand deodata cei doi isi dau seama ca se urasc destul de tare da' nici unu n-are foarte tare curajul s-o taie. Pentru ca deja s-a investit atat de mult totusi. Astfel incat filmul trece la intensitate maxima prin tot tragismul ultimei zile a unei relatii infinite cu fluctuarile lui intre crize de plans si crize de futut si crize de batut. Cam hardcore si cam prea bine facut. Terorism emotional.

Cobain: Montage of Heck - ramasita de la tiff. Se lauda ca e primul film despre Cobain autorizat de familia lui si cu home movies footage si poze si arta si jurnale private. Filmul isi ia titlul destul de in serios si atenteaza adesea montaje dubioase si intunecate pesemne ca chipurile rupte din mintile fragmentate ale lui Cobain. Rezulta din film ca domnu Cobain a avut o copilarie proasta ca i s-au divortat parintii si a fost super suparat pe tema asta pentru ca lumea facea misto de el. Si atunci s-a facut artist drogalau dupa ce a auzit ceva punk si a inventat grunge-u care e un soi de punk for the masses. Doar ca la un moment dat a descoperit heroina care in combinatie cu auto-distrugerea si auto-flagelarea despre a fi drogat sunt niste lucruri mult mai interesante decat viata cu nevasta si copilu pe care-l ai. O insertiune cheie din jurnalu lui mi s-a parut atunci cand vorbea despre cum nu prea vrea sa se vindece de ce boala o fi avut el la stomac si-l tortura, pentru ca-i era frica ca poate fara tortura nu mai poate sa faca grunge. O frica destul de comuna la artisti am senzatia, da' cumva iti asumi faptul ca n-ai curaj sa vezi daca e asa sau nu. Adica n-ai curaj sa vezi cum ar fi sa te simti bine. Si atunci mergi pe drumu sigur spre rau sigur si impuscatura in cap. Nici macar nu sunt eu overtly-critical acum, in mod dubios filmul asta autorizat de familie face un portret cam de maxima pizda lu domnu Cobain care-si injecta heroina si statea cu copilul. Bravo coaie.

While we were young - Pentru ca am o vaga sensibilitate pentru sensibilitatea lu Baumbach la variile probleme pseudo-burgheze ale americanilor pierduti. Aici un Ben Stiller si o Naomi Watts intr-un soi de criza de viata in care nici nu si-au dat seama ca sunt, cuplu al carui ultim eveniment memorabil a fost o calatorie la roma acum 8 ani, dau peste un cuplu de tineri din-astia din noul val care par toleranti si sensibili si inteligenti si ca le au pe toate. Asa ca incearca si ei sa fure niste d-asta, baga si o ceremonie de Ayahuasca si totusi tinerii astia minunati se dovedesc a fii nu niste creaturi minunate si evoluate cat o reiteratie a acelorasi mizerii cu instrumente mai de an 2015. Filmu in sine pare de parca domnu Baumbach was working through some shit si-s punea niste intrebari despre tineretul din ziua de azi doar ca sa-i gaseasca chichita si sa zica hai mai da-i in pula mea ca tot prosti sunt si i-am ginit. Asa ca nu-i chiar atat de interesant, da' nici chiar timp pierdut.

TIFF #1-2

Cu foarte mari dubii anul asta de mers la TIFF sau nemers la tiff. Anul trecut mi-am jurat ca nu mai vin, da anu trecut am aterizat cam rupt aici asa ca intre timp am pus neplacerile acumulate la sederea trecuta in seama starii mele legumicole.

Asa ca cu foarte multe eforturi anu asta la tiff, si stres mai mult ca niciodata, dintr-un motiv sau celalalt. Si totusi ajung in cluj dupa o calatorie prin purgatoriul cfr de 10 ore la sfarsitul caruia ma simteam de parca am ajuns alt om la cluj, am murit de vreo 2 ori. Si ajuns in Cluj complet confuz vizavi de momentul din zi in care ne aflam si am baut niste cafea si m-am agitat un pic si am aflat destul de repede ca se intampla peste 3 ore ultimul film al lui Murnau, Tabu, acompaniat la ceva copil de pian cu theremin. Asta nu e ceva ce poti sa refuzi in viata ta de muritor, asa ca m-am dus. Si imediat dupa primele 3-4 minute de film mut cam superb cu ceva pian live cantat au cam topit tot si a fost din nou momentul ala de ah, pula mea, da, ok, de-aia vin la tiff. Ca in rest in viata mea de instagramist de masini nu prea vad filme mute cu tanti nebuna la pianotheremin. Anu trecut ca peak a fost tot vazutu de Murnau, Faust, doar ca intr-o biserica, cantat la orga, ceea ce pur si simplu wow. Da' Tabu a inceput superb vreo 30 de minute si dupa aia m-am plictisit vreo 30 de minute ca nu prea se intampla nimic nici la nivel de film nici de muzica si dupa aia ultimele 30 de minute au fost cam superbe din nou. Pentru ca tanti care canta la instrumentul tare dubios, ceva prim instrument electronic din 1928, cand atingea niste corzi foarte inalte sau joase suna totul destul de fucking other-worldly. Deci din start m-am simtit destul de gratificat de venire.

A urmat destul de repede dupa, cu pauza de snitel nefacut intre, sequelul lui Joshsua Oppenheimer la The Act of Killing, in care il ia pe un indonezian al carui frate a fost omorat de oamenii din filmul precedent si il pune sa se uite la film si sa se mai intalneasca cu aia. In prima instanta am fost impresionat de o asemenea metoda de a-ti valorifica filmul precedent. Parea cam tare. Doar ca dupa aia filmul incepe sa tina o singura nota grava intr-una la nivelul de omul se duce si tot plange la astia "da' nu simtiti regret?" la care i se raspunde un variat dar perpetuu "ne doare la pula, ba". Si asta tot trece din soc in soc. Doamne cat de tare ii doare la pula. Filmul a fost abandonat cam dupa o ora si 15, un fapt de-a dreptul dramatic.

Dimineata urmatoare a inceput cu o fuga la un cinema unde n-am gasit filmul care trebuia. Intrebat daca sunt sigur ca vreau sa vad o antropologie a Germaniei Weimarene la ora 10 dimineata, am raspuns un da categoric si am purces catre un cinema unde filmul se intampla maine. Asa ca m-am tuns. A urmat o calatorie in afara Clujului intr-un soi de parc de sculpturi facute din fân de catre un domn cu mustață de Dali, unde trebuia sa-l intalnesc pe negrul din filmele lu Jarmusch. Insa el nu aterizase in aceasta tara. Drept pentru care am mancat niste papricaș de ciuperci si am plecat.

Am ajuns apoi intamplator la un film numit Tras el cristal facut de un spaniol in '86 despre un pedofil nazist care e imobilizat intr-un iron lung din-ala dement si un baiat fost abuzat de el il gaseste si recreeaza cumva toate cacaturile care i-au fost facute. Most hardcore being ca ala e imobilizat acolo in iron lung si traumatized nazi pedophilia victim boy isi da drumu pe fatza lui. O tanti de langa mine din stanga care parea venita de la piata a plecat la aproximativ 7 minute dupa ce s-a intamplat asta. N-a apucat sa vada ca il omoara scotandu-l din iron lung si sufocandu-l cu pula. Doesn't really get much more home invasion than this. I-a invadat toata casa, cum s-ar spune. Si i-a spanzurat si nevasta. For good measure. Adevaru e ca si-asa vorbea destul de mult.

A urmat o intermisiune cu un snitel de data asta facut dar cumva in egala masura nesatisfacator.

Si apoi am decis sa ma duc sa revad Rams sa vad cum arata in cinema. M. cel neapreciator de filme bune cu berbeci a abandonat dupa 45 de minute si s-a dus sa vada un documentar turcesc. Filmu minunat de vazut in cinema, m-a tinut destul de foarte bine chiar si a doua oara in 10 zile. Si la imaginea finala care just drives the whole fucking thing home si esti in mijlocu deplangerii umanitatii pierdute dar gasite dar pierdute si o tanti cade de pe un scaun de plastic, il rupe si emite si un urlet inconfundabil de "tocmai rup un scaun de plastic si cad". Asa ca oamenii au izbucnit intr-un ras destul de nervos de phew we don't have to feel all of this.

Si dupa aia cam atat.

academic depression

I think maybe going into academia is the worst thing a depressive person can do. You start reading all of this stuff and eventually you're bound to hit upon something that somehow perfectly describes the precise nuances of the shittyness that you feel inside. In the beginning a moment of rejoicing occurs, as with the discovery of a kindred spirit. Look at this, never have I ever thought this terribleness could so eloquently be put into words. A hundred revelations later, you start feeling like the ability to accurately pinpoint the coordinates of your disabilities is not really much of an ability at all. A thousand revelations later the revelations start feeling burdensome as the final revelation of the uselessness of revelations occurs. And yet it is not final. A stream of infinite revelations follow that do nothing but underline your existential impotence. You realize in the latest hour the greatest of chasms exists between your ability to diagnose and your ability to act. Not only that, but whatever had been left of your ability to act is now buried under the burden of the infinite ramifications of your diagnosis of existence. One that has now, through sheer volume, acquired unwavering legitimacy. Analysis-paralysis is what David Foster Wallace called it. Buried under a mountain of valid interpretations of facts, the acquiring of which ultimately proves to be the most crippling fact of your existence. Because life just likes to work in this very funny way. So then maybe it's better to sing a song instead. The fatality of academia is that it offers no catharsis. There are only instances of confirmation that breed hunger for more confirmation. Then you add up these small moments, layered one on top of another, and build yourself a monolith of justifiable impotence.

That's the life.

Candy

Ah a mai trecut o luna deci cred ca e timpul sa scriu din nou.

Am vazut, intamplator, un film cu Heath Ledger. Credeam ca se terminasera filmele cu Heath Ledger. Iata, insa, am mai gasit unu'. E din 2006 si se cheama Candy si e cu Heath Ledger care e heroinoman si convinge o alta fata sa fie si ea heroinomana cu el. Si asta e tot filmul, despre cum cei doi se izbesc de cele varii ziduri ale dependentei de heroina, filmul avand niste puseuri destul de superbolice de tragism urlat si bebelusi morti. Adica filmul se tine intr-o oaresicare nonsalanta cu vietile oamenilor astora doi timp de vreo 7 ani si ii urmareste prin tot pachetul de chestii fucked up care vine cu o dependenta sanatoasa de heroina. Gagica intr-un moment de lipsa de materiale si bani incepe sa se futa pentru o doza in timp ce Heath Ledger asteapta contrariat in masina. Contrariat doar pentru putin timp totusi, cat ii ia lu Abbie Cornish (cam superba) sa suga o pula. Pentru ca conflictul ia sfarsit cand fata se intoarce cu banii si implicit marfa si oricum toate lucrurile astea se uita de la o doza la alta. Deci filmu o tot tine intr-un tragism en-passant asa pana se fac amandoi praf. Are vreo 2 ore si chestia asta totusi e destul de curioasa la el, ca incepe intr-un punct, care el nu e sus oricum, si nu face dupa aia decat sa se duca in jos. Exista puncte de intensitate de cazut in jos mai mult sau mai putin. Insa de urcat nu se urca niciodata. Si punctele de intensitate sunt si ele oarecum relative, pentru ca e o saturatie atat de mare de intamplari fucked up incat incep sa se adune foarte asa, another brick in the wall.

Performanta lu Heath Ledger ca un heroinoman nu mi s-a parut in vreun fel exceptionala. Mai exceptionala e superbitatea lu Abbie Cornish in care exista un range destul de impresionant intre persoana ok si persoana foarte heroinizata. Filmul ti-l cam da de la inceput pe Heath Ledger ca pe-un personaj pierdut, da' lucrurile incep cu ea declarandu-i lui din dragoste absoluta ca vrea sa incerce si ea heroina asa cum face el, injectata, nu trasa pe nas ca fetele. De fapt filmul incepe cu o aparenta supradoza a ei in cada, timp in care pare sa fie moarta, asa ca in contextul larg al lucrurilor e destul de misto ca se incepe cu ea murind. Si se termina cu ea revenita intr-o stare complet solara. Si uitandu-se in ochii unui Heath Ledger care pare pe moarte. Si cumva imaginea asta mi s-a parut mai puternica decat restul nenorocirilor din film care de bine de rau le-am mai vazut si prin alte locuri. Da' aici diferenta dintre Abbie Cornish stinsa si aprinsa e destul de izbitoare. Si contrastu asta pus si in fata unui Heath Ledger pe duca. Deci pentru finalul asta cam merita filmul.

doi biopici

Chappie - In primu rand sa-mi bag pula-n Neil Blomkamp si mintea aia a lui basita si uberlimitata care se screme sa faca intr-una acelasi film prost. Slava domnului cu Chappie pare sa-si fi dat si el seama ca face filme proaste asa ca aici macar, de un bun simt surprinzator, pare ca-si asuma ca face un film retardat al carui singur merit e faptu ca aia de la Die Antwoord sunt chiar dubiosi pe bune si oricat de prost i-ai regiza, ei tot o sa-ti dea valoare pe ecran. Chappie incepe cu un inceput copy paste din District 9 / Elysium cu iata ce problematica e lumea, iata ce dezastru, iata ce introducem solutia. Tot inceputu e atat de basit si degeaba si copy/paste executat cu minimum de efort incat ma injuram profund pentru faptu ca am fost atat de prost incat sa ma supun unui alt film facut de retardu asta si incepusem sa-mi pun probleme serioase vizavi de umanitate in general. Da' aici zic ca structura retardata e vag asumata in film, pentru ca bucatile astea formulaice par a fi executate cu un ochi pe cronometru care se uita sa expire timpu si sa zica "gata, am executat-o si pe expozitiune, acum pot sa incep sa ma joc cu retardarile mele mecanizate pe care le tot fut in toate filmele". Deci inceputu si sfarsitul sunt degeaba complet. Mijlocul insa, in care Chappie cel robot sensibil care vrea sa picteze e adus la viata si dat in custodia Die Antwoordzilor e, in mod bucurator, foarte entertaining. Din 120 de minute 80 de minute au fost destul de fucking amuzante din simplul motiv ca e amuzant sa vezi cum Die Antwoord incearca sa educe un copil, si si mai amuzant cand e un copil robotizat. Mai ales cand il stencil-uiesc pe Chappie cu tatuajele lor si-i dau bling bling si-l fac gangsta si Chappie e fericit si tot zice "Chappie got blings? CHAPPIE GOT BLINGS!". Si asta e frumos. In afara de asta filmu are un side-plot de absolut toata jena cu Hugh Jackman villain perpetuu-n pantaloni scurti care e gelos pe indianu din Slumdog Millionaire care a facut niste roboti mai de bun simt decat mizeria copy/paste din Robocop pe care a facut-o Hugh Jackman in pantaloni scurti. Tot acest side-plot e atat de mizer si executat cu juma de pula incat nici nu-mi imaginez c-ar fi putut fi facut neasumat, dar in orice caz, indiferent de prezenta sau absenta undelor alfa din creieru de retard a lu Blomkamp, side-plotu asta e si el foarte amuzant ca-i asa prost. Filmu tot in sine mie-mi pare undeva pe la jumate intre Blomkamp si un film Die Antwoord, cu muzicile lor si tot ce trebuie, o combinatie care cred ca-l gratuleaza foarte tare pe Blomkamp cel degeaba, care-si aduce contributia punand varii questiuni filozofice in gura lu Chappie care il tot intreaba pe indianu din Slumdog Millionaire de ce e un Maker care l-a facut ca sa moara? (bateria lu Chappie se duce in 5 zile). Asta e momentu in care publicul retardat care vede de obicei filmele lu Blomkamp trebuie sa se intrebe intrebari vagi despre divinitate si sa se simta consternati, intrebari semi-formulate intre momentele Die Antwoord-amuzante astfel incat sa para ca Blomkamp isi aduce vreo contributie in filmu asta altminteri bascalios. Concluzia este ca am ras si ca as mai vedea filme cu Die Antwoord nu cu Neil Blomkamp.

The Imitation Gayme - Ioi ce gluma am facut cu titlu. Io nu stiam mai nimic despre filmu asta dincolo de faptu ca-i un biopic nominalizat la hoscar cu ceva problematism homosexualic, si cum filmele care vin cu pedigree de genu asta sunt foarte rar altceva decat mizere, nu aveam nici o intentie sa-l vad, insa l-am vazut pentru ca nu am nimic mai bun de facut cu viata mea decat sa ma uit la filme despre care stiu destul de sigur c-o sa ma dezamageasca. Asadar The Imitation Gayme (haaaaaaaaaaah) e un biopic facut extrem de dupa reteta de biopice culeasa litera cu litera din cartea de bucate despre cum sa faci biopice pentru retarzi. McBiopic imi place mie sa-l numesc.

Pasu 1: Baga 3 planuri temporale pe care sa le alternezi in momentu in care filmu tau pare sa nu se duca incaieri, pentru ca altminteri esti oricum profund incapabil de a sustine vreun soi de tensiune dezvoltativ-narativa in vreun fel relevant

Pasu 2: Din filmu tau de 120 de minute misca-te incet ca pula primele 90 si arata tot soiul de lucruri extrem de inutile cum ar fi Keira Knightley, mascheaza inutilitatea asta frapanta sub egida unei empatizari cu personajul principal cel genial si problematic, astfel incat vei fi incetinit creieru spectatorului indeajuns de mult incat atunci cand ajungi la ultimele 30 de minute si chiar se intampla lucruri de vreo relevanta, spectatorul sa aiba un soi de impresie de agitatie si importanta si sa fie foarte socat de colapsul celor trei planuri temporale inutile intr-un climax fasait care oricum pute in continuare a impotenta.

Pasu 3: Dupa ce personaju tau a fost futut in cur fara nici un drept de apel tot filmu, livreaza la sfarsit 2-3 replici presupus uplifting care sa ignore complet problematica faptului ca acest om genial a sfarsit prin a fi castrat chimic de un guvern de primate, motiv pentru care s-a si sinucis la scurt timp dupa, si asta ca sa i se comunice domnului geniu ca n-ar trebui sa se simta asa prost despre faptu ca-i castrat chimic pentru ca el e foarte special in ochii lu Keira Knightley.

Iar sfarsitu tranteste victorios un text cum ca Alan Turing a primit Royal Pardon (wow, ROYAL pardon, holy shit) in anu 2013 pentru faptu ca ii placea sa ia pula in cur in ciuda faptului ca era atat de genial. Daca toata abordarea filmului vizavi de sfarsitul lui Alan Turing n-ar fi fost atat de insultatoare pentru orice purtator de creier functional, as fi zis ca filmul asta indeplineste functia importanta de a spune povestea acestui individ. Dar tot finalul ala mi s-a parut mult prea jenant pentru acest film hamburger ca sa-i acord asemenea pardonari principiale, pentru ca devine povestea omului astuia spusa de un retardat mintal intr-un mod in care, in ciuda eforturilor (sau cu atat mai mult cu cat eforturile sunt atat de misguided), e eminamente jignitor si pute in continuare a aceleasi primate care l-au castrat. Asa ca tratament mega-mcdonalds pe o poveste altminteri exceptionala.

korean gangbang, birdman, sils-maria, zombie happiness

A Hard Day (2014) - thriller korean facut din manualu cu thrillere koreene si suspans, un nene da peste cineva cu masina si crede ca l-a omorat drept pentru care il ingroapa in cosciugu lu maica-sa cu tot cu ea ca tot murise. Fetze surprinse multe si cu suspans de dupa coltzu camerei care apare si-ti da cu twist, lucru care se repeta de vreo ~7 ori in film. Cred ca-s vreo 7 twisturi, inclusiv cu unu care se intoarce din morti, drept pentru care s-a concluzionat ca numarul optim de twisturi pentru un thriller korean s-ar invarti in jur de 5 si nicidecum 7. Cam cu ~20 de minute prea lung si cu o bataie cu un mort prea mult, da' ca thriller cu palpitatii se descurca destul de ok. 

Han Gong-ju (2014) - gasit pe ceva vreo lista cu filme koreene de vreo oaresicare notabilitate. filmu spune cu sentiment si in sughituri povestea unei fete victima a unui gangbang korean ce-a fost surghiunita undeva in alta parte departe de comunitatea in care a fost gangbanguita (alea sunt lacrimi de gangbang in poster acolo). E film d-ala in care-ti sugereaza vag ce s-a intamplat la inceput pentru ca pe masura ce sunt voalate inabilitatile fetii de a se reintegra in societate insereaza flash-back-uri care se apropie cu pasi mici de momentu in care e gang-banguita. Cinematografic vorbind filmu nu-si propune mult mai mult altceva decat sa spuna povestea fetii asteia si e cumva nul in a o explora in vreun fel altu decat narativ. Astfel incat dupa vreo 90 de minute de tristete d-asta facuta destul de dupa manualu de filme cu koreence triste gangbanguite m-am gandit sa-l opresc si nu l-am oprit ca mai avea doar 20 de minute. Am castigat prin decizia asta faptu c-am vazut ca pare sa se si sinucida fata la sfarsit dupa ce e atacata de o hoarda de parinti de copii gangbangisti care dau in ea cu niste hartii pe care sa le semneze ca sa-si scape copiii. Ea refuza si se cam arunca de pe un pod. Dar asa cum spuneam, dincolo de valentele lui de cautionary tale pentru co-koreeni ca iata ce ne sunt gangbanguite minorele de bulangii mici, ca poate nu stiati, filmul e destul de nul. Poate trebuia sa ma emotionez si iar am uitat. 

Birdman (or the unexpected virtue of pula mea) - Birdman spune povestea lu Michael Keaton cel fost jucator in filme de actiune cu super eroi care acum pentru a-si etala profunzimile lui de persoana decide sa regizeze o piesa pe Broadway cu seriozitate. In jurul lui tot felul de actori care fac tot felul de lucruri actoricesti cum ar fi sa joace, si in consecinta filmul e destul de la limita de distractiv pana pe undeva pe la minutu 90. Michael Keaton o cam rupe, Emma Stone si ea, deci macar atat, da' filmu are dincolo de asta niste probleme destul de serioase de macro. Inarritu nu se decide daca vrea sa faca povestea actorului innebunit de faima, care aude voci si se pune la indoiala da' e intr-un final indeajuns de megaloman cat sa-si duca toate lucrurile pana la capat si sa calce peste orice - asta ar fi fost o poveste cu un personaj misto. Dar cum si Inarritu e artistu pizdii decide sa infloreasca peste povestea asta pe ici si pe colo mesaje macrocosmice despre dificultatile artisticaraiei si insereaza niste monologuri diatribice vizavi de varii critici sau persoane neintelegatoare care nu inteleg ca a fi artist e greu. Drept pentru care filmu asta ajunge in niste momente in niste limite extrem de dubioase de fie-ti mila de mine de artist ce sunt ca e greu. Ceea ce e destul de inacceptabil cam din orice punct de vedere si-ti da subit un jet de jeg spiritual in tine intr-un film care altminteri ar fi putut fi chiar ok. Apoteoza cerutului de mila se intampla intr-un duel Michael Keaton cu cea mai critica critica de teatru in care asta-i explica ce pizda lasa e ea ca critica si ce suflet brav si nobil e el ca se risca si creeaza. Moment in care filmu se cam duce fara drept de apel fix in pula, cam exact asa cum se intampla si in Lady in the Water in care Shyamalan decide sa faca aceeasi manevra si sa-si bage un critic de film in film pe care sa-l atace, manevra care a marcat si ultimu moment in care cineva l-a mai luat vreodata in serios pe Shyamalan. Cert e ca daca ajungi sa ceri mila pentru filmu tau in film esti praf, degeaba, si-ti aneantizezi orice soi de alt efort pe care-l faci. Deci filmul mie mi-a fost simpatic spre foarte simpatic pana cand personajele au fost deturnate in slujba mancatoriei de cacat pe care Inarritu a tinut s-o faca cat de explicita posibil, ca parca-i era frica ca daca manca cacat ceva mai subtil nu se prinde lumea. Astfel incat in ultimele ~30 de minute filmul reuseste o pirueta destul de abila in care se deplaseaza de la a fi un film destul de legit despre fame crazyness la a fi un film despre cum sa mananci cacat ca un muist si ce greu e sa fii Inarritu.

Clouds of Sils-Maria (2014) - Asta in contrapunct cu Birdman, un film mai serios si matur si frumos despre varii probleme din domeniul artistic actoricesc, cu o Juliette Binoche actrita faimoasa cu intrebari si probleme, pe numele ei Maria. Maria a jucat in tinerete intr-o piesa care punea doua femei indragostite, una de vreo 20 si una de 40, sa se bata cap in cap, pentru ca aia mica o tot joaca pe degete pe aia mai batrana si dependenta. Si cum au trecut 20 de ani, Maria se gaseste acum in postura de a juca nu rolul rebelei tinere je m'en fiche cu smecherie, ci ala de femeia jucata pe degete disperata de niste sentiment tanar. Ce face Assayas cu asta e un soi de sah emotional destul de milimetric si excelent executat de Juliette Binoche pe masura ce se lupta cu a-si accepta rolul asta opus. Filmu se intampla in munti in Sils-Maria si n-are nici o legatura cu Nietzsche decat daca vrei tu neaparat sa aibe. Da' pentru ca se intampla acolo in munti primim asadar varii slide-showuri cu landscape muntos elvetian si cetzuri care se extind ezoteric printre vai si te invita la diverse interpretari pe care totusi nu si le voaleaza niciodata pana la capat. Asta pesemne ca e un soi de maturitate in regie, in care filmul iti face asa un soi de dans gratios in juru potentialelor semnificatii si nu se caca-n farfuria ta ca Birdman. Adevaru e ca filmu asta e cumva dincolo de alte lucruri extrem de elegant in lucrurile pe care le face. Langa Juliette Binoche se gaseste destul de in perpetuitate asistenta ei, Kristen Stewart, care e cam spot-on aici, si filmul are niste jocuri extrem de misto in care ele tot repeta piesa intre ele doar ca la un moment dat nici nu-ti mai dai seama daca ele acum chiar vorbesc sau daca-si dau replici din piesa? Si la un moment dat Kristen Stewart si dispare fara nici un soi de justificare. Pesemne ca exista o linie pe care poti s-o trasezi daca tii mortis, da' cumva uneori lucrurile sunt ok si doar sugerate.

Hector and the Search for Happiness (2014) - Un film fara nici un dumnezeu pe care l-as folosi mai degraba ca sa ma pornesc in rant-u ce urmeaza ca la asta ma gandeam in timp ce-l vedeam.

Rant deci. Ce m-a enervat cumplit de tare in legatura cu toata mizeria cu Pharell si Happy-u lui pe care l-am tot auzit fix in perioada in care mi s-a dat sa parasesc tara lu dumnezeu America, este ca e una dintre apoteozele comodificarii fericirii. Asta nu suna ok in romana. Comodifying happiness, un demers care e distopic de avansat in U S and A unde toti sunt invatati de la varsta de happy meal ca ei sunt fericiti intr-o asemenea masura incat sa le dezbati fericirea si pozitia e echivalent cu a-i scuipa in ochi. Da' la ce pula mea atata happy? Da' cine ti-a spus tie c-ai venit pe lumea asta sa fii happy? Asadar frenezia asta cu oameni urlatori de cat de fericiti sunt ei in lumea asta de cacat s-a extins international ca pula si cumva involuntar umoristic. Rezultatu fiind palestinieni care sar in sus sa cante ce fericiti sunt ei. Mie asta mi se pare umoristic ca pula ca Happy-u lu Pharell nu e decat inca o bucata de puzzle in propaganda americana directionata catre poporu de zombii care trebuie spalat pe creier ca e fericit. Si ce-i drept, putine lucruri sunt mai eficiente in a spala pe cineva pe creieri decat sa-l convingi ca e fericit, ca atunci sursa obedientei devine eminamente interioara dintr-un spirit de autoconservare a unei fericiri contrafacute. Lucrurile care ne supara trebuie eliminate din orizont, nu din lume, ci din orizont, astfel incat sa fie totu foarte clar ca suntem fericiti ca pula. O lume de fericiti. La fel ca la toate mecanismele avansate de propaganda in masa e ceva foarte fascinant la cat de abil e aparatu asta american in a-si retardiza subiectii. Da' cu atata abilitate n-am mai vazut. Io cand am plecat din state ma simteam de parca am plecat din Korea de Nord, o lume din-asta care n-are nici un soi de angrenaj in nimic real dincolo de dictarile capitalisto-fericite care beneficiaza de o asemenea ubicuitate incat sunt complet implacabile. Ca orice mecanism de propaganda care se respecta. Cumva de-aia mi-a fost si foarte greu sa dispretuiesc americanii de prin juru meu pentru ca pareau cu totii victime de bun simt ale unei monstruozitati pe care n-au absolut nici o sansa sa o identifice atata timp cat sunt nascuti si crescuti in societatea aia. Belly of the beast.

Si revenind la mizeria asta de film cu Simon Pegg in care el e un psihiatru londonez perfect asezat care-si da seama ca el de fapt nu stie ce-i aia fericire ca sa le zica pacientilor cum sa fie fericiti, drept pentru care porneste intr-un voiaj in juru lumii in care are tot soiul de intamplari extravagante si cu personaje extravagante si extravagantza. Nu ma gandeam ca poate cineva are indeajuns de multa nesimtire incat sa faca un film din-asta atat de reteta (si cu Simon Pegg of all people) in care albu trece prin culturi variate si da peste femei bolnave in avion care-l invata lectii de viata si dupa aia se intoarce acasa unde-si da seama ca el de fapt acolo e fericit. Projectile vomiting e lucru lu care m-a tot facut sa ma gandesc filmu asta pe parcursul lui cel lung pe masura ce-mi dadeam seama ca sunt victima unui roman shower. M-am gandit ca poate Simon Pegg e un soi de garant pentru ceva totusi nu atat de mizer, ca a fost dureros si sa-l vad p-asta jucand tot umectat de dramele educationale ale personajelor culturale. Da' dupa asta Simon Pegg nu mai e garant pentru nimic, atata cacat sa manance, pesemne ca nu-i un actor asa de stralucit pentru ca in niste momente vezi cum exista o farama de constiinta acolo in capu ala al lui care-si da seama in ce hal mananca cacat cu lopata. Si asta face lucrurile si mai dificilie. Acuma n-are decat sa joace in filmele lu Inarritu. 

hoe #3

The Theory of Everything (2014) - Pe multe liste ca fiind unu dintre cele mai bune filme ale anului, o alegere dubitabila. Nu-i neg valoarea ecranizarii valorii lu Stephen Hawking, da' asta nu-l face neaparat un film teribil de bun cat mai mult spre document necesar. Prima jumatate a filmului e destul de misto facuta si de efect, cand lucrurile trec insa in hardcore wheelchair acting filmu-ti cere destul de masiv sa-ti deschizi toti porii receptori de wheelchair drama. Undeva pe-acolo sunt din pacate niste momente extrem de cringy pentru ca toate ca toate e tare dificil sa scoti ceva tearjerking real in scene dramatice in care Microsoft Sam ii da liber sotiei sa-l futa pe baiatu de la biserica. Poate nu mi s-a extins mie sentimentu chiar pana acolo? Desi ma cam indoiesc, ca sentimentu meu e destul de elastic. Astfel incat ultima jumatate e mai degraba un omagiu (just si toate cele) unui individ care a reusit sa faca trei copii putand sa-si miste doar vreo 2 degete. Filmu asta macar elucideaza acest mare mister intr-un moment in care un prieten il intreaba pe Stephen Hawking cel carat in brate daca lucrurile mai functioneaza in continuare si el ii raspunde "different system, automatic". Niiiiiice. You go Stephen Hawking you, you playa.


Submarine (2010) - Film extrem de simpatic extrem de eficient in a ilustra niste praguri extrem de apocaliptice in viata unui pusti de 15 ani, Lloyd. Lloyd cel singuratic se intreaba la inceputu filmului pe marginea marii cam ce lucruri o fi. In scopu aflarii i se servesc niste drame definitorii ca problemele conjugale ale parintilor si o pasiune pentru o anumita domnisoara imbracata in rosu. Personaju asta e totusi extrem de misto pentru ca il vezi cum incearca sa rezolve toate problemele vietii la capacitate maxima si cum toate motorasele din capu lui de 15 ani functioneaza in perpetuitate la toti cilindrii. Filmu preia frenetismul de altfel foarte calculat al individului si-l transpune destul de spectaculos intr-un montaj care pare sa fie intotdeauna cu un pas inaintea ta. Si nu numai montajul, da' filmu face intr-una niste chestii extrem de misto cum ar fi varii momente self-reflexiveness si film within a film intr-un faux-Super8 care este "the Super8 footage of memory". Si cam face toate lucrurile astea intr-una in niste imagini destul de superbe. Deci na, ce pot sa zic, filmu asta e straight up soul food, si daca ar fi fost vreun 2010 acum pesemne ca asta ar fi fost unu dintre cele mai bune filme din anu ala.


Enter the Void (2009) - Gaspar Noe e unul dintre aia cam o mana de regizori in viata care inteleg potentialurile maxime ale cinema-ului si actioneaza in consecinta. Filmu incepe cu un generic-viol cum eu n-am mai vazut sau primit. Gaspar Noe isi propune sa-ti stearga creierii din primele secunde ale filmului si te pune sa te intrebi daca cumva asta e momentu in care descoperi ca esti de fapt epileptic. Daca nu esti epileptic ce urmeaza e un trip destul de dement a carui justificare pesemne ca se regaseste doar in existenta lu Gaspar Noe. Dincolo de justificari redundante filmu te tine intr-o dementza vizuala careia nu-i scapa mingea niciodata in 160 de minute. Nu stiu daca poti sa ceri mult mai mult de la un film. Sunt si 160 de minute presarate cu bunaciunea dumnezeiasca de Paz de la Huerta care se prelinge libidinos pe-aici sau suferind pe-acolo, dar ce-i important e ca face toate lucrurile astea intr-o mare majoritate dezbracata. Asadar filmu isi atinge apogeurile Gaspar Noeice spre sfarsit cand Gaspar Noe considera de cuviinta sa-ti dea un cumshot in ochi cu spiritu fratelui care se reincarneaza in pizda surorii. Si cu toate astea probabil ca-i unu din cele mai bune filme facute vreodata.

Burden of Dreams (1982) - Documentar despre cum sa fii dement si Herzog in jungla. Filmu ilustreaza ceva din culisele nebuniei lu Herzog care s-a chinuit 4 ani sisific sa faca un film despre un Kinski sisific care incearca sa treaca un vapor peste un munte, Fitzcarraldo. E o poveste destul de fascinanta despre cum sa nu te dai batut nici in ruptul capului cand te afli in anu 1980 si in Amazon. Stiam povestea, care chiar e foarte spectaculoasa, eram doar curios cam care era atitudinea lu Herzog vizavi de toate lucrurile care se intamplau acolo. Si intr-un moment in care aborigeni in juru lui incep sa moara ca sa-i ridice vaporu lu Herzog, incepi chiar sa-ti pui niste probleme destul de serioase despre ok, auteur nebun et al dar what the fuck. Asa ca mi-era frica sa nu devina cumva caricaturist si deci cumva nul cu artistu disperat complet sa-si faca arta. Insa in momentele cele mai nasoale Herzog reuseste sa scape de caricaturism si-l vezi pe om cand e intrebat la sfarsit ce-o sa faca dupa ce termina cu Fitzcarraldo si el zice "I shouldn't make movies anymore. I should go to a lunatic asylum." Si de fapt si mai important, zice in ultimele 5 minute ale filmului, dupa toate dementzele pe care le-ai vazut, "Even if I get that boat over the mountain and somehow I finish that film, anyone can congratulate me and try to talk me into finding it marvelous, but nobody on this earth will convince me to be happy about all that, not until the end of my days". Deci mda, still, love to the Herzog.

Si apropo si de Gaspar Noe si ce face el si cinema in general, ultima chestie pe care o spune Herzog in filmu asta e una din formularile destul de perfecte despre the drive to make movies

"It is not only my dreams. My belief is that all these dreams are yours as well. And the only distinction between me and you is that I can articulate them. And that is what poetry or painting or literature or film making is all about. It's as simple as that. And I make films because I have not learned anything else and I know I can do it to a certain degree. And it is my duty because this might be the inner chronicle of what we are. And we have to articulate ourselves, otherwise we would be cows in the field."

ho #2

Little Birds (2011) - Din categoria filme cu Juno Temple, cautionary tale la limita de finut executat, cu niste puseuri de landscape, si personaje-n vant foarte bine filmate, undeva in zona de sundance movie cu teen drama incercat un pic edgy, da' cand e cu Juno Temple e frumos. Juno Temple e intr-un orasel micut de pe langa Los Angeles si se plictiseste dupa ce taica-su s-a sinucis, drept pentru care cand gaseste niste skateri tatuati intr-o piscina goala decide sa caute niste hardcorism, ca viata cu mama trista semi-alcoolica e cumva nesatisfacatoare, da' cand e cu juno temple e frumos.

Reservation Road (2007) - Revazut pentru ca Jennifer Connelly. Care e foarte buna in film. O poveste despre doua cupluri intersectate la intersectia in care Mark Ruffalo da cu masina peste copilu lu Joaquin Phoenix si cum cei trei indivizi implicati in chestie reactioneaza. Filmu pare sa construiasca ok un timp dupa aia pare sa cam ramana fara idei si tensiuni, in ciuda subiectului si arcului si drept urmare fasaie destul de urat si degeaba la sfarsit, motiv, pesemne, si pentru care nu tine nimeni minte filmu asta in vreun fel. Virtuozitate actoriceasca de la Joaquin Phoenix si Jennifer Connelly indeed, da' cumva date in vant atata timp cat filmu se termina atat de degeaba de parca nici nu stie de ce s-a terminat. 

Fury (2014) - In primu rand mi-e rusine ca am vazut filmul asta, in principal pentru ca mi-era clar de cand am vazut posteru ca doamne dumnezeule de ce dracu mai face cineva in continuare filme cu nazisti si bravi americani? Insa intr-un moment de braindead-uiala maxima m-am riscat cumva si pentru ca exista o sectiune de oameni confuzi care lauda filmul asta si eram curios cat de rau poate sa fie. Si mda e un cacat degeaba menit sa reaminteasca de sacrificii americane si suflete nobile care se bat cu nazisti in tanc si pula mea. Brad Pitt bradpituieste pe-acolo, ei stau in tanc, sunt camarazi, unu-i fraier, viata-i grea, razboiu-i greu, pizdele-s putine, dupa aia-s multe, dupa aia-s moarte, fraieru invata camarazenie, invata spirit de sacrificiu, si invata ce-i aia sa te bati din tanc. Dramatic. Nici n-ar trebui sa scriu nimic de filmu asta la halul in care aveam deja quota-u umplut cu cacaturi de genu asta pe viata. 

Men, Women & Children (2014) - Nou film al lu Juno / Up in the Air / Thank You for Smoking Jason Reitman. Segmentat in bucati despre niste varii cupluri si indivizi de la Adam Sandler la copii de 15 ani care cumva isi rezolva problemele vietii alea care au existat dintotdeauna prin intermediul tehnologiilor noi cum ar fi laba la calculatoru lu fi-tu ca al tau e plin de adware. Lucrul chiar interesant la filmul asta e ca integreaza in film intr-un mod estetic ok si cel mai hardcore ce inseamna texting/facebooking si in general virtual life-ing in ziua de azi si mai ales in medii din-astea social intense cu adolescenti de 15 ani. Astfel incat e posibil in ziua de azi sa-ti trackuiesti si log-uiesti fiica in toate felurile posibile daca asta e ceea ce-ti doresti, pentru ca adevaru e ca pesemne ca pentru unii parinti indeajuns de nebuni sa-i dai un iphone lu fii-ta inseamna de fapt sa-i pui un gps tracker cu care sa-i scrutinizezi fiecare miscare cu acuratete digitala. Asta e unu din lucrurile care mi s-au parut cel mai frapante la filmul asta ca pesemne ca chiar exista parinti de genul asta cu lopata iar tehnologia e categoric indeajuns de avansata sa fii intotdeauna full NSA CIA pe fii-ta. In rest diverse probleme de adolescenti singuratate si MMORPG executate nici prea bine nici prea rau, asadar e un mozaic d-asta cu probleme sentimentale care are plusu de niste fetze foarte ok si cumva pentru prima oara o integrare eficienta a modului in care chat-urile complementeaza destul de masiv o viata sociala adolescentina acum. 

Whiplash (2014) - In primul rand extrem de lowbudget. Atat de low-budget incat nu si-au permis nici macar extrashi sa fake-uiasca sali de concert pline pentru toate concertele dubioase de jazz care se tot intampla in film, astfel incat toate lucrurile astea care ar necesita un oaresicare buget sunt destul de trisate din poigne din filmare. Filmu e despre un baiat de 19 ani care vrea sa fie cel mai baterist baterist in conservator si ajunge la cel mai dur profesor J.K. Simmons care in principiu e varianta muzicala a sergentului din Full Metal Jacket si intr-un limbaj la fel de eficient si colorat divers. Astfel incat jumate din film J.K. Simmons urla la gros-plan lucruri hardcore si cealalta jumate Miles Teller (of The Spectacular Now) cel de 19 ani incearca sa dea din ce in ce mai tare-n tobe. Dubios e ca din minimalismul asta narativ destul de extrem filmu reuseste sa creeze mai multa tensiune si personaje decat majoritatea filmelor alora care-si permit extrashi. Partea misto e ca filmu incearca foarte putin sa-ti dea un soi de thread narativ conventional pe care sa poti sa-l urmaresti mai ca vita si ca cumva filmul progreseaza in perpetuitate in momentele astea de punct contrapunct dintre JK Simmons cel dement si invatacelu care se straduieste sa(-si) arate ca he has what it takes. Astfel incat filmu in mod placut surprinzator e foarte putin o poveste de from baterist rags to baterist riches ci mai degraba un focus pe doua personaje destul de maniacale care se intersecteaza intr-un mod pana la urma oportun.